lectia de pian

Cu o jumătate de oră înainte de cinci a hotărât că ea nu-i văzuse. Hotărârea lui nu mai avea cum să schimbe cu nimic faptele, era conştient de asta; dar mai avea o jumătate de oră în care îşi putea imagina orice, în care putea spera; o jumătate de oră – dacă ea va veni – şi tot o jumătate de oră dacă n-o să vină. Avea nevoie de timpul ăsta să se pregătească, să o poată întâlni, să poată înfrunta privirea ei scrutătoare; o privire care nu avea nevoie de consimţământul lui ca să afle răspunsuri la întrebări pe care niciunul dintre ei nu voia să le rostească sau să le audă. Avea nevoie de o jumătate de oră în care să creadă că lumea rămăsese la fel, că fericirea lor era încă neatinsă, pentru ca zâmbetul lui de bun venit să poată păstra în el o umbră de sinceritate; să-l poată apăra, măcar o clipă, de adevărul pe care ar fi făcut orice să-l ascundă. Ştia, cumva, îşi păstrase curajul să spere că dacă ea nu-i va evita privirea, dacă vocea ei va fi la fel ca până atunci, dacă paşii ei se vor îndrepta în acelaşi ritm spre el, va găsi puterea să creadă în adevărul ei, să creadă in iubirea ei necondiţionată şi neştiutoare, care îl va putea ierta fără să ştie că iartă şi fără să ştie ce. Nu avea nicio îndoială că ar fi putut să creadă în adevărul ei, că tot ce se întâmplase cu două zile mai devreme ar fi încetat să existe dacă n-ar fi existat pentru ea, dacă ea i-ar fi îngăduit să fi fost altul, altcineva, un necunoscut. Un necunoscut pe care ar fi trebuit să-l recunoască imediat drept el însuşi, dacă ea i-ar fi cerut asta fie şi prin cel mai simplu gest. În timp ce-şi încheia nasturii cămăşii privindu-se în oglindă, ştia că într-o jumătate de oră urma să afle cine era cu adevărat şi care era adevărul. Într-o jumătate de oră urma să afle dacă o trădase, dacă o părăsise, dacă o rănise sau dacă o iubea încă, dacă o iubea necondiţionat, cu toată forţa de care era în stare, cu o iubire care nu poate răni şi care nu poate trăda. Ea avea să hotărască asta, iar pedeapsa lui va fi aceea că ea îl va ierta fără ca el să-i ceară iertarea. Pedeapsa lui va fi aceea că va fi fericit fără să merite. Căci acum, când era pe cale să devină cu totul altcineva şi să se despartă de viaţa lui de până atunci, ştia exact ce era fericirea. Ştia cu precizie, aşa cum nu ştiuse vreodată altceva.

O jumătate de oră. Era nerăbdător să o îmbrăţişeze şi să o vadă; era nerăbdător să-i audă vocea; şi cu toate acestea ar fi vrut ca acea jumătate de oră să nu se sfârşească nicioadă. Căci minutele acelea erau ultimul lucru care îl mai separa de o despărţire deloc imposibilă, deşi de ne conceput; dincolo de care nu-şi mai putea imaginea viaţa. O jumătate de oră în care lucrurile nu erau încă scrise, în care el era încă stăpân asupra destinului său, aşa cum paraplegicul, citind articolul despre accidentul care îi schingiuise trupul, speră, cumva, că şoferul maşinii care-l lovise îl va vedea la timp, că va frâna, iar el va putea ajunge de cealaltă parte a străzii, teafăr, şi că îşi va putea continua viaţa ca şi până înainte. Deşi el nu se afla încă într-un scaun cu rotile, ştia că cel mai mic gest al ei l-ar fi putut lăsa nemişcat, şi că la fel ca şi paraplegicul ajuns la sfârşitul articolului, va trebui să accepte că trecutul nu poate fi schimbat în niciun fel şi că nicio hotărâre a noastră nu îl va putea revoca sau rescrie.

