Orice traducere a unei scrieri heideggeriene oferă un răspuns pozitiv la întrebarea cu privire la posibilitatea traducerii în genere. Aceasta înseamnă că, de fapt, orice traducere se mişcă într-un cerc. Presupune posibilitatea traducerii, posibilitate în orizontul căreia orice traducere ia fiinţă, însă această posibilitate rămâne totuşi de întemeiat. Acest lucru se întâmplă pentru că nici o traducere şi nici totalitatea traducerilor nu întemeiază definitiv, în sensuri unei garantări, ceea ce s-ar putea numi traductibilitate. Traducerea se poate împlini, însă nu este nici o necesitate şi nu ţine de nici o regulă să se întâmple acest lucru. Orice traducere, la fel ca orice rostire, în fond, stă în legătură cu ceea ce, în lucrarea Pe drumul spre limbă, Heidegger numea „der Dank ”, mulţumirea, ca reverenţă a gândirii, faţă de ceea ce s-a arătat, însă ar fi putut la fel de bine să nu se arate.
Volumul Despre miza gândirii, apărut de curând la editura Humanitas, este alcătuit din textul unei conferinţe ţinute de Heidegger cu titlul Timp şi Fiinţă, însoţită de un proces verbal pe marginea seminarului ţinut de autor pe marginea respectivei conferinţe şi de alte două texte: Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii şi Drumul meu în fenomenologie. Textul central al volumului este însă fără îndoială conferinta Timp şi Fiinţă, care construieşte o punte peste mai bine de două decenii şi jumătate de gândire heideggeriană.
Conceptul central al acestei scrieri este cel de Ereignis, concept prin care Heidegger oferă un răspuns pozitiv întrebării fundamental-ontologice care a funcţionat ca întrebare călăuzitoare a lucrării Fiinţă şi Timp, şi a întregii gândiri heideggeriene. În perioada fenomenologică, alcătuită din scrieri gravitând în jurul celebrei lucrări deja numite, Heidegger afirma, citând din cartea a VI-a a Republicii, că aşa cum ochiul fizic are nevoie de un luminător pentru a vedea, la fel orice cunoaştere filosofică „poate să dezvăluie fiinţa […] numai dacă aceasta îşi capătă la rândul său lumina sa.” Acest răspuns, care vădea timpul ca sens al fiinţei, va fi abandonat de Heidegger „II”, care se va concetra asupra fenomenologiei rostirii, fiind astfel condus către „Ereignis”, în cuprinsul căruia „Timpul şi fiinţa [în apartenenţa lor reciprocă] îşi revelează ceea ce le este propriu […]” (p. 49).
Acest cuvânt obişnuit al limbii germane, „Ereignis”, care ar putea fi tradus unidimensional prