Fotografie (poiestire)

Asta era tot. de-aici începea strada îngustă, cu aripile ferestrelor deschise deasupra mea ca într-un zbor nemişcat. trebuia să mă pierd în mulţime, să fiu la întâmplare oricare altul, să evadez exersând cu atenţie dansul complicat prin care devenim altcineva; uneori mi se întâmpla să mă ia prin surprindere; mişcările îmi reuşeau o secundă mai devreme şi atunci mă surprindeam evadând, cu mâna înotând prin aerul încăperii după un semn de adio. eram eu şi nu eram eu; apoi altcineva îmi lua locul, prefăcându-se că nu m-a văzut, că gestul meu nu-l găsise acolo, învolburând numai întunericul nud în care pluteau lămpile cu petrol ale memoriei; celălalt îşi dezbrăca pălăria şi haina; era calm, devenea treptat eu însumi, mă lua în stăpânire nedureros, aproape plăcut şi trecea asupra mea gândurile lui ca pe nişte infuzii; jocul se termina aici, ca şi când cineva ar fi câştigat şi altcineva era învins; celui învins i se tăia o mână; înainte avea dreptul ultimului gest, gestul în care se aduna toată neputinţa lui şi care rata totul. cineva ştia dinainte întregul act, şi era plictisit; oricine ar fi avut senzaţia că nu este decât un ecou al destinului; durerea începea abia acum, când organismul era deja pregătit s-o suporte; apoi se împrăştia repede, se folosea de tot ce nu era ea ca să existe, se hrănea din mine; şi atunci eram iarăşi eu aproape alergând, respirând alert, iar deasupra mea ferestrele deschise.

Johannis Premier! Basescu, lasa-ne!

Miscarea de astazi a lui Geoana, asumata, serioasa si limpede, seamana cu dezmeticirea unui politician care intelege ca este pe punctul de a deveni presedinte. Miscarea de astazi a lui Geoana este perfecta, iar propunerea ca Johannis sa fie premierul Romaniei, propunere sustinuta de marea majoritate a romanilor, este lovitura de gratie data lui Basescu. Pentru ca Basescu s-a amuzat si se amuza inca pe seama Parlamentului, inventeaza ministri si vorbeste despre binele tarii si despre reusitele mandatului sau, in timp ce situatia economica a Romaniei e catastrofala. Basescu isi permite sa nu tina cont de majoritatea constituita in parlament, si nu-l vrea pe Johannis premier, pentru ca in felul asta a putut controla mai bine “organizarea” alegerilor. Basescu e omul care a sacrificat romanii ca sa ajunga presedinte. E timpul sa-l sacrificam si noi pe el.

Cu Johannis premier, Geoana o sa treaca lejer de 55% in turul doi. Numai ca aceasta optiune asumata deschis, trebuie consolidata si trebuie sa se materializeze intr-un document oficial.

p.s. Profit de aceasta ocazia pentru a-i transmite lui Basescu cele mai bune ganduri, si calatorie sprancenata pe mare.

Jocurile sint facute!

20% pentru Crin nu e mare lucru, dar nici putin lucru nu e! Si asta pentru ca, in turul 2, procentele lui o sa cantareasca cel mai greu. Basescu lauda deja votul dat pentru dreapta, (desi pana si dracu’ e mai la dreapta decat PD-L-ul), si se pregateste astfel pentru absorbtia celor 20 de procente. Asta pentru ca stie foarte bine ca oamenii care au votat cu Crin, au votat, de fapt impotriva lui.

Asadar, presedintele-jucator se pregateste sa-si joace ultima carte (si singura:) si sa-si ia zborul de la Cotroceni si nu cu cateva pupaturi pe frunte de la frumoasele foste doamne-ministru, ci cu cateva suturi in fund. Triumfalul Basescu, in marsul sau orgiastic spre al doilea mandat n-a reusit sa stranga nici macar 35 de procente (diferenta dintre Basescu si Geoana fiind in jur de unul-doua procente potrivit sondajelor). Si e greu de crezut ca cine a votat cu Crin – votand, deci, impotriva lui Basescu si impotriva carnagiului dezlantuit de presedinte impotriva unui partid care l-a sustinut in 2004 – il va lua acum in brate pe Basescu.  Asa cum e greu de crezut ca electoratul celorlalti candidati, mai mare sau mai mic, se va indrepta masiv spre Basescu.

Jocurile, as spune, sunt facute. Basescu a pierdut turul doi, si asta o stie si el. De asta aiureaza despre votul dat dreptei si alte Bazaconii. Nu mai tine. Chiar prosti nu suntem nici noi; adica pana la un punct. Geoana o fi el prostovan, balbait, fara discurs, si psd-ist pe deasupra, dar intre dracu’ si frati-su, eu inclin, din pragmatism, pentru cel din urma.

