Pildă despre nevoinţă

să dezlegăm dimineaţa din frâiele care-i mângâie sânii. la noi la porţi umblă câte doi-trei morţi, şi după ei umblă câinii. când fu să-mi amintesc de ziua aceea plăpândă când mă ghemotoceam în braţele tale ca într-o peşteră strâmtă, am ajuns purtat de un fel de beţie în mijlocul aşezării de oameni; dimineaţa mirosea mai mult a lapte prins, a fazani sparţi în vitralii. aşa crescură în mine ca nişte peşti nevoindu-se într-o băltoacă treptat sentimente puzderie în zadar îndoite cu apă. însă îndemânatic din fire şi ager ca o oglindă, am fugit cu rucsacul în spate până la tine, şi te-am îmbrăţişat cu toate îmbrăţişările lumii dintr-o dată. apoi am zâmbit. apoi te-ai lăsat sărutată. apoi te-am prins de mână cu degetele mele prelungi şi sonore pe care ţi le-am plimbat mai întâi peste rochia ta înflorită, peste genunchii tăi lucioşi şi fierbinţi; şi nu în ultimul rând peste sânii tăi nevoindu-se în spatele corsetului, cuminţi. apoi am plecat sărutându-ne între noi şi cu paşii noştri, cărarea. apoi peste nevoinţa noastră căzu, multnevoindu-se, înserarea.

Imbratisare

prefăcut în ninsoare schimbam mici detalii la cartea mea plină de petalii. înlocuiam câte un verb cu un scârţâit de iepure, roteam paginile în joacă, lumea asta din afară mai mult decât cea dinăuntru începuse să-mi placă. la numărul 76 am pândit o pauză cu mâinile îmbrăţişate peste piept, aşteptând poate dimineaţa pentru că vederea începuse să mă lase. ce lină era aşteptarea; obosit picoteam ca o beznă mângâiată prin somn de un râset de fată. prefăcut în nisoare umpleam raftul tău de cărţi cu petale, îmi plimbam limba înflorită de-a lungul streşinei casei tale, inventam fluturi pe loc care se năşteau din nimic cu un pocnet ca de gingii când dinţii de lapte ai dragostei mele simţeau c-ai să vii. mă apropiam de prag leneş, cu trupul meu îmblânzit de zăpadă sperând că privirile tale or să mă vadă. abia mai târziu am înţeles că tu suferi, la colţurile vederii, de nuferi. că umerii tăi dezveliţi şi albaştri, cu şira spinării visând între ei, sunt nerăbdători ca mâna mea de zăpadă alunecând înspre ei. întors înapoi într-un fel de trup ca o îmbrăţişare, mi-am desfăcut înăuntrul tău mâinile până la petale.

Explicaţii biografice (o norocoasă traducere din Diogenes Laertios)

tembelul de el blocase intrarea; prin gaura cheii se zbăteau numai muchii, şi cum peste toate se vărsa înserarea, cu ea dintr-o dată invadau şi păduchii. tembelul râdea lovindu-şi rinichii, televizorul mişca peste tot din ştiri ca dintr-o coadă, agitând în aer cuvinte, săbii de plastic şi spiţe de roată. din camera mamei se zvoneau corcoduşii. cu frunze lăţite şi moi şi pufoase, cu ramurile fâlfâind şi răspândind pretutindeni miresme de fructe de mare şi steaguri şi oase. de ce să nu spun că tembelul crescuse la lumină de bec în loc de muşcată într-o glastră căreia barbarii îi luaseră totul; numai bărbăţia îi fusese lăsată. şi când mai venea la sărbători, târându-se pe brânci, câte-o babă, tembelul ieşea mirosind tot a flori şi-i trăgea peste ochi câte-o labă. erau vremuri cum sînt şi acum, copilărind crescu şi acela care alunecând pe scări ca un tembel îşi nenoroci manivela. şi ce mai tristeţe, atunci şi acum, şi sticle înnodate pe mese, şi ospătari mişcând cu atenţie din tăvile pline cu friptură de pui, din şervetele albe, din fese. când să moară, tembelul nu mai putu. se răzgândi şi rămase aşa. răzgândit el de-a dreptul nu prea muri. dar nici de trăit nu trăia.

