eliberare

strigătul meu e restul teafăr al unei infirmităţi

e restul cu care încă se mai poate trăi

e tot ce a scăpat umilinţei

încet, se întipăreşte în dalele de piatră

şi arde în steaguri hublouri

prin care se poate privi spre trecut

şi spre viitor.

strigătul meu e treapta pe care nu se poate călca

nu încerca să păşeşti!

e mânerul unei uşi care nu se deschide

nu încerca să intri!

e conturul unei ferestre desenate pe perete.

nu încerca să priveşti!

e patetic ca un plâns

şi e lipsit de patetism ca o răzbunare

în strigătul meu disperarea şi furia

îşi fac una alteia declaraţii de dragoste

acum, că ninge peste strigătul meu

şi cuvintele se moaie în zăpadă

până nu se mai aud

nu-l confunda cu resemnarea!

el aşteaptă acolo, rece ca un pumnal

ascuţindu-se cu răbdare

de lungile voastre tăceri.

deghizare

In spatele fiecarei picaturi de parfum e un laborator imens, plin de oameni transpirati, care miroase ingrozitor!

Sunotdasesbo-alcaseuti-opem

Cu multumiri Anei

sunt nota de subsol a acestui poem

fiecare metafora e o extracţie dureroasă a unui canin din maxilarul limbii.

iar eu sunt mănuşile prinţesei diana pe gresia din baie

sunt conul leonida şi le trahison des clercs şi criza

pe covorul din baie a conştiinţei europene

şi toate virgulele pe care au contat

scriitorii din cele mai vechi timpuri până

astăzi şi deşeurile radioactive

şi dulcea mea doamnă – eminul meu iubit,

camioneta ford, o eşarfă care poartă o lebădă,

fotonii de silex ai sfârcurilor tale

cerul gurii unei mascote, beţişoarele de nas

ale unui incas, şăgalnice şoldurile tale

eu sunt tamburinul clorotic pe lespezile băii,

conductele prin care ne vine iarna sufletul de la ruşi

pe gresia din baie o burtă de câine cu franjuri

de lapte atârnând de palatul mamifer

ca nişte ferestre sparte

sunt imaginaţia neobosită a marilor poeţi

ai kamasutrei şi plesnetul rece, fortificaţiile pasului tău

fiecare metaforă e o extracţie dureroasă a unui canin din maxilarul limbii

poezia e îmbătrânirea limbii şi moartea şi dincolo de ea

urmele în ghipsul realităţii ale noii proteze.

ritmuri

am să merg la câteva cununii botezuri poeme.

am să intru în primării în biserici în versuri.

voi săruta miresele copiii cuvintele.

voi mânca bea scrie.

o să te găsesc o să te pierd o să te caut

a, da; să nu uit. la mulţi ani şi treaba voastră!

p.s. Atentie la sfarsitul lumii. Anul asta se va transmite pe toate canalele!

erai puţin a mea

nu, tu nu mă iubeai. aşteptai numai, curioasă şi cu mici luminiţe sclipindu-ţi în ochi, să vezi ce se întâmplă cu dragostea mea. eu eram pentru tine o rezervaţie naturală a iubirii prin care îţi plăcea să te plimbi, mângâind sentimente pe botul lor umed, hrănind biscuiţi mărunţi disperării mele, îmblânzind animăluţele tristeţii care se furişau prin iarbă până la tine şi ţi se prindeau în păr.  nu, tu nu mă iubeai, dar prezenţa mea îţi amesteca simţurile ca de o beţie care te face să râzi, îţi turna mereu în pahar, deschidea mereu braţele să te prindă, îţi fixa chipul strălucitor în cristalele abajururilor. uneori, ameţit ca de un fel de nesomn, îţi sărutam urma roşiatică a paharul de vin desenându-se în cercuri pe albul şervetului. îmi dăruiai în galben sărutul acela de cretă pentru totdeauna. erai puţin a mea, recunoşteai şi tu, atunci când gura mea atingea mătasea strălucitoare şi umedă, încreţindu-se sub buzele mele ca nişte buze. brusc, trebuia să pleci. în urma ta se stingeau în mine toate luminile, rămânea numai lampa de petrol a suferinţei mele, ca o lună ştearsă, coborâtă pe masă într-un colţ de pâine. sângele mi se retrăgea din trup, pulsând în cuvintele pe care le înşiram în urma ta, chemându-te. mă hotăram să redesenez continentele, să încep războaie mondiale, să ucid la întâmplare, să te uit. un bătrân paralizat venea să locuiască în mine. ne uitam la televizor ţinându-ne mâinile inerte legate una de alta cu cârpe. eu stăteam în braţele lui, tremurând de frig şi de frică. mă lăsam în el ca într-o pleoapă cu balamalele ruginite, o pleoapă pe care o aşteptam şi care nu mai venea să m-acopere. nu puteam să uit nicio clipă că trebuia să te uit, orice aş fi făcut. împingeam cu palmele rugăciunea uitării spre cer şi ea cădea mereu înapoi ca o frunză veştedă de ploaie. undeva lăsasem o uşă deschisă.

