E un joc de tenis în care aproape că nu mai există seturi, în care fiecare game poate dura 10-15 minute, în care se schimbă 30-40 de lovituri între cei doi adversari, până când unul dintre ei se prăbuşeşte pe linia de fund, fără respiraţie, pierzând punctul. Stilul acesta de joc, pe care Federer nu l-a putut accepta niciodată, este cel care i-a defectat, definitiv, jocul. Frustrat de faptul că cele mai frumoase lovituri ale lui, şi cele mai imposibil de returnat, sunt aruncate înapoi în teren cu o înverşunare diabolică, elveţianul a încercat să forţeze limitele terenului, ca şi când loviturile cu 2-3 centimetri în aut ar putea lungi ori lăţi terenul. Acesta este motivul pentru care, jucând cu Nadal, Federer este de nerecunoscut. El ştie că tenisul practicat de el, dus la perfecţiune, nu se poate împotrivi monstruozităţii stilului „the last man standing”. Clachează psihic şi acceptă înfrângerea.

Finala de ieri dintre Djokovic şi Nadal a avut însă un alt deznodământ. Iar acest deznodământ este în favoarea tenisului. Ca într-un parlament în care un partid susţine desfiinţarea propriului stat (vezi Israel), Nadal este jucătorul care a încercat, în finala de la AO, desfiinţarea tenisului, transformarea lui într-un joc mecanic, perfect calculat, în care victoria se judecă numai după resursele şi performanţa fizică. Inventivitatea, poezia, incalculabilul trebuiau, toate, eliminate. Ar fi urmat, probabil, o hegemonie Nadal – Murray, la sfârşitul căreia cei care iubesc acum tenisul ar fi sfârşit preferându-i meciurile de box. N-a fost însă aşa, iar Nadal a fost învins de singurul om care o putea face, chiar cu propriile lui arme. A fost sufocat pe linia de fund, a fost frustrat continuu de cel care, la celălalt capăt, refuza să obosească, chiar dacă, uneori, se mai prăbuşea la pământ, abia respirând, ca şi când tocmai murise şi se pregătea să învie.

În finala de la AO a învins sârbul Novak, iar sportul alb a murit ca să învie.

e restul cu care încă se mai poate trăi

e tot ce a scăpat umilinţei

încet, se întipăreşte în dalele de piatră

şi arde în steaguri hublouri

prin care se poate privi spre trecut

şi spre viitor.

strigătul meu e treapta pe care nu se poate călca

nu încerca să păşeşti!

e mânerul unei uşi care nu se deschide

nu încerca să intri!

e conturul unei ferestre desenate pe perete.

nu încerca să priveşti!

e patetic ca un plâns

şi e lipsit de patetism ca o răzbunare

în strigătul meu disperarea şi furia

îşi fac una alteia declaraţii de dragoste

acum, că ninge peste strigătul meu

şi cuvintele se moaie în zăpadă

până nu se mai aud

nu-l confunda cu resemnarea!

el aşteaptă acolo, rece ca un pumnal

ascuţindu-se cu răbdare

de lungile voastre tăceri.

Cu multumiri Anei

iar eu sunt mănuşile prinţesei diana pe gresia din baie

sunt conul leonida şi le trahison des clercs şi criza

pe covorul din baie a conştiinţei europene

şi toate virgulele pe care au contat

scriitorii din cele mai vechi timpuri până

astăzi şi deşeurile radioactive

şi dulcea mea doamnă – eminul meu iubit,

camioneta ford, o eşarfă care poartă o lebădă,

fotonii de silex ai sfârcurilor tale

cerul gurii unei mascote, beţişoarele de nas

ale unui incas, şăgalnice şoldurile tale

eu sunt tamburinul clorotic pe lespezile băii,

conductele prin care ne vine iarna sufletul de la ruşi

pe gresia din baie o burtă de câine cu franjuri

de lapte atârnând de palatul mamifer

ca nişte ferestre sparte

sunt imaginaţia neobosită a marilor poeţi

ai kamasutrei şi plesnetul rece, fortificaţiile pasului tău

fiecare metaforă e o extracţie dureroasă a unui canin din maxilarul limbii

poezia e îmbătrânirea limbii şi moartea şi dincolo de ea

urmele în ghipsul realităţii ale noii proteze.

am să intru în primării în biserici în versuri.

voi săruta miresele copiii cuvintele.

voi mânca bea scrie.

o să te găsesc o să te pierd o să te caut

a tânărului entomolog

a zguduit lumea insectelor

eu nu sunt poetul, eu sunt cel care moare în poem. sunt fratele mort al poetului, în poemul în care apuc să mor. poemul migrează cu mine pe lumea cealaltă. iar pe marginilea lui cresc frunze grase de cai, frunze grele de animale sălbatice. poetul le aşează acolo, decorează moartea cu frişca inoxidabilă a unei metafore. eu nu sunt poetul, eu sunt poemul. poetul nu poate fi contactat. poetul e moartea poemului şi începutul de cealaltă parte, căzătura care lustruieşte ochiul genunchiului. eu sunt poemul, adică restul nu există. lumea se opreşte la marginea mea pictată cu frunze ca nişte păstăi de cal, decorată foarte atent cu motivele morţii poetului. lumea se opreşte şi oftează la marginea mea, mai şi aruncă un ban în fântână. le oglindesc tuturor pentru foarte puţin chipurile, îi sorb pe toţi prin paiul privirii, înăuntrul meu, apoi oglindesc în afară iluzia libertăţii lor. eu nu sunt poetul, sunt moartea poetului şi iluzia morţii lui. eu sunt poemul în care v-aţi rătăcit de voi înşivă pentru totdeauna. şi acum, vă rog serviţi ceaiul.