ars poetica (proteză)

prefacerea lucrurilor într-un fel de cuvinte începe cu o durere dinapoia pleopelor, cu o vedere desfăcându-se ca o piele subţire, năpârlind, repetând în aer contururi. fiecare lucru e o prăbuşire în nimic neîmplinită, un zbor întrerupt, o mână care are gânduri retezate în loc de degete. sau încă mai puţin de atât. şi cui îi fac bine, mai ales, toate astea? să luăm spre exemplu un măr şi să-l tăiem în patru. e destul de neclar că-i va merge mai bine aşa, desfăcut, cu sâmburii la vedere ca nişte sfârcuri, cu miezul oxidându-se treptat într-un obraz nebărbierit şi cărunt. şi digerarea lui până la cuvinte, pâna la prefacerea lui într-un suc de silabe, e o treabă mai curând plicticoasă, care durează prea mult şi dă naştere la tot felul de neînţelegeri. până la prima silabă se poate muşca din măr, cu dinţii înfloriţi în gură ca nişte săbii. prefacerea însă e mai curând un exerciţiu retoric înecat în salivă. şi apoi cum să mai faci mărul înapoi din silabe? odată spart în cuvinte e de-a dreptul pierdut, e numai privire până la sâmburi, e sentiment, e teatru absurd. prefacerea sucului de mere în versuri, a ciocârliei într-un pahar de şampanie cu picior de silabă prelungă sint posibile numai în timp, odată cu trecerea erelor, cu măcinarea lascivă a bobului de nisip. şi chiar şi aşa pot să apară defecţiuni şi probleme, destinele lucrurilor şi destinele cuvintelor se pot amesteca într-atât încât să devină imposibilă existenţa noastră albastră de oameni sprijiniţi în nişte legături de grafit.

Desen pe o carte de vizită

nimic nu trăiesc mai intens decât aşteptarea difuză a sângelui meu. palida încordare a oaselor mele de metal care se deşteaptă în mine şi cresc. inima mea înflorind în inele de cupru. zâmbetele care se zdrelesc de tâmple ca nişte aripi de fluturi şi cheamă. nu e cu nimic mai târziu azi decât ieri, lumina care trece prin mine e ca o explozie a tot ce există. dimineaţa aşteaptă la o jumătate de palmă de fruntea mea în visare. ai mâzgălit cu uitare drumul până la mine , disperarea e ca un corset al amintirilor mele, ca o rană sângerând într-o lume înainte de tine. înainte de ele. vino la mine şi iartă-mă. închide cu mâinile tale gura mea dezvelită şi nevindecată; smulge-mă, aprinde-mă, deşiră-mă în frunzişuri, până la aripi, până la flori; dezveleşte-mi zborul din pântece, strigătul dinapoia coastelor, de nemurire. vino dimineaţa când ciocârliile amintirii se zbat pe pânzele îngheţului, pe jumătate ucise, pe jumătate cântând. întoarce-te şi priveşte trupul meu dogorâtor plutind în lumină, ca o întunecare a irisului până la pupilă. întunericul dinaintea dimineţii spânzură de tavan ca o pânză muiată în saliva de neon târându-se pe podea; întoarce-te şi aprinde-mi mai întâi mâinile neclare, aprinde-mi degetele şi priveste-le arzând ca pe nişte lumânări, dăruieşte-mi zorii surâsului tău. acoperă-mi gura cu o batistă, cu mâna ta desfăcută de pe creştet, cu pleopele mele prelungi ca nişte leagăne, cu florile de lapte ale sânilor tăi. înaintea dimineţii se termină totul, în privegherea absentă a trupului meu înclinat peste pat, ca un schelet înnegrit în rugăciune. dimineaţa e la o palmă depărtare de fruntea mea, de moarte, de golul plutitor înfrunzind în ea ca un şir nesfârşit de cearşafuri zvântate de soare şi albe.