poem liric

moartea neaşteptată

a tânărului entomolog

a zguduit lumea insectelor

şi acum serviţi ceaiul

.

eu nu sunt poetul, eu sunt cel care moare în poem. sunt fratele mort al poetului, în poemul în care apuc să mor. poemul migrează cu mine pe lumea cealaltă. iar pe marginilea lui cresc frunze grase de cai, frunze grele de animale sălbatice. poetul le aşează acolo, decorează moartea cu frişca inoxidabilă a unei metafore. eu nu sunt poetul, eu sunt poemul. poetul nu poate fi contactat. poetul e moartea poemului şi începutul de cealaltă parte, căzătura care lustruieşte ochiul genunchiului. eu sunt poemul, adică restul nu există. lumea se opreşte la marginea mea pictată cu frunze ca nişte păstăi de cal, decorată foarte atent cu motivele morţii poetului. lumea se opreşte şi oftează la marginea mea, mai şi aruncă un ban în fântână. le oglindesc tuturor pentru foarte puţin chipurile, îi sorb pe toţi prin paiul privirii, înăuntrul meu, apoi oglindesc în afară iluzia libertăţii lor. eu nu sunt poetul, sunt moartea poetului şi iluzia morţii lui. eu sunt poemul în care v-aţi rătăcit de voi înşivă pentru totdeauna. şi acum, vă rog serviţi ceaiul.

ultima vârstă

mă opresc din citit. e gata poemul tăiat din vene. cu multe pauze, cu nenumărată încetineală. e gata poemul şi pauzele stau acum lângă uşă, ca nişte urechi apăsându-se curioase pe scorbura cheii, ca nişte urechi între prosoapele ude din baie, ca nişte respiraţii grăbite, feminine, în care presimţi un surâs. m-am oprit prea târziu, când te-am văzut. îmi scânteiau ochii înapoia cuvintelor încât n-am simţit trupul tău în cameră apăsându-mă ca umbra unor tălpi de sanie pe zăpadă. e gata poemul din mine eşti retezată tu. fără speranţă. mă refaci cu blândeţe, citind, în colţul de cameră. alerg suflând cu greutate de pe o filă pe alta. de pe un picior pe altul. salturile sunt un dezvăţ de tine. e gata poemul ca tăişul unei scoici. ne poate răni. pe scena lui străluceşte amintirea culiselor. îmi trag poemul din vene ca şi când m-aş ajuta să-mi crească alte voci. mă golesc, mi-e respiraţia căruntă. camera de spital se termină acolo unde mâna ta învârte, jucându-se, scrumiera. tu te aşezi între mine şi sângele meu, îţi pui umbra ta la hotar, mă mângâi cu beznă. mă ridic pe marginea patului, părul des şi moale al aerului îmi intră şi îmi iese din plămâni ca o gheară de pisică. e liniştitor ca o pastilă. ca somnul de după pastilă. ca dunga de lumină de la capătul camerei în care se aud celelalte voci. poemul e una dintre ele. atârn de marginea patului şi-mi vorbesc. aşez între lucruri distanţe cât mai mari, ca să nu le străbat niciodată. între noi stă un mut gesticulându-ne când pe unul, când pe celălalt. când tu răsari la capătul unui braţ, eu apun la capătul celuilalt. nu e loc în el pentru amândoi. alergăm unul după altul prin gesturile lui, până când îi cădem de pe trup.