Se apropie de fereastră, căutând-o cu privirea de-a lungul bulevardului. Aceaşi dorinţă şi frică de a o vedea venind se amestecau în el, făcându-l să privească fără să vadă şi să caute fără să vrea să găsească; oameni trecând într-o parte şi-ntr-alta, grăbindu-se, vorbind la telefon, evitându-se unii pe alţii din timp, ca nişte roboţi care îşi stabilesc cu precizie traiectoriile. Totul părea să fie în regulă. Era o zi obişnuită, cu nimic diferită de zilele dinaintea ei. Asta îi dădea cumva speranţă, îi întărea hotărărea. O vreme rămase nemişcat în faţa ferestrei, cu privirea hoinărindu-i aiurea, ca şi când fiinţa lui ar fi respirat adânc pentru ultima oară înainte de momentul decisiv. În acelaşi timp îşi dădu seama că o vede şi că de-acum nimic nu mai ţinea de el. Cu toate astea devenise, dintr-o dată, atent. Încerca să afle din mersul ei, din felul în care îşi mişca braţele, dacă ştia sau nu; stranie nerăbdare. Dar ea nu se trăda în niciun fel. Din mersul ei alert ar fi putut înţelege că se bucura să vină, sau că se grăbea să încheie cât mai repede – rămânând stăpână pe sine – viaţa ei de până atunci, şi să treacă mai departe. Nu ştia încă dacă el ar fi putut trece. Dar acum nu se gândea la asta. În schimb îşi îngăduia să o iubească privind-o ca şi când ea avea să se afle întotdeauna în drum spre el, iar el va putea-o privi venind, şi o va putea iubi mereu. Când o văzu dispărând în scara blocului, inima îi bătea foarte tare şi abia mai putea să respire. Avea să-i spună el totul; nu se mai putea preface că; trupul lui n-ar fi rezistat; şi poate că era mai bine aşa, poate că trupul îi era ultimul refugiu, ultimul rest de sinceritate care îi mai rămăsese, ultimul cuvânt cu care îi mai putea cere iertarea şi cu care ar fi putut spera s-o primească. Trupul pe care îl înfruntase de atâtea ori, cu care pierduse atâtea lupte, trupul pe care fusese învăţat să-l dispreţuiască era acum poate singura lui salvare; era puntea tot mai îngustă dintre el şi el însuşi. Dar unde avea să găsească fărâma aceea de curaj pentru a traversa puntea înainte de a se sfărâma? Cum va putea să-i spună un adevăr în care nu voia să creadă şi pe care nu voia să-l recunoască? Nu ştia asta; dar ştia că dacă avea să-şi pună un zâmbet fals şi să schiţeze gestul unei îmbrăţisări, va trebui să renunţe definitiv la ultima fărămă de adevăr din el. Că va trebui să se trădeze definitiv şi până la capăt, că nimic nu-l va mai putea reda lui însuşi. Nimic, în afară de cuvintele ei, de dragostea ei. Sau nici măcar ea? Nu mai era în stare să gândească. Peste puţin avea să se hotărască totul. Ea urma să bată la uşă în orice clipă. Camera se învârtea cu el din ce în ce mai repede, şi poate că s-ar fi prăbuşit la podea, dacă n-ar fi auzit ecoul paşilor ei apropiindu-se de uşă, urmat de cele două bătăi obişnuite după care se aşternu o linişte care părea să-i ceară ceva ce-i întrecea cu mult puterile. Aranjându-şi atent, cu amândouă mâinile, gulerul cămăşii, ca şi când acesta ar fi fost gestul care i se cerea, se îndreptă spre uşă.

only then (will I know)

if my heart and my bones if

my flesh and my blood

withered away some day

i won’t feel abandoned

i won’t lose all hope

but instead i’ll patiently wait

and not need them

until the air begins coughing out birds

and the trees start shouting their flowers at me

and the morning unleashes upon me

the mujahideens of your presence

 

only then will I know

it is time.

Oamenii care au putine argumente au multe convingeri!

everything but two

now I know a little more than before
i have a couple of extra hours every day
i have the whole night
you can never tell how good your sight is
until you turn off the lights
you can never tell
i will grow a new lung
in the dark
as heavy as an alarm clock
ticking right next to me
kissing me with its hands
kissing me with its springs
kissing me with its mouth
perfect metallic round
i will grow a gas mask
to be able to breathe
the unbreathable.
ectoplasm of solitude
indigo of absence
everything but two

