Roşu nu este un nume. Sau nu este numai un nume, este înainte de toate o culoare. O culoare care vorbeşte, şi care pentru că vorbeşte, stă de acum şi sub semnul artei literare. De aceea cartea lui Orhan Pamuk, apărută de curând într-o traducere românească, stă, asemenea Istambului pe care îl evocă, acolo unde ţărmurile a două vaste continente se ating. Culoarea şi cuvântul dau la iveală echivalentul unei cărţi care nu mai are nevoie de ilustraţiile atât de atente ale miniaturiştilor. Ea este deja, într-un fel, aceste miniaturi, sau rolurile s-au inversat de această dată. Cartea e cea care ilustrează miniaturile, şi culorile sunt cele care stau de vorbă cu noi.
Universul care se deschide cu prima pagină a cărţii este în măsură să copleşească imaginaţia fiecărui cititor. Eram obişnuiţi să ascultăm oamenii vii vorbind, şi acum ne trezim ascultând cuvintele unui mort, dintr-o fântână. Cum a fost omorât? De la el nu putem scoate nimic. El însuşi este la rându-i copleşit de lumea cealaltă şi de faptul că poate să ne vorbească, în felul în care o face, de acolo. Ucigaşul este însă unul dintre marii maeştri miniaturişti, şi câteva capitole mai încolo ni se va adresa, fără să-şi destăinuie numele. Aflăm însă de ce a ucis. Crima lui este ilustrarea unui conflict. Un conflict între două civilizaţii, între două viziuni distincte despre lume.
Pictura europeană şi miniatura persană şi otomană au foarte puţine în comun. Lucrul esenţial care le distinge este perspectiva pictorului. Un miniaturist adevărat se va strădui o viaţă întreagă să privească lucrurile şi să le picteze aşa cum le vede Dumnezeu. El nu va fi nici o clipă interesat să-şi distingă propriul lui stil de cel al altora, şi nu-i va păsa să se semneze în colţul miniaturii. Şi asta pentru că nu există decât o singură imagine perfectă a unui cal; aşa cum este văzut el prin ochii Divinităţii.
Flacăra acestui conflict luminează o lume aproape ireală, a unui Istambul din timpul dominaţiei otomane asupra Europei. Un oraş plin de străzi întortocheate unde este mult mai uşor să fii omorât decât să scapi cu viaţă; un oraş al vânzătoarelor ambulante care poartă răvaşele îndrăgostiţilor şi care este gata să sufere alături de ei. Este oraşul lui Negru şi al lui Şekure, oraşul în care se dau uneori lupte de stradă, şi în care îşi are reşedinţa Padişahul, „stâlpul lumii”, cel care veghează asupra miniaturiştilor, şi nu numai asupra lor.
Istorisirea o vom lasă de această dată deoparte. Ne vom opri însă, pentru o clipă, la capitolul care dezvăluie săvârşirea celei de-a doua crime. O crimă înfăptuită de acelaşi ucigaş, însă având un cu totul alt motiv. Descrierea actului este fără îndoială una dintre marile reuşite ale cărţii, şi asta mai ales prin felul în care culoarea şi cuvântul fuzionează fără rest, dând naştere unor imagini inspirate nu de vreun curent literar, ci mai curând de postimpresionismul celui care a transformat culoarea într-o obsesie: Van Gogh.
Uciderea maestrului miniaturist care supraveghea ilustrarea unei cărţi comandate de către padişah pentru a fi făcută în dar „ regilor frânci” este săvârşită într-un moment de furie nestăpânită. Cel care era numit de către toţi „Unchiul nostru” îl provoacă cu bună ştiinţă aproape pe cel care mărturisise că este criminalul să mai săvârşească încă o crimă. Îi vorbeşte acestuia despre talentul lui ca miniaturist, dar şi despre efemeritatea tuturor miniaturilor şi a stilului însuşi. Toate cuvintele rostite de el stau împotriva lui. Moartea devine inevitabilă:
„M-a mai lovit o dată în cap cu călimara de bronz.[…]. M-am speriat atât de tare, încât am început să urlu din răsputeri. Dacă mi-ar fi pictat cineva strigătul ar fi fost verde ca prazul. Am înţeles că nu va putea auzi nimeni această culoare în întunericul serii, pe străzile pustii, şi că eram cu desăvârşire singur. […]. Nu vedeam nici o culoare şi pricepeam că toate culorile se preschibaseră în roşu. Ceea ce socoteam că era sângele meu era parcă cerneală roşie. Iar ceea ce avea el pe mână […] era, de fapt, sângele meu cel roşu, care nu mai contenea să curgă.” (pp. 243, 244).
