Atunci când deschidem o carte dacă nu facem precum Descartes care încerca (şi reuşea de multe ori, dacă este să-i dăm crezare) să intuiască conţinutul ei din titlu, căutăm de fiecare dată între paginile ei, să descoperim o lume. Lumea noastră sau a altora, lumea unui altcineva sau a acelui altcineva care, cu o vorbă de-a lui Heidegger, suntem de fiecare dată noi înşine. “Exerciţiile fenomenologice” ale lui Alexandru Dragomir, cuprinse sub titlul de Cinci plecări din prezent, ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu, ne aduc, cu precumpănire, în preajma a ceea ce trecusem cu vederea până acum, în preajma a ceea ce, fiind atât de aproape de noi, fiind subînţeles, este uitat, nemaiînţeles, trecut sub tăcere. Acolo unde privirea noastră rămâne neputincioasă, aceea mai exersată a fenome-nologului, srăvede dincoacele lucrului, cu o naturaleţe surprinzătoare.
Scurtele “naraţiuni” fenomenologice unele neşlefuite, şi poate prin aceasta mai preţioase, tocmai pentru posibilul lor, sunt de fapt crâmpeie de gândire în marginea unei impresionante diversităţi de aspecte, intitulate unele dintre ele, asemenea tratatelor aristotelice: Despre oglindă, Despre unicitate, Despre adevăr, sau, pur şi simplu Terminare, Uzura, Străinătăţi banale ale omului. Cele mai multe dintre ele nu depăşesc câteva pagini şi nu de puţine ori se mulţumesc numai să amuşine o idee, să o facă să tresară, ca pe o pasăre sperioasă care zvâcneşte din stufăriş în înaltul cerului. Şi când, cu răsuflarea tăiată, şi cu sângele rece nelipsit, vânătorul ar trebui să ducă arma la ochi şi să apese pe trăgaci, i se face dintr-o dată milă, ori, pur şi simplu, se plictiseşte, sau se rezumă la a descrie puşca, “alcătuită din partea de sus, partea de mijloc şi partea de jos” –aşa cum se întâmplă într-un vers nichitian- , fără a face uz de ea, de-a dreptul, ca şi când n-ar mai avea nici un haz.
Una dintre reflecţiile cele mai întinse, şi cea care dă, de altfel, titlul întregii cărţi este si cea asupra căreia ne vom opri, o clipă, urmărind firul ei despicat, de aceasta dată în cinci, după numărul plecărilor noastre din prezent. Condiţia de posibilitate a aşa-ziselor plecări din prezent este atenţia. Meditaţia se deschide cu o pendulare între a considera atenţia o funcţie sau o stare a conştiinţei, prima fiind voluntară, în timp ce a doua involuntară. “Ce înseamnă, adică, <mă gândesc la…>?” (p. 90), lucru pe care îl fac conştient şi care astfel îşi revendică aspectul lui de funcţie. Nu înseamnă decât că îmi orientez conştiinţa “fie în trecut, fie în viitor, fie în spaţiu” (p. 90). Atenţia are ceva din intenţionalitate, fără a i se suprapune, îndreptarea ei neputând fi o îndreptare către nimic. Ca stare a conştiinţei, atenţia este prezentă atunci când privesc un peisaj, însă atunci când privirea mea se focalizează, izolează un aspect anume, atenţia ca funcţie este cea prin care acest lucru este posibil.
Părăsind prezentul, îmi îndrept atenţia către trecut, către viitor, înspre un alt loc, gândind abstract sau imaginând ceva. Dar cum e cu putinţă aşa ceva, cum se poate ca stând pe loc, nemişcat, să mă sustrag interacţiunii eu-lume, să “ies din prezentul meu” înţeles ca simţ sau faptă, şi să aduc în locul acestora “trecutul amintirii sau viitorul intenţiei” (p. 100)? Acestea sunt posibilităţi pe care omul le poate “accesa” oricând, în sensul caracterului ek-static al ipostazelor temporalităţii, heideggerian vorbind, însă gândul autorului refuză această cale alegând, un drum “mai puţin filosofic” (p. 97). Cele cinci plecări au un caracter ondulatoriu, se desfăsoară treaptă cu dreaptă, de la un mai aproape în spaţiu sau timp, la un din ce în ce mai departe, şi concretizările lor cuprind un domeniu vast. Geografia sau cosmologia sunt rodul plecării spaţiale, istoria, cosmologia, celei în trecut, prognoza sau planificare corespunzând plecării în viitor. Filosofia sau ştiinţa ar fi îndreptarea atenţiei către lumea abstracţiilor, plecarea în imaginaţie fiind condiţia de posibilitatea a artelor. În schimb, trăirea prezentului a dat plăcerea simţurilor, etica şi tehnica. Autorul ne îndeamnă să observăm că toate plecările din prezent tind să aibă atitudine ştiinţifică şi să se constituie ca ştiinţe, conturându-se astfel două planuri, unul existential şi unul ştiinţific.
“Trecutul şi viitorul sunt de două ori (în două feluri) în prezent” (p. 104), ne anunţă autorul în ultimele rânduri ale eseului asupra căruia am întârziat un moment, însă acum nouă nu ne mai rămâne decât să ne întrebăm, augustinian, cum sunt ele posibile, şi asta pentru că nici gânditorul român nu face altceva, finalul eseului constituindu-se, de fapt, la fel ca şi întreagul volum, sub forma unei invitaţii mereu reiterate la dialog, o provocare neîncetată la propriul tău gând, la propria ta ,,plecare din prezent”.

(Articol apărut în «Adevarul literar si artistic», nr. 860, anul XVI, 2007.)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s