Un gand despre filmul lui Mungiu, Dupa dealuri

Am văzut de curând, la sugestia Mirunei Troncota, cel mai nou film al lui Mungiu, După dealuri, şi am fost fermecat de la primele cadre: de maturitatea privirii, de atenţia la detaliu, de complexitatea raporturilor dintre oameni altfel atât de simplii. Mungiu este un povestitor desăvârşit. Dar în spatele oricărei poveşti există o dimensiune ocultată de însăşi povestea care este spusă; povestea din spatele poveştii, adevărata poveste. Marea reuşita a filmului lui Mungiu este cea de a spune ambele povesti în acelaşi timp: de a transforma istoria unei “exorcizări” într-o întrebare pusă unei întregi tradiţii religioase, şi prietenia (iubirea?) dintre doua persoane in prilej de investigare a modului in care iubirea fata de dumnezeu poate submina şi distruge raporturile umane.

     Exista doua momente în jurul cărora gravitează întreg filmul, momente extrem de condensate, perfect alcătuite cinematografic şi narativ. Primul moment – care durează numai câteva clipe – aruncă o lumină asupra iubirii dintre cele două fete – personajele principale ale filmului – care se regăsesc după o îndelungă despărţire. Povestea lor este sugerată printr-un singur gest, cel prin care Alina îşi dezbracă bluza, aşteptând mângâierile Voichiţei. Pretextul – răceala ei şi sticla de spirt cu care Voichiţa ar trebui să-i facă frecţia vindecătoare. Există o clipă de ezitare a Voichiţei care o acoperă apoi pe Alina cu bluza abia dezbrăcată, refuzându-i trupul. Acest dintâi refuz îl anunţă şi pe cel definitiv, de mai târziu, de a pleca împreună în Germania, de a se rupe de lumea de la mănăstirii. Trupul gol al Alinei sugerează povestea unei intimităţi trecute, şi vorbeşte despre o inocenţă şi o fragilitate care se vor face ţăndări sub greutatea neînduplecatei iubiri de Dumnezeu a prietenei sale, cu care luptă până la capăt, legată pe o cruce improvizată de maicile şi de preotul care ţin morţiş să o elibereze de vrăjmaş.

     Cel de-al doilea moment hotărâtor al filmului, care ar putea foarte bine trece drept finalul lui, este cel în care poliţistul venit să interogheze preotul şi maicile pentru a afla ce a dus la moartea Alinei, află de felul în care ea fusese legată şi forţată să asculte slujbele de exorcizare ale preotului. Explicându-i-se cum se petrecuse totul, acesta numeşte, deodată, instrumentul de tortură al Alinei, două scânduri perpendiculare prinse cu cuie, cu adevăratul lui nume; cel de cruce. Alina fusese legată de cruce şi torturată pentru a fi eliberată de vrăjmaş. Preotul refuză imediat numele de cruce („care este ceva sfânt”) pentru cele „două scânduri” pe care murise Alina, însă sugestia deschide o întreagă dimensiune hermeneutică care nu poate fi respinsă: crucea este văzută, dintr-o dată, drept ceea ce este; un instrument de tortură lipsit de orice „sfinţenie”, simbol al unei violenţe tâmpe, iraţionale; cel mai înalt simbol al unei întregi tradiţii religioase este pus sub semnul întrebării.

  
Există fără îndoială mai multe niveluri hermeneutice ale filmului lui Mungiu, a cărui privire rămâne totuşi, până la sfârşit, profund fenomenologică, o privire care nu judecă, ci se mulţumeşte „doar” să arate. Poate tocmai în aceasta constă „monstruozitatea” (etimologic înţeleasă, v. „monstrum”, „monstrare”) filmului. Ar fi potrivit să închei cu una dintre sugestiile hermeneutice la care am rezonat cel mai profund, şi care propune o reflecţie – înrudită cu cea arendtiană –  asupra naturii răului, sau mai bine spus asupra banalităţii răului; nu răul personificat, ca diavol, ci (în cazul acesta) răul ca pretenţie tâmpă de a face binele cu orice preţ, în virtutea accesului la adevărurile ultime; răul ca ignoranţă şi aroganţă umane, purtând veştminte preoţeşti…