Fragmentul citat nu lasă nici o urmă de îndoială. Lumea în care ne găsim este una a culorilor, însă nu a culorilor care se văd, ci a celor care se simt, „se pricep”. Roşul sângelui şi al cernelii dobâdesc o realitate şi o consistenţă nebănuite. Ca şi când pensula groasă a unui pictor ar da formă culorii stoarse din tub pe pânză. Îi simţi vâscozitatea, pensula înoată greu prin culoare. Avem deodată în faţă celebrele picturi ale lui Van Gogh. Iar culorile întrebuinţate sunt chiar obsesiile pictorului olandez: verdele şi roşul, opuse însă complementare în acelaşi timp, culorile folosite, alături de galben şi albastru, în pictarea celebrului tablou „Câmp de grâu cu ciori”. Trebuie spus că celelalte două culori, galbenul şi albastrul, sunt la fel ca şi verdele şi roşul, culori opuse şi complementare în acelaşi timp.
Simţurile se prăbuşesc toate într-unul singur, sângele şi cerneala devine un unic lichid, o singură pastă care nu încetează să curgă şi care opreşte parcă strigătul colorat în verde al victimei.Culorile se întrepătrund una pe cealaltă, însă nu-şi pierd nici o clipă identitatea. Sângele şi cerneala roşie a călimării devin de nedistins, fuziunea lor stă drept metafora unei vieţi jertifite actului creator. Numai că este, într-un sens, o metaforă pe dos. Pictura fusese şi până acum însăşi viaţa miniaturistului; de această dată însă fuziunea celor două elemente, sânge şi cerneală, care echivalează actul vieţuirii cu cel al pictării se produce în planul fizic. Tocmai de aceea metafora ne pare a fi una inversată. Sub puterea culorii sângele se face cerneală, şi moartea survine asemenea unei jertfe făcute de către creator, propriei sale creaţii.
Perspectiva de care se foloseşte autorul pentru a descrie crima este tocmai cea a celui ucis. Naratorul acestui capitol nu este criminalul, aşa cum ni s-ar părea firesc, ci chiar victima, care continuă să converseze cu noi în timp ce îngerul este gata să-l poarte afară din această lume.
Această „delegare” a responsabilităţii narării istoriei, care trece mereu de la un personaj uman la o culoare, apoi la un desen, pentru a reveni, iarăşi, la alt personaj al cărţii lasă impresia unui mozaic construit cu minuţie. Însă dincolo de calităţile estetice ale acestui tip de naraţiune, putem înţelege ceva din opţiunea făcută de autorul însăşi în privinţa conflictului dintre cele două stiluri de pictură, conflict care generează întreaga serie de crime comise. Autorul pare a fi de partea „pictorilor frânci”, şi asta tocmai pentru că perspectiva aleasă de el nu este una divină, a unui narator omniscient, care foloseşte persoana a treia şi care îşi cunoaşte personajele până în detaliu. Timbrul fiecărui personaj poate fi cu uşurinţă recunoscut şi stă, fără îndoială, drept ceea ce trece, între specialiştii miniaturii drept semnătură. Acel indiciu, acea trăsătură de pensulă, inconştientă poate, care ne lasă bănuim cine este autorul.
Alegerea făcută de autor în ceea ce priveşte modul şi stilul narării ne fac să înţelegem că nu există, aşa cum credeau marii miniaturişti, un singur fel de a vedea lumea; cel al lui Dumnezeu. Ci că Dumnezeu vede lumea prin ochii noştri, ai fiecăruia dintre noi.

(Articol apărut în «Rost», nr. 59-60, 2008).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s