Decat un tiran artagos si ahtiat de putere, mai bine un prostovan. Asa ca eu, unul, cu parere de rau si cu strangere de inima, o sa votez cu Geoana.

ORA 13 – rezultate neoficiale

Doua sondaje de opinie realizate la iesirea de la urne, CSOP si CURS, indica o diferenta intre Geona si Antonescu de numai 4, respectiv 5 procente, o diferenta mult mai mica decat cea indicata de toate sondajele de opinie de pana acum. Si daca tinem cont de faptul ca electoratul lui Antonescu urmeaza sa voteze abia in cursul dupa-amiezii, lucrurile sunt inca mai promitatoare.

Romani, mergeti la vot, pentru ca zarurile nu sunt aruncate inca, pentru ca SE POATE!

De fiecare dată când respiram (poiestire)

Mi se părea că am o bucată foarte subţire de lamă în plămânul drept; seara, când mă puneam în pat simţeam cum aluneca spre lobul superior, o vedeam foarte clar dacă închideam ochii, în spaţiul dintre pupilă şi pleoapă; pentru o secundă se muta acolo şi aproape că-mi era frică să clipesc; apoi respiram şi-mi dădeam seama că aerul o făcea să vibreze, că se mutase iarăşi în plămân, şi că dacă aş fi vrut, aş fi putut să-mi mişc pleoapele în voie. gândul că aş fi putut mă făcea să nu mai vreau. mă grăbeam să adorm, respiram atent, încercând să controlez poziţia lamei care se răsucea foarte uşor, secţionând capilare, de fiecare dată când respiram. în somn mă răsuceam pe o parte, uitând de ea, şi mă trezeam cu o durere ascuţită în stomac. mă ridicam din somn ca dintr-o stare de leşin; până la baie ajungeam sprijinindu-mă de mobile, aproape fără să deschid ochii, încercând să rezist. înainte să ajung nu mă mai puteam stăpâni, muşchii abdomenului se comprimau ca nişte pistoane care explodau în gât. vomitam cu capul aplecat deasupra chiuvetei până când auzeam sunetul clar al unui bucăţi de metal lovindu-se de pereţii din porţelan ai chiuvetei. apoi îmi era mai bine, durerea se dizolva, aş fi putut să mă întorc în pat. aş fi putut să adorm liniştit. nici nu ştiu cum se întâmplau toate astea. apoi, imediat, era dimineaţă şi trebuia să mă ridic din pat, să mă îmbrac şi să plec. Făcând toate astea, aproape că nici nu simţeam bucata foarte subţire de lamă care se mişca imperceptibil undeva, în partea de sus a plămânului drept, secţionând capilare de fiecare dată când respiram.

Lectia de cinism (Asteptandu-l pe Godot)

ROMANI, SA NU MERGETI LA VOT! Nu are sens, nu ai cu cine vota. Toti sunt la fel. Pe oricine ai alege, nu poate fi mai rau decat daca l-ai alege pe celalalt. De asta e mai bine, romani, sa nu va chinuiti cu stampile si cu buletine de vot,  sa nu risipiti o duminica in care ati putea lenevi, cu un pahar de bere in fata. Votul vostru nu conteaza. Este absolut inutil, de o inutilitate riguroasa. Nici voi nu contati, pentru ca sunteti prea plictisiti ca sa contati. Vi s-a facut lehamite de tot, va e sila de tot, nu mai dati doi bani pe viata politica.

V-ati plictisit de schimbare. De asteptarea ca ceva sa se intample. E timpul, desigur, sa cadeti in abulia celor care-l asteapta pe Godot. Sa va faceti asteptarea usoara, nefacand nimic.  Sa-i lasati pe altii sa decida in numele vostru si pentru voi, altii care se pricep mai bine, care stiu ce va trebuie, cand, si mai ales cum.

De asta, sa nu va duceti la vot! Sunteti perfect de-responsabilizati! Sunteti eliberati de povara responsabilitatii fata de voi insiva si mai ales fata de ceilalti.  Acum puteti sta linistiti, asteptandu-l pe Godot.

