o fată era o stradă
albastră, verde ca un ucigaş
iarba iţi creste în ochii mei
un tâmplar îşi moaie cuiele în ei
ea era o stradă
înfloriseră pomii să o vadă
în sânge îmi creşte o spadă
a tăcut brusc
te iubesc, te iubesc
arcuri de ceas, cabluri de curent
miroase a şofran, a sabat
a praf alb de cretă
este scris:
dacă mâinile tale se vor sălbătici
în gheare
eu îţi voi îmblânzi coastele
în aripi
sunt străin, sunt nebun
sayonara
vei fi albastră şi rece ca umbra de la picioarele tale. o vară cu cer. foarte subţire şi de nestrăbătut. oricând ai fi, eşti sub un clopot de sticlă. destul că orice apropiere de tine se consumă pe căile altor simţuri decât ale mele. trupul tău se poate număra pe degetele de la o mână. te recunosc numai atunci când cumpăna lunii se leagănă deasupra ta, şerpeşte, iscându-ţi acest fel de trup. care e mai mult liră, decât trup. cânt şi desţelenesc vitrinele aerului dintre noi şi zvârl pretutindeni arginţi la răspântii. nerăbdarea mea se preface în gheară. în noaptea spre tine, eu însumi mă prefac, pe rând, când în turnuri când în ruine. cât de tânără eşti. atât de tânără încât aerul pe care îl expiri e poros şi verde, ca şi când ai avea încă în loc de plămâni frunze de iederă. o, tu, visul celei dintâi euglene. te scriu şi în urma cuvintelor se vede chipul tău şi mâna ta fluturând ca o bancă verde într-un parc. scriu, şi un fel de lapte mi se scurge prin degete, un fel de sânge, un plânset necontrolat care mi se adună sub unghii.
(Un poem cat o mie de poeme – de Rhina P. Espaillat )
What the scale tells you is how much the earth
has missed you, body, how it wants you back
again after you leave it to go forth
into the light. Do you remember how
earth hardly noticed you then? Others would rock
you in their arms, warm in the flow
that fed you, coaxed you upright. Then earth began
to claim you with spots and fevers, began to lick
at you with a bruised knee, a bloody shin,
and finally to stroke you, body, drumming
intimate coded messages through music
you danced to unawares, there in your dreaming
and your poems and your obedient blood.
Body, how useful you became, how lucky,
heavy with news and breakage, rich, and sad, sometimes, imagining that greedy zero
you must have been, that promising empty sack
of possibilities, never-to-come tomorrow.
But look at you now, body, soft old shoe
that love wears when it’s stirring, look down, look
how earth wants what you weigh, needs what you know.
dacă nu m-ai întreba nimic nu ştiu cum ţi-aş răspunde. când nu vorbim eşti oricine vrei tu să fii. citeşte orice, uită-te prin toate hârtiile mele. când nu vorbim, toate lucrurile se contractă, îşi slăbesc pulsul şi îţi fac loc foarte aproape de ele, ascunzându-te în preajma lor umbroasă. când nu vorbim rămân dintr-o dată singur, într-un spaţiu straniu în care toate lucrurile mă oglindesc şi îmi repetă singurătatea. oricât de aproape ai fi nu te văd. simt numai spinarea de pisică a gresiei arcuindu-se sub vârfurile picioarelor tale ca sub o mângâiere electrizantă, aproape sonoră. mângâierea mea e că tu eşti acolo. e o mângâiere foarte complicată şi foarte dureroasă, pentru că noi doi nu ne atingem. e o mângâiere ce ne ia mult timp, foarte mult, o mângâiere pentru care eu trebuie să-mi adun toate forţele, să-mi concentrez toată fiinţa într-un singur punct de pe retină, ca să te pot distinge măcar o clipă, şi pentru care tu trebuie să faci acelaşi lucru, în felul tău, ca să mă poţi simţi. îmbrăţişarea noastră e o punte foarte fragilă între simţuri, care se fărâmiţează odată cu primul pas, o echilibristică dureroasă între două lumi. uneori mi se pare că te apropii foarte mult de mine, străbătând ca o sevă arterele lucrurilor, venind să mă priveşti de foarte aproape, ca pe o pradă. atunci îţi simt tăcerea ca o respiraţie căzându-mi pe buze şi ţi-o sărut. te simt zâmbindu-mi foarte aproape de mine, ca şi când ai fi gata să-mi spui ceva. întind mâna prin aer visând să-ţi ating zâmbetul. dacă ai vorbi, atunci gurile tuturor lucrurilor s-ar deschide să vorbească odată cu tine. camera mea în care te aştept şi te sper ar vibra ca o clopotniţă de zorii prezenţei tale. dar tu nu-mi spui nimic. nu vorbeşti. şi dacă mi-ai spune ceva eu nu ştiu cum ţi-aş răspunde.
http://www.youtube.com/watch?v=ytlIzJ6sMCc
aur – 1,5 grame pe tonă,
vanadiu -2500 grame pe tonă,
argint -11, 7 grame pe tonă,
arseniu – 5000 grame pe tonă,
titan – 1000 grame pe tonă,
molibden – 10 grame pe tonă,
nichel – 30 de grame pe tonă,
crom – 50 grame pe tonă,
cobalt – 30 grame pe tonă,
galiu – 300 grame pe tonă.
încercam câteva octave mai jos, ilustru, cu expresia autismul maselor întipărită pe chip. nu vorbeam, mă priveam deocamdată. ştiam că nu urma nimic. între o secundă şi alta o fată îşi plimba saliva, îmi zâmbea în codul morse, tremura de frica unui răcnet. scânteierea zăpezii fu de ajuns ca micuţului melc să-i ia foc antenele. de jos în sus, roşie, înmiresmată ca o claviatură, rochia picta un autoportret de firimituri. eu îl agoniseam în palme. bătrânul ostrogot trecea de-a-notul prin taxiul în care noi ne sărutam, prin osul bogat al iubirii noastre. sentimente se înălţau din mine ca primăvara negrul din văduve. în reveria clară a maxilarului se purtau conversaţii adânci între oameni tandri. există o singură ultimă, mare gratuitate a artei: să citeşti curvelor poeme de dragoste. te foloseşti de mintea mea cleioasă şi visezi fazani şi aer. vizezi zăcăminte de petrol, pe artaud închizându-şi butonii. nu-ţi fie frică, n-o să se mai întâmple nimic ruşinos în poem. a trecut, gata. cuvintele sunt prelungirile noastre schizofrenice în ceilalţi, taxa de polip pe care o plătim până la urmă toţi. promisiunea unei singurătăţi pline de zarvă. între omoplaţii omătului copila aşteaptă dezgheţul. creşte din ea, albastră, o ie. mă gândesc tot mai des la ceva minuscul, fără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă. la un fel de scăpare, la o limită finită, la un calcul ceva mai compact. o să-mi pun în ceva deznădăjduitor ultima speranţă.
zâmbetul tău e ca o cameră cu uşa crăpată puţin, cât să se audă scârţâitul căluţului de lemn al copilăriei mele. mai departe în sud părul tău se varsă în elba, mai departe în sud cartea îmi alunecă de pe genunchi. se clădeşte o linişte între noi; bună draga mea, iată, urmele copiilor noştri se pierd în noi ca o formă albă care ne intră în carne. mai departe, în sud, disperarea şi singurătatea mea se varsă în elba cea sfâşietoare. mai departe în sud, pur şi simplu încetez să fiu. e opt jumătate. sunt sfărâmicios de neputinţă. am ajuns la capăt. mă sparg. îţi fac cu mâna iubito numai că tu nu mă vezi ca şi când mi-ai spune: poţi mai mult de atât!
Înfruntarea de ieri, dintre Djokovic şi Nadal, n-a fost una între doi jucători, ci una între doi atleţi aparţinând unor sporturi diferite. Victoria lui Nadal ar fi însemnat reîntoarcerea tenisului în era luptelor dintre gladiatori. Dacă acceptăm că sporturile de astăzi – dintre care tenisul ocupă un loc privilegiat în acest context, fiind locul în care se înfruntă doi adversari, şi nu două echipe – sunt rezultatul sublimării înfruntărilor dintre gladiatori, ori duelurilor dintre spadasini, atunci victoria lui Nadal din finala de la AO ar fi însemnat reîntoarcerea la arme. Stilul de joc la care Nadal îşi invită mereu adversarii poate fi rezumat printr-o singură sintagmă: „The last man standing”.
E un joc de tenis în care aproape că nu mai există seturi, în care fiecare game poate dura 10-15 minute, în care se schimbă 30-40 de lovituri între cei doi adversari, până când unul dintre ei se prăbuşeşte pe linia de fund, fără respiraţie, pierzând punctul. Stilul acesta de joc, pe care Federer nu l-a putut accepta niciodată, este cel care i-a defectat, definitiv, jocul. Frustrat de faptul că cele mai frumoase lovituri ale lui, şi cele mai imposibil de returnat, sunt aruncate înapoi în teren cu o înverşunare diabolică, elveţianul a încercat să forţeze limitele terenului, ca şi când loviturile cu 2-3 centimetri în aut ar putea lungi ori lăţi terenul. Acesta este motivul pentru care, jucând cu Nadal, Federer este de nerecunoscut. El ştie că tenisul practicat de el, dus la perfecţiune, nu se poate împotrivi monstruozităţii stilului „the last man standing”. Clachează psihic şi acceptă înfrângerea.
Finala de ieri dintre Djokovic şi Nadal a avut însă un alt deznodământ. Iar acest deznodământ este în favoarea tenisului. Ca într-un parlament în care un partid susţine desfiinţarea propriului stat (vezi Israel), Nadal este jucătorul care a încercat, în finala de la AO, desfiinţarea tenisului, transformarea lui într-un joc mecanic, perfect calculat, în care victoria se judecă numai după resursele şi performanţa fizică. Inventivitatea, poezia, incalculabilul trebuiau, toate, eliminate. Ar fi urmat, probabil, o hegemonie Nadal – Murray, la sfârşitul căreia cei care iubesc acum tenisul ar fi sfârşit preferându-i meciurile de box. N-a fost însă aşa, iar Nadal a fost învins de singurul om care o putea face, chiar cu propriile lui arme. A fost sufocat pe linia de fund, a fost frustrat continuu de cel care, la celălalt capăt, refuza să obosească, chiar dacă, uneori, se mai prăbuşea la pământ, abia respirând, ca şi când tocmai murise şi se pregătea să învie.
În finala de la AO a învins sârbul Novak, iar sportul alb a murit ca să învie.
strigătul meu e restul teafăr al unei infirmităţi
e restul cu care încă se mai poate trăi
e tot ce a scăpat umilinţei
încet, se întipăreşte în dalele de piatră
şi arde în steaguri hublouri
prin care se poate privi spre trecut
şi spre viitor.
strigătul meu e treapta pe care nu se poate călca
nu încerca să păşeşti!
e mânerul unei uşi care nu se deschide
nu încerca să intri!
e conturul unei ferestre desenate pe perete.
nu încerca să priveşti!
e patetic ca un plâns
şi e lipsit de patetism ca o răzbunare
în strigătul meu disperarea şi furia
îşi fac una alteia declaraţii de dragoste
acum, că ninge peste strigătul meu
şi cuvintele se moaie în zăpadă
până nu se mai aud
nu-l confunda cu resemnarea!
el aşteaptă acolo, rece ca un pumnal
ascuţindu-se cu răbdare
de lungile voastre tăceri.
-ro_blue.png)
