colind (o viziune pseudoapocaliptică)

maria şi iosif se înfruptau din isus, cu blândeţe, pe-o rază curată. îmbrăcaţi în roua dimineţii, mult mai târziu decât am fost învăţaţi, au ajuns la ei magii. s-a făcut atunci o pauză în timp şi mai ales în oameni. s-a vestit totul, pe ascuns, lumii. de bucurie au explodat pe cer cohorte de îngeri, dăruindu-şi fără şovăială vieţile lor eterne spre lauda timpuriului trup. şi boii peste el suflau, căldură ca să-i facă. i se dăruia totul. totul ne era dăruit înapoi. o bucată din trup fusese lăsată de-o parte (ca să se înmulţească, să crească la loc, îmi explica mama, desenându-mi cu mâinile în aer conturele creşterii), pentru altă dată, pentru fresca aceea frumoasă, chemată: acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi. totuşi, flămânzi, s-au înfruptat din el şi magii. o ce guri plăpânde aveau, ce dinţi molcomi roboteau miloşi în maxilarele lor. la început au mâncat cu sfială, apoi cu râvnă. magii răsăritului, magii sonori ai unor lumi paralele, toţi magii din burţile noastre blonde şi luminoase. până dimineaţă au continuat să se adune puhoaie de oameni de pe întinsul pământului. mâncau şi deveneau blânzi şi iertători şi jertfelnici. mâncau şi apoi făceau dragoste. acela era adevăratul trup. iubindu-se îngăimau că astăzi curata, preanevinovata, şi îşi sorbeau cu sete de pe buze saliva, împărtăşindu-se unii de la alţii. acela era adevăratul sânge. se succedau nenumărate răsărituri şi apusuri, dar tot mai vag şi mai lent. pulsul timpului începuse să scadă, (cerul ardea luminos) căci toate inimile se odihneau acum într-o inimă mare, îmi arăta mama, zâmbindu-mi, o inimă care bătea forte rar, o inimă care bătea o singură dată pentru toţi. mântuirea lor era acolo, strălucitoare, nimeni nu spera la mântuiri şi la lumi viitoare, nu se făceau tot felul de promisiuni electorale, nu se organizau, între zei, alegeri.

evadarea din igluu….

Teoria intersubiectivitatii husserliene, in reconstructie invernala imaginara:

1) Se construieste un iglu perfect sigilat cu peretii cat mai grosi apoi se scrie, la intrare: monada;

2) Inainte de a aseza, pe dinautru, ultima caramida la locul ei, se arunca afara toate uneltele folosite la constructie. Apoi se sigileaza definitiv igluul

3) Dupa o bine meritata perioada de meditatie (carteziana), care ajuta la fortificarea igluului, se incearca evadarea din iglu.

4) Surpriza! E imposibil. Deci avem tot timpul din lume sa ne convingem ca, de fapt, am evadat. Sau ca, si mai bine, de fapt ne-am aflat tot timpul afara.

Coada de păun…

Mai incredibil decât frumuseţea cozii unui păun mi se pare faptul că noi o considerăm frumoasă. Căci milioanele sau zecile de milioane de ani de evoluţie, care au ţesut neîntrerupt la acea coadă, nu ne-au avut în vedere pe noi. Coada de păun ni se pare frumoasă pentru că, în fond, avem aceleaşi gusturi ca păuniţa. Doar că ceea ce pentru ea este un spectacol cu miză exclusiv sexuală – şi erotică, în măsura în care avem de a face cu un ritual de seducere –, pentru noi este un spectacol estetic. Ce poate fi mai straniu de atât? Deci iată dilema: oare la originea frumosului estetic este, la limită, plăcerea sexual-erotică, plăcerea de a fi captivat-sedus? Şi oare nu de aceea este frumosul atât de important pentru Platon, adică tocmai datorită capacităţii sale de a seduce, de a te duce, din lumea asta, în cealaltă? Ia să-l aud acum pe Toma daca tot o mai ţine una şi bună cu: integritas, proportio şi claritas…

Un gând (şi un cuvânt grecesc) despre Looper

Cinematografia americană a început să fetişizeze, văd, filme proaste sau cel puţin mediocre! Ultimul răgnet: Looper, notat de critici cu 8,4 pe IMDB, bucurându-se de o groaza de recenzii pozitive pretutindeni. Filmul nu este, însă, decât o foarte proastă versiune a lui însuşi. Iată de ce: ideea principală a filmului e că oameni din viitor sunt trimişi în trecut pentru a fi ucişi –  în viitor crimele putand fi foarte usor descoperite si criminalii condamnaţi.