Marea

(Marei, pe care o imbratisez numai si mult mai mult de atat)

Să mă risipesc în lucruri mărunte, fără sens, şi să mi se pară firesc. la marginea fiecărei zile, ca o călăuză obosită, umbra mea recade în mine şi suntem unul. când am învăţat să scriu a trebuit să dau ceva mult mai important în schimb. mi-am dat seama prea târziu de asta. şi aşa a început totul, apoi a fost o dimineaţă în care m-am trezit lângă trupul gol al Marei, prins în îmbrăţişarea ei, respirând aerul respirat mai înainte de ea, ca şi când cu picioarele care-mi ieşeau de sub pătură aş fi putut face fotosinteza. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Respiraţia Marei îmi ventila plămânii şi căldura ei ţinea loc oxigenului de care eu aveam până la urmă nevoie. Mara râdea în somn, era felul ei de-a visa, şi trupul ei tremura vag, ca şi când ar fi fost scuturat de o criză uşoară de epilepsie care trecea imediat sau mi se transmitea mie. trupul meu se bucura de visul Marei, şi râdea deodată cu ea, numai că pe mine începuse de atunci să mă doară starea de trezie şi câteva locuri din cameră. unele lucruri nu pot fi spuse, aşa cum oricât ai alerga de repede nu te poţi depărta nici o clipă de tine. cuvintele nu sunt numai pleoapa care descopără, ci şi pleoapa care acoperă, surâsul care se ascunde în surâs, vederea care se ascunde în privire. era prea puţin, nu mai era nimic în afară de îmbrăţişarea Marei, camera era goală numai trupul ei adormit se răspândise în câteva lucruri pe care le păstrase ea acolo. doar eu eram treaz şi sufeream de gânduri care se multiplicau şi îmi îmbolnăveau organismul, nu înţeleg de ce mă trezisem, în îmbrăţişarea Marei ar fi fost atât de uşor să nu mă mai nasc, să fiu deodată cu ea şi să-mi fie de-ajuns. pe rând o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva.

Toate amintirile mele sunt dizolvate în cuvinte, numai întunericul dinaintea amintirii e tot ce-mi amintesc şi tot ce am trăit cu adevărat. apoi, imediat naşterea, îmbrăţişarea adormită a Marei, genunchii ei pe care îi mângâiam zguduit vag de râsul ei, de umbra visului ei care ne învelea ca o pleopă. când mă născusem nu ştiu, lucrurile erau dinaintea mea şi mă priveau fără să mă privească. eram dintr-o dată acolo cu buzele lipite de sânul Marei ca şi când aş fi sărutat un ochi închis, ea râdea, amintindu-mi dizolvam totul; mă mutam înainte de amintire, numai acolo se poate trăi. apoi, brusc, cineva mă proiecta în astăzi ca pe o piatră în geamul unei clădiri. cu o violenţă, cu o intensitate de nesuportat devenisem eu însumi, mă mişcam în lume ca un păianjăn printre cuvinte şi lucruri. întunericul fusese înlocuit de ţipetele luminii, îmi era silă de aerul tare şi rece. eram viu într-o lume dezmărginită, invadat de zgomotul aiuritor al respiraţiei miliardelor de oameni, de insecte, de lucruri. totul se învâtea ameţitor cu mine, până când m-am prăbuşit pe asfaltul moale al lumii, inconştient. lumea e locul în care am pierdut totul. pe rând, o să-mi aduc aminte de toate, sunt sigur de asta, o să recuperez tot ce-am pierdut începând de atunci, şi nu în cuvinte, ci în altceva,

Am auzit-o spunându-mi, şi am recunoscut-o abia atunci când a izbucnit în râs şi trupul ei a fost străbătut de spasmul unei stări vagi de delir. Mara râdea de mine, de inocenţa gândului pe care îl purtam cu mine ca pe o scoică în care aş fi putut auzi, din când în când, Marea.

Optiuni fonetice

îmi place “sînt”-ul curat, cu sunet de clopot de biserica, cu miros de frunziş, si nu pot să suport ţuguierea buzelor pentru “sunt”, rotunjimea lui falsa, aerul de Traian învingător pe care îl emană. „Sunt” e ca o invitaţie lascivă, un sutien cu cupele pline de burete ca de îngheţată, e ca o plecăciune care dezveleşte prea mult dintr-un trup obişnuit să se dea. „Sunt” e viagra celor care suferă de o latinitate flască, „sunt” e ventriculul care se umple de apă, nu de sânge. De asta îmi place „sînt” pentru că e sincer, direct, nu e labil, nu se vaită, nu plânge.

ea era ema (poiestire)

