Urările pe care le facem unii altora, într-o serie vastă de ocazii, însă mai ales de Anul Nou sau de ziua de naştere, conţin invariabil urarea ,,La mulţi ani!”. Adeseori însoţită numai de câteva cuvinte simple care adaugă emfatic amănuntul sincerităţii – ca şi când românului i-ar fi greu să vadă zburdând capra vecinului, mai ales în momente festive; sau de cuvinte ce conotează pozitiv tradiţia – adică „tradiţionalul «La mulţi ani!»” e mai nobil decât cel „nu la fel de împământenit”.

Dincolo de înnobilările baroce ale sale, urarea poartă inconfundabila pecete a unei imagini despre lume, a unui anume fel de raportare la ea, specific românesc, mi-aş îngădui să spun, asumându-mi unele riscuri.

În franceză se urează, de obicei, ,,Un An Nou bun!”, celelalte cuvinte întâlnite în limbile romanice gravitând în jurul unor cuvinte (cvasi)sinonime: fericit (italiană) sau prosper (spaniolă). În limbile germanice lucrurile nu stau mult diferit, de vreme ce engleza foloseşte adjectivul ,,fericit” şi germana pe cel de ,,norocos” pentru a face aceleaşi urări. Poate că, într-un fel, cea mai reprezentativă frază pentru toate cele enumerate mai sus este cea de care se foloseşte limba germană: ,,Glűckliches neues Jahr!”, însemnând mot-a-mot ,,An Nou norocos!” Expresia se află la celălalt capăt faţă de acel ,,La mulţi ani!” românesc, deşi, s-ar putea replica, una dintre urări implică şi stă pentru un mod de a pre-înţelege, în timp ce în cazul celeilalte nu ştiu să fie vorba despre acelaşi lucru.

Urarea de ,,La mulţi ani!” stă deasemenea la baza unui cuvânt căruia mulţi îi conferă o semnificaţie specială: ,,mulţumesc”. Constantin Noica bunăoară ştia că expresia arhaică ,,mulţi ani ire” s-a concentrat şi s-a esenţializat în cuvântul pe care astăzi îl folosim atât de des, fără să mai intuim, de fapt, semnificaţia lui genuină. Aşadar nu numai că urăm cu orice ocazie ,,La mulţi ani!”, ci facem asta mult mai des, de fiecare dată când mulţumim, chiar dacă o facem cumva fără ştirea noastră, chiar dacă limba se rosteşte de una singură. Acest amănunt cu totul esenţial este confirmarea ideii liminare, acea că urarea ce ne stă mereu pe buze nu este altceva decât şlefuirea unei viziuni asupra lumii al cărei caracter ontologic nu poate fi recuzat, şi nu o banală expresie golită de orice fel de însemnătate. Desigur, exagerez. Dar să nu anticipez.

Poate că în primă instanţă am fi tentaţi să condamnăm şi să depreciem această formulă, de vreme ce pune accentul exclusiv pe cantitativ şi lasă senzaţia că ceva nu poate fi bun dacă nu este în cantităti apreciabile. Numai că un astfel de gând s-ar îndepărta cu totul de sensul genuin al expresiei. Şi totuşi, de ce se pune accentul – pentru că este evident că nu altceva se întâmplă – pe ,,mulţi”? De ce ,,mulţi ani” şi nu ca în celelalte limbi europene ,,fericiţi”, ,,norocoşi” sau ,,frumoşi”. Ce semnificaţie are acest cuvânt, ,,mulţi” în expresia amintită?

Este destul de posibil ca în spatele acestei banale expresii să stea un sens pe care l-am pierdut, marca unei atitudini specifice, o atitudine care a investit destinul cu o semnificaţie majoră, o atitudine pentru care a accepta este concrescut cu a trăi, o atitudine care ni se potriveşte în cea mai mare măsură nouă, românilor. Pe scurt, o atitudine fatalistă.