Tenisul, o metamorfoza

Openul Australian de anul acesta mi-a lasat o impresie stranie, care ar putea fi rezumata la o observatie a lui Mats Willander (fost mare jucator suedez de tenis), ale carui comentarii m-au insotit de cele mai multe ori in cele 3 sau 4 ore de vizionare. Observatia mi-a fost semnalata de Ionuţ Chiş, cel cu care am urmarit meciurile, chiar daca el din Bucuresti si eu din Freiburg. Iat-o: “to get that spin and angle, that’s really gott a lot to do with technology”. Aceasta afirmatie, care tradeaza regretul de a nu fi avut la dispozitie rachetele de astazi, spune insa un mare adevar despre aceasta epoca “post-metafizica” a tenisului, aflata sub semnul retragerii zeului (Federer). Djokovic si Murray, desi jucatori facuti din aliaje diferite, sunt exclusivul rezultat al tehnicii si al antrenamentelor nebunesti, in care physis-ul e exploatat prin techne. Ca sa zic iarasi din Heidegger, tehnica ameninta esenta cea mai intima a tenisului, nefiind deloc exclus ca, peste cateva zeci de ani, sa ne uitam la meciuri jucate intre roboti care nu se termina niciodata. Cumva insa, expresia cea mai deplina a tenisului natural, Federer, a provocat aparitia primului tehnician al tenisului (Nadal) care, la randu-i, a “nascut” alti monstri, instaurand o traditie a tehnicii care o devoreaza pe cea a naturii. Jucatori ca Wawrinka, cu toata stralucirea reverului lor, de exemplu, sfarsesc prin a fi recuperati metatopic de tenisul-masticator jucat de djokovic care, surclasat tehnic la toate capitolele, castiga meciul reinventand boxul. Ca orice iubitor al acestui sport candva alb, ma simt profund amenintat de aceste masinarii demente de jucat tenis si nu pot decat sa sper ca versul lui Hölderlin: “acolo unde apare pericolul creste si salvatorul” are ceva adevar in el si ca tenisul nu se va rata ca sport.

Cel mai frumos se vede de sus

Hamburgul se vede cel mai bine de sus. De acolo de unde turnurile care danseaza si cladirea  filarmonicii si constructiile moderne si strazile frumos decorate si portul se vad cel mai bine. Iar cel mai inalt turn din Hamburg e turnul vechii biserici Michaeliskirche. O constructie gotica, inaltandu-si turla vegheata de o superba statuie a arhangelului cu sabia in mana, plutind aproape la aceeasi inaltime cu frontonul. Trebuia, inainte de a pleca din Hamburg, sa ma imprietenesc cu el definitiv si poate sa-l privesc putin – desi totusi prieteneste – de sus. In varful turnului se poate ajunge foarte usor cu liftul, dar ar insemna sa ratezi cu totul experienta, daca n-ai ajunge acolo coplesit de efortul sutelor de trepte pana sus. Drumul e cea mai importanta parte din tel. Mijloacele sint cea mai importanta parte a scopului. S-a nimerit sa fie aproape ora 12 cand treceam prin dreptul clopotelor de cateva tone care se laganau prin aer ca niste rochii de metal monumentale si sonore. Dangatul asurzitor al clopotelor, care transforma in vibratie fiecare fibra a corpului meu m-a pietrificat aproape. Era ca si cand as fi fost lovit frontal de suflul unei explozii. Am trait, o clipa, impresia ca sint din sticla, ca m-as sparge in cioburi daca as cadea. Am stat nemiscat, privindu-le si ascultandu-le fascinat, ca si cand trupul meu ar fi trecut in acele clipe printr-o misterioasa rearanjare de care eram constient fara sa o pot controla totusi. O clipa, inainte de a se opri dangatul, s-a nascut undeva, in mine dar totusi departe de mine, gandul “si totusi daca?…”