Pana acum, totul OK. Cam pe la jumatatea filmului – si nici n-am vazut mult mai mult, caci nu prea merită –  o banda de puşlamale din viitor n-are nicio problema să ucidă iubita lui Bruce Greu-de-ucis. Exact în acelaşi viitor în care erai forţat sa trimiti pe cineva în trecut, pentru a fi omorat, daca voiai sa scapi basma curata. Deci la ce tot tam-tam-ul cu pendularea între trecut si viitor, împuscaturi, urmăriri, etc? Filmul e cumva interesant, pentru că se infirmă pe sine. E eidos-ul de porcarie americana care risca sa devina un clasic... A, da, vizionare placuta!

Da, merita

Întrebarea daca viata merita sau nu sa fie traita – varful de lance al existentialismului francez – este o falsa intrebare; caci simplul fapt de a pune intrebarea, de a cauta o rezolvare a sa, se constituie intotdeauna deja intr-un raspuns; a ridica aceasta intrebare inseamna a face o minima investitie, a iesi din indiferenta, a monstra, a arata ca viata merita sa fie traita.

In acelasi fel, nici actul sinuciderii nu atesta decat pentru valoarea absoluta a vietii. Nu spunem oare, atunci cand pretuim foarte mult un lucru sau un om, ca suntem gata sa murim pentru el? A te sinucide inseamna a fi gata sa-ti dai viata pentru viata. Acesta este un caz straniu – singurul dupa stiinta mea – in care logica vietii e mai tare (dialectic) decat logica mortii. Sa nu ne asteptam insa sa gasim o miza sau un scop al vietii in afara ei. Viata merita sa fie traita pentru ca merita sa fie traita. Sensul vietii este viata insasi. Aici se termina toate discutiile despre viata de apoi si despre divinitate. Caci a le purta inseamna a nu intelge miza acestei vieti, a ramane la nivelul unei intrebari false, intotdeauna tardive in raport cu raspunsul.

Câtă empatie, atâta existenţă…

Nu cunosc nicio calitate (fie ea morala sau intelectuala) mai mare decat empatia. In lipsa ei am fi saraci de orizontul care ne deschide catre ceilalti, sechestrati in noi insine, fortati sa ne traim in siguratate deplina bucuriile si tristetile, dezamagirile si implinirile, siguratatile si temerile. Nu cred ca cineva isi poate imagina o astfel de viata, o astfel de existenta. Nu cred ca o astfel de existenta ar fi ek-sistenta, ci o simpla staza. Ek-sistenta e fie em-patica, fie nu e deloc. Nu exista ek-staza fara em-patie. Si in logica inchiderii care se deschide, em-patia (prefixul em- indica tocmai intoarcerea spre interior, la fel ca in empeiria) face cu putinta ek-sistenta. Cata empatie, atata existenta!

Un gand despre Hobbitul…

Bun, am incercat sa ma uit si eu la ultimul film din ignobila serie “Hobbitul”.

Am renuntat dupa primele cinci-sase minute. O lalaiala cvasi-incoerenta, derulata insa cu incetinitorul, care ar fi trebuit redusa, la montaj, la un sfert de ceas, o ingramadire de scene (de lupta) repetitive, copiate adesea aproape 1 la 1 dupa unele din cea dintai trilogie, glazurate cu efecte speciale care le-ar fi starnit rasul si colegilor mei de la gradinita. Replici lipsite de umor, mecanice si anoste, personaje incropite la iuteala, din ce i-a ramas lui Geppetto dupa ce l-a cladit pe Pinocchio, orci cu carlige de pirati in loc de maini, si elfite inamorate fara speranta in mortaci de rand (toate imprumutate, desigur, din prima serie).

Si cand vezi ca toata aceasta dramoleta de 3 lei a avut un buget de 250 de milioane de dolari, cum sa nu-ti vina sa te gandesti cate biserici cu turle aurite s-ar fi putut construi in Romania pe banii aia….Of, of…

Piane bine dezacordate

De ce iubesc sunetul unui pian foarte puţin dezacordat? Bine, am motivele mele – şi sînt motive, nu raţiuni – dar cred ca există şi raţiuni. De fapt, pot sa numesc una; a făcut-o deja Nichita, când a scris: „Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!” Şi aici nu e vorba (doar) de o chestiune epistemologică, în sensul că abia imperfecţiunea ne atrage atenţia asupra perfecţiunii posibile, privându-ne de ea. Ci de faptul că orice perfecţiune, ca deplinătate, este cumplită. Este limitată şi închisă în ea însăşi. Este insuportabilă şi plictisitoare. Şi doar o infimă imperfecţiune o poate face să fie perfectă. Perfecţiunea este întregită de ceea ce îi lipseşte, fără ca lipsa aceasta să fie însă, prin aceasta, „sublimată”, în maniera dialecticii hegeliene, care depontenţează continuu negativitatea, ci tocmai păstrându-se ca negativitate. Pianul puţin dezacordat este pianul acordat perfect.