Norocul sau fericirea – ne învaţă urarea – sunt lucruri care nu ţin de noi şi care vin când vor ele. La fel cum ,,ne paşte un gând”, ne poate ,,paşte” o mare nenorocire sau un mare nenoroc. Ce înseamnă toate astea? Nimic altceva decât că aşa cum gândurile sunt ale noastre numai în măsura în care le găzduim pentru scurte răstimpuri, la fel se întâmplă şi cu lucrurile care intră sub extensiunea mai vastă a ideii de destin. Conform tradiţiei române, omul nu poate face mai mult decât să-şi împlinească soarta, conştient că aproape totul depinde de o forţă din afara lui, o forţă căreia el i se supune şi pe care o acceptă. Nu este locul aici să enumerăm exemplificări ale acestei atitudini, ale acestui mod de a înţelege lumea, care revine obsesiv în nenumărate doine ori balade specifice folclorului românesc, şi care toate reflectează, asemenea unor cioburi, aceeaşi credinţă.

De la Tinereţe fără bătrâneţe… unde întoarcerea eroului din tărâmul fără de timp este inevitabilă, până la balada Mioriţei, unde cel căruia i se pregăteşte moartea înţelege că voinţa lui nu poate fi decât absolvită de o eventuală împotrivire a sa faţă de soarta hărăzită – şi în consecinţă se supune destinului – mesajul este acelaşi. Nu de laşitate este vorba aici, ci de înţelegerea şi conştientizarea faptului că temeraritatea nu-şi are sensul. Orice chip ar fi luat, de flăcău de basm sau de cioban, voinţa umană refuză orice provocare exterioară, obţinând o formă a pasivităţii care vine în continuarea unei legi fireşti şi imuabile, în consonanţă cu un principiu cosmic.

Ceea ce se întâmplă s-a întâmplat cumva deja, şi acceptarea este cea mai bună soluţie, de vreme ce orice încercare de împotrivire aduce suferinţă şi tulburare. Ciobanul mioritic răspunde acestor sentimente care ţin de conflictul deschis cu lumea, cu liniştea celui care îşi imaginează deja propria moarte într-un cadru hiberbolizat. Numai pentru că îşi acceptă soarta el poate avea drept preoţi ,,munţii mari” sau ,,stelele făclii”. O astfel de atitudine este singura care poate aduce împăcare cu sine şi cu ordinea cosmică (un pleonasm care spune multe despre modernitate).

Destinul trebuie împlinit indiferent ce poate însemna asta. S-ar părea că în cazul flăcăului din poveste lucrurile stau altfel. Însă încă din ceasul naşterii lui, din ceasul în care i se promite tinereţea veşnică el are de împlinit un destin. Nu pleacă părăsindu-şi părinţii ca să sfideze soarta, ci ca să o împlinească. Şi tot destinul, subtil deghizat în întâmplare, îl ademeneşte în Valea Plângerii. Simte că trebuie să se întoarcă acasă, că nu mai poate rămâne acolo, deşi primieşte toate asigurările că tot ce a lăsat cândva în urmă a ieşit din existenţă. În ciuda faptului că este avetizat şi devine aproape conştient de acest lucru, el se întoarce pentru a-şi întâlni moartea, cea care, la rândul ei, îl aşteaptă. Tulburarea eroului din poveste care găseşte ceea ce bănuia că va găsi, vine tocmai dintr-o vagă nesupunere, nesupunere convertită însă în contrariul ei prin gestul cu care destinul lui se împlineşte. Moartea îl scutură de fiinţă, pălmuindu-l.

Ce e din toate acestea în urarea pe care o folosim atât de des, ce legătură au cele două simboluri ale creaţiei folclorice în înţelegerea urării de ,,La mulţi ani!”? Naraţiunea prezentă în baladă şi cu atât mai mult în basm a fost suprimată şi esenţializată, însă a fost păstrată ca atitudine. Se urează mulţi ani pentru că, în fond, ar zice românul, norocul vine când vrea el, indiferent de dorinţa noastră, şi cu cât sunt anii mai mulţi cu atât este mai probabil că în cele din urmă norocul va veni şi soarta îşi va găsi împlinirea. Este poate o formă a unui calcul al probabilităţilor, livrat deja, în această urare specifică, deodată cu rezultatul lui. Şi acest calcul este cu putinţă numai pentru că fatalismul a prefăcut o necunoscută într-o constantă.

Cred că aşa ar trebui să privim această urare pe care o folosim atât de des şi care închide în sine un mod specific de raportare la lume, excluzând astfel posibilitatea ca ea să fi apărut cu totul la întâmplare sau fără să aibă vreo semnificaţie demnă de un interes anume. Şi poate că înţelegând-o astfel vom fi străbătut deja o mică bucată de drum înapoi către noi înşine. Exagerez, desigur, din nou.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s