Orasele isi au anotimpurile lor

Am fost la Riga. Orasul, imprastiat pe malurile Dulgavei, intinzandu-se pana pe malul Balticii, are ceva din prospetimea si naturaletea unei adolescente. La aceasta impresie contribuie, poate, cochetele cladiri in stilul Art Nouveau, care alcatuiesc aproape integral centrul vechi al orasului; sau poate strazile pietruite, urcand si coborand alert, fugindu-ti aproape de sub picioare; sau, cel mai posibil, eternul feminin concretizandu-se atat de fermecator in chipuri imbinand trasaturile rusesti cu cele sud-est-europene. A fost insa de ajuns sa intru in celebrul dar simplul Muzeu al Ocupatiei, pentru a cunoaste o alta fata a Rigai, complet diferita de strazile stralucind de cladiri elegante si de chipuri degajate si zambitoare. Vedeam si acolo aceleasi strazi, numai ca acum erau ocupate de tancurile rusesti, intrate in Riga in 1939, imprejmuite de sarma ghimpata, gatuite, curmate. Vedeam acelasi strazi, la cativa ani distanta, fluturand de zvastici si de cuvinte germane nerostite, dar tasnind ca niste gloante din gesturile agresive, taioase, inumate, injositoare. Apoi, iarasi, aceleasi tancuri rusesti, aceiasi soldati cu mitraliere “eliberand” orasul pentru a-l supune inca o data. Fiecare eliberare a fost, pentru Riga, o noua ocupatie. Fiecare promisiune a fost incalcarea ei insasi. Patruzeci de ani de strazi duhnind de mersul ritmat al soldatilor rusi, de chipul lui Stalin promitand, cu un salut ferm, omul nou, homo sovieticus, cel care urma sa elibereze umanitatea de ea insasi, cel care avea sa cucereasca istoria si sa slobozeasca peste lume glorioasa epoca de aur. Patruzeci de ani in care grelele lagare ale Siberiei isi intind adeseori bratele ademenitoare pe strazile Rigai, chemand la ele acesti cetateni sovietici de mana a doua, letonii…
Daca reusesti sa rezisti 3 ore in Muzeul Ocupatiei, cand te intorci in adevarata Riga, ai putea avea sentimentul ca orasul in care ai ajuns nu este decat o nazarire, o fantasma. Stii foarte bine ca nimeni si nimic nu se poate desparti si elibera de trecutul sau; ca fiecare isi poarta facticitatea cu sine; ca umbra ta, singura, n-o poti sari. Si ce umbre intunecate se misca prin trecutul Rigai! Dar nu, Riga nu se desparte de trecutul sau, nu incearca sa-l ascunda sau sa-l uite. Monumentele de pretutindeni stau marturie pentru asta. Orasul reuseste insa, prin viata sa prezenta, sa recupereze acel trecut, sa-l vindece, sa se inalte din el ca o floare pe un mormant. Nimic nu e mai uimitor decat aceasta primavara eterna a Rigai, in mijlocul eternei ierni rusesti. Ningea in Riga, in timp ce trenul ma ducea spre aeroport. A nins aproape tot timpul cat am stat acolo. Dar niciodata n-a fost mai primavara decat acolo. Orasele isi au anotimpurile lor…

mai departe, in sud

zâmbetul tău e ca o cameră cu uşa crăpată puţin, 
cât să se audă scârţâitul căluţului de lemn 
al copilăriei mele. 
mai departe, în sud, 
părul tău se varsă în elba, 
mai departe, în sud, 
cartea îmi alunecă de pe genunchi. 
se clădeşte o linişte între noi; 
bună draga mea, iată, urmele copiilor noştri 
se pierd în noi ca o formă albă 
care ne intră în carne. 
mai departe, în sud, 
disperarea şi singurătatea mea 
se varsă în elba cea sfâşietoare. 
mai departe, în sud, pur şi simplu 
încetez să fiu. 
mai departe, tot mai departe, 
în sud.

apa cu stea

din aşternuturi creşte o dimineaţă albă ca albul ochilor ei. e limpede în mine şi e acasă destul cât să-mi aşez hainele pe spătarul scaunului, cât să aştept, amintindu-mi de ea, somnul. prin somnul meu roşu curg venele ei. mâinile mele se strâng ca un fluture, ea mi-a spus poate, altcândva. fumul m-a purtat pe braţe afară respirându-mi-o din plămâni pe ea. am luat mâna, mi-a atins pleoapa. creşte chipul ei în mine cum se ridică din apele cerului luna până când n-o mai poţi cuprinde. privirea mea se goleşte într-una de pietricele albe ale chipului ei, il aşază înapoi şi înainte, ca o clepsidră, mângâindu-i fiecare grăunte de trup. lumina se împuţinează, sânii ei poartă o cruce. valul cald al mângâierilor ei îmi curge pe sub bluză ca un var stins. adormind, aşez ceva între mine şi moartea mea..