Nu, nu-mi păsa, putea să râdă oricât ar fi vrut, putea să plece şi să nu se mai întoarcă; şi cu mine putea să se întâmple la fel de bine orice, indiferent orice, dacă tot eram acolo, ca o amintire vagă ce nu mai era a mea. de asta nici n-am spus nimic tot drumul. ea se hotărâse deja cred şi tăcea. nu era nimic dacă ne-am fi aşezat pe o bancă. dacă stăteam, fără să ne privim, ca şi când lemnul băncii ar fi înverzit în noi până în pupile, până în rotule, până în unghii. nu mai aşteptam nimic şi atunci a izbucnit în plâns ema, ca şi când plânsul ei ar fi fost o reacţie viscerală a corpului pe care nu-l mai putea stăpâni. abia atunci mi s-a părut c-aş fi putut s-o privesc, că aş fi putut măcar să-mi răsucesc capul să vad cum plângea ema, tremurând, cu pumnii strânşi sub bărbie, să văd cum i se usca pe obraji şi cum i se prelingea de-a lungul maxilarului seva umedă şi cleioasă, cum tăcerea ei se lichefia ca şi când ar fi fost aşa mai uşor suportabilă. ea era ema v-am spus-o dar nu m-am gândit nici eu prea mult la asta; şi eu eram, adică aveam un nume – pe care cineva l-a strigat în urma mea, de câteva ori, ca şi când ar fi încercat să mă prindă de mânecă. ca şi când cineva m-ar fi ajutat să dezbrac haina prea strâmtă a numelui care atârnase de mine ca de un cui. am plecat fără să răspund; şi dacă aş fi răspuns, cine ar fi răspuns cui?

Bolile de piele la trilobiti 13

8. O abordare mai ştiinţifică

S-a vorbit numai foarte rar şi de cele mai multe ori s-au spus numai jumătăţi de adevăruri despre dispunerea constelaţiilor şi influenţele astrale sub zodia cărora se afla planeta noastră în zbuciumatul veac al XVIII-lea, în care căpitanul Saragoza se deştepta la viaţă, pentru a muri, câteva decenii mai târziu. Până aici n-am spus încă nimic nou. Adevărul care nu mai poate fi ascuns omenirii de către grupurile masonice conspiratoare, de către asociaţiile secrete care moştenesc sângele divin sau care se află în contact cu civilizaţii mult mai înaintate decât a noastră, este că pe vremea aceea timpul ca şi spaţiul aveau altă consistenţă şi erau altfel percepute. Bunul nostru părinte fizician, maestru al viorii, Einstein, a depus eforturi concentrate pentru a demonstra nişte fapte care ţin, de-acum, de certitudine, dar care au trebuit să fie tăinuite secole în şir, din aceleaşi motive pentru care Suferinţele tânărului Werter au beneficiat de o continuare foarte comercială, un secol şi jumătate mai târziu, în care eroul nostru îmbrăţişa cariera militară şi le dădea dracului de femei. Altfel am fi riscat ca omenirea de astăzi se fie compusă integral din frumoase specimene feminine.

Dar să revenim acum la ale noastre. Merită spus – şi este, cred, în interesul tuturor – că documente care au fost păstrate cu sfinţenie –  unde altundeva decât în Arhivele Casei Regale a Portugaliei? – şi care aveau să treacă în parte în arhivele Vaticanului, au ajuns, printr-un întâmplare foarte complicată, în mâinile noastre. Nu ne ferim să spunem că ne asumăm întreaga răspundere pentru afirmaţiile pe care le vom face aici şi care vor schimba, în unele cazuri poate radical, imaginea pe care o avem despre propriul nostru trecut.

Să spunem deci că datorită unui context astral care va să se repete abia într-o sută cincizeci de mii de ani, în secolul XVIII poziţia pământului în cosmos făcea ca timpul – şi spaţiul mai ales – să aibă alte caracteristici decât cele cu care suntem familiari astăzi. Ideea de succesiune temporală, care este o invenţie exclusivă a deceniilor recente, era pe atunci înţeleasă ca o complementaritate temporală care presupunea ca oricărei fapte sau întâmplări să îi corespundă o alta, dar de sens contrar. Astfel, dacă am vorbit despre schimbul de însemne ale celor două nave implicate în conflictul încheiat pe cale amiabilă, ar fi trebuit să vorbim, în acelaşi timp, despre desfăşurarea sângeroasă a conflictului şi despre păstrarea însemnelor. Cele două evenimente nu trebuie însă înţelese ca simultane, ci ca aflându-se într-un raport de derivare logică, cam aşa cum se întâmplă în silogismul prin care Socrate este ucis pentru simplul fapt că este om. Ceea ce, între noi fie spus, mi se pare barbar!

S-a folosit, în mediile academice, conceptul de bifurcare temporală, dar nici acesta nu este o alegere tocmai fericită, pentru că ar presupune existenţa a două orizonturi temporale. Ceea ce, după cum am văzut, nu este cazul. Aici e poate potrivit să amintim că dovezi ale acestui fapt au rămas sedimentate în limba vorbită, în tot felul de expresii de genul „tot răul spre bine” şi altele, care surpind tocmai această complementaritate spaţio-temporală despre care fu vorba mai devreme. Cu alte cuvinte, ori de câte ori un lucru rău se produce, este necesar ca din el să ia naştere contrariul său, pentru ca continuumul spaţio-temporal să-şi găsească împlinirea.