Teatrul de papusi al lui Basescu..

Iata ca incepe din nou lupta impotriva marii coruptii. Dosarele “Nastase” sunt iarasi scoase la lumina, dupa sase ani de urmariri care n-au insemnat altceva decat spectacol si jocuri de lumini. Basescu incearca acum varianta “circenses” din motive de lipsa de paine. cum s-o dreaga cu atatea disponibilizari, cu impozitul forfetar care, in ciuda tuturor declaratiilor, continua sa se aplice la fel ca si inainte, cu “reforma” din invatamant care ameninta sa arunce Romania in Evul Mediu.

Si ce ministru faimos avem la invamant? Si ce face dansul? Desfinteaza scolile de la sate din motivul ca nu se intruneste numarul minim de elevi? Asistam, as zice, la o campanie constienta de distrugere a bazelor invatamantului romanesc. Si sistematica. Asta inseamna “refoma” invatamantului? Ca zeci de mii de copii de la tara sa faca zilnic zeci de kilometri ca sa poata invata? De ce sa ne miram ca numai putini dintre ei ii vor face.Numele de reforma a fost dat, in ultima vreme, celor mai teribile si mai crute masuri economice sau sociale. Efectele nu sunt greu de prezis: cresterea analfabetismului, lipsa, printre tineri tarii asteia, a unei culturi genrale temeinice.

Timp de douazeci de ani sistemul romanesc de invatamant a fost cu minutie distrus. Dar nu filosofi ne trebuie, da-i dracu’ de filosofi, ca astia ti se urca in cap si ies in strada si scriu pe bloguri si sint nemultumiti cand lucrurile merg prost, cand observa cancerul dezvoltandu-se in voie in propriul partid, in propria ograda. NU, nici vorba, ne trebuie tinichigii si mecanici auto, domnule Basescu, care sa faca treaba calumea si sa se multumeasca cu circul de seara, de la televizore. Cu fotbal. Cu “tradati din dragoste”.

Ce tara este asta care se conduce asa cum este acum condusa Romania: cu ministri incompetenti, mentinuti in functii de mangaierile prezidentiale si de imbracamintea sumara, de firma; cu ministri care nu se pricep la altceva mai bine decat la devalizare; de toate felurile; si cu un prim-ministru prea-plecat in fata marelui conducator.

Ce tara e asta in care Elena Basescu castiga mandat de europarlamentar si zeci de “intelectuali” ii ridica osanale? Ce tara e asta in care trebuie sa votezi cu un securist ca sa nu trimiti in parlament o baiatu’ lu tata?

Ce tara e asta in care fratele presedintelui, Mircea Basescu, se gudura pe langa Bercea Mondial, si nu rateaza posibilitatea de a-i fi nas nepoatei blandului interlop?

Asta e tara noastra? Asta e Romania?

Nu poti sa nu simti o imensa frustrare in fata acestor intrebari.

Asta nu e tara mea, e teatrul de papusi al lui Basescu! Teatrul lui absurd! Bine-ati-votat, dragii mei! Sa traiti bine.

Bolile de piele la trilobiti (18)

Una dintre tragicele morţi ale căpitanului Saragoza

(fragmentul 2)

Aşa a inceput masacrul; cu bâte şi cu pietre. Căpitanul Saragoza conducea una dintre echipele de exterminare, ultima, cea care stropea cu pucioasă leşurile şi le dădea foc. Era o plăcere să vezi cum răzbăteau flăcările prin miile de cadavre de iepuri adunate în grămezi ca nişte căpiţe de fân. La lăsarea serii, combatanţii erau obosiţi, iar feţele lor transpirate erau luminate de clăile care continuau să ardă mocnit, împrăştiind un miros care dădea tuturor dureri de cap şi stări de vomă. Când au început să se îmbolnăvească de-a dreptul, nu se ştie. Nu se ştie nici măcar adevărata cauza a îmbolnăvirii, care a secerat mai întâi vieţile a câtorva zeci dintre membri expediţiei de exterminare a iepurilor. Dracu’ ştie cum s-a transmis atât de repede, la ceilalţi membri ai tribului Cho’su, şi cum la numai câteva zile depărtare de la ziua marelui holocaust, de garduri şi de stâlpi atârnau pretutindeni semnele morţii.

Şi lucrul într-adevăr straniu, care intriga mai ales pe înţelepţii tribului, cei care îşi asumaseră funcţiile religioase înainte de sosirea sfântului căpitan Saragoza, era că respectivul o ducea bine-mersi, ba chiar mai bine decât de obicei. În alte circumstanţe – şi nu puţine, de ce să ascundem lucrul acesta – faptul s-ar fi putut pune pe seama sfinţeniei căpitanului Saragoza, de care mulţi, cei mai mulţi dintre membri tribului erau destul de convinşi. Acum însă, când moartea ameninţa să înghită toată suflarea omenească de pe insulă, lucrurile era totuşi oarecum diferite. Iar căpitanul Saragoza nu era, până la urmă, decât un nou-venit – iştu, în limba cultă a tribului –  care se făcea vinovat de îngrozitorul blestem ce se dezlănţuise asupra acestuia.

Nu mult după ce raţionamentul de mai devreme începu să mijească în mintea învăţaţilor tribului, căpitanul Saragoza se trezi, într-o dimineaţă, legat fedeleş de un stâlp, în timp ce mâinile îi erau artistic crestate cu splendidul său cuţit pe care nimeni nu îndrăznise până atunci să-l atingă. De durere, fostul căpitan Saragoza rată cu totul dimensiunea artistică a evenimentului. Cu toate astea ar fi însă exagerat să afirmăm că acest sincer şi intens dezinteres i-ar fi pricinuit moartea. Mai degrabă evenimentului în sine i se datoarează acest lucru. Când cele o mie de tăieturi şi împunsături care alcătuiau un desen complex pe întreg corpul căpitanului – ca o poezie scrisă în limbajul morse – au fost duse la bun sfârşit, din cauza pierderii masive de sânge fostul căpitan-mistagog Saragoza a respirat uşurat, dar pentru ultima oară. Flăcările care i-au cuprins mai târziu corpul aveau să fie o adăugire inutilă întregului proces, deşi poate că din punct de vedere stilistic ele aveau o valoare la fel de mare ca şi îndesarea ochiului de aur, a heruvimului blestemat, în gura aproape lipsită de dinţi a căpitanului Saragoza. Deodată cu lăsarea serii, scrumul pe care nimeni nu se mai obosi să-l împrăştie în cele patru zări abia dacă mai amintea de opera de artă consumată cu câteva ceasuri mai devreme, iar amintirea căpitanului Saragoza dispăru din minţile tuturor ca un vis urât.

Ce a urmat după aceea, nu cred că mai interesează pe cineva.

despartirea de batai, a inimii

oboseala, da. şi mâna ta din jurul gâtului meu. cu degetele răsfirate de-a lungul obrazului. până la tâmplă. pupilele mele începeau dansul hipnotic pendulau. aşteptam intrarea în transă. diagonala vederii şi macii roşii ai mâinilor tale ştergându-mi saliva. limba care îmi crăcăna gura ca o daltă, arhitectura cubistă a zâmbetului meu când îmi muiam în părul tău gura, degetele mele uscate ca nişte şuruburi pe care le mişcam neîndrăznind să te ating. repetarea aceleiaşi silabe murdare de ulei şi de mâzgă. freamătul aceluiaşi spasm, mâna ta care se mişca de-a lungului feţei mele recompunându-mi pleoapele, umerii obrajilor, buzele. eu însumi reuşeam uneori să privesc, alteori să râd eu însumi. întunericul şi frica îmi erau mai aproape. setea, când mâna ta îmi sprijinea de bordura buzei peretele de tablă al canei. setea, când puteam să beau din apa care îmi şiroia pe bărbie, în palma ta închipuind un căuş aşteptând sub clopotniţa spartă a buzelor mele. şi cât aş fi vrut să mai trec odată prin toate. prin întunericul încăperilor, iarna, prin grădinile de soare ale lunilor mai, prin părul tău, mâna. alunecam într-un alt decor aşteptând tot mai atent despărţirea de bătăi, a inimii.

înzidire

(se dedica lui Dιόνυσoς)

mâinile altora îmbrăţişează mâinile mele. se înfăşoară în jurul meu ca o viţă de vie şi cresc. e ca o moarte îmbrăţişarea lor. în jurul lor, în jurul nostru, se leagănă ciorchini negri de struguri şi cresc. viaţa naşte în ei sâmburi. sâmburii viermuiesc de viaţă ca nişte stupi, ascunşi în pleoapele întunecate, în carnea albastră a strugurilor, a îmbrăţişărilor şi a mâinilor altora. şi a mâinilor mele. abia mă îndur să rămân aici nemişcat. ca un arac, ca o creangă uscată de flutur, îmbrăţişat de ţesătura gâlgâitoare a mâinilor, a aripilor, a frunzelor din care ţâşnesc uneori, ca şi când, păstăile grele de seminţe, de vârste, de înfrângeri, de flori. e linişte aici, e răcoare, mai rămâi uneori. sînt ultima literă înainte de prăbuşirea în ţipăt, înainte de prăbuşurea arcului în săgeată, a săgeţii în spintecarea văzduhului şi a vieţii. a cerbului în muchia ascuţită de piatră. a dimineţii. sînt singur aici, dacă pleci. n-o să se întâmple nimic, dacă. sînt singur, până la cuvinte sînt singur, aşteptarea mea se grăbeşte în mine ca o fluturare de mână, ca un strigăt, ca o treaptă către altă treaptă, şi mută orele dintr-o parte într-alta a singurătăţii mele. singur şi nemişcat ca pupilele unui mort, cu mâinile amândouă atârnând de mine ca nişte carafe cu vin.

Premiat cu doi “S”

Update2:

Pentru ca Cella se face vinovata de a-mi fi acordat iarasi acest premiu (pe care il merit pe deplin, desigur), sunt nevoit sa-l daruiesc si eu inca de cinci ori (asa cum sunt sigur ca si capitanul Saragoza ar fi facut)

Premiul aterizeaza deci la:

1. Alexandru Marin (pentru extraordinarul tonus al scriiturii)

2. Dia (pentru ca – lasand la o parte  scrisul – are o groaza de palarii)

3. Iulian (pentru ca ma mai lasa sa castig la sah:)

4. Octavia (pentru ca e sora mea, si pentru ca vrea sa scrie mai bine decat mine

5. Zuzu (pentru ca astazi a fost trista, si pentru ca lumea este un imens loc de joaca:)

Update1:

Meritul de a fi primit premiul nu este al meu, ci al lui Vania, cel care mi l-a oferit!

Daca inteleptul capitan Saragoza ar fi primit acest premiu de la Academia Casei Regale a Portugaliei, nu e clar daca ar mai fi plecat sau nu in cea de-a treia (si ultima) expeditie a sa. Destinul insa a vrut ca importanta scrierilor lui sa fie mult mai tarziu descoperita, abia in secolul nostru, cand un calugar benedictin, traversand Alpii, … dar stiti povestea, nu?

Ei bine, capitanul Saragoza n-a primit premiul, dar l-am primit eu. Ceea ce nu-i poate ajuta prea mult capitanului Saragoza, dar le va ajuta, fara indoiala, altor cinci castigatori:

1. Andi (alaturi, desigur, de indemnul sa nu se lasa de tot de blogarit)

2. Ana Pauper (care merita premiul nu numai din motive de scris, ci si de desenat)

3. Lisadru Cristian (pentru formidabilul simt al umorului)

4. Lisabeth (pentru ca imi place cuvantul “domnisorule”:)

5. Cella (pentru orasele ei de cuvinte)

(Pentru ca fiecare sa tina mine par coer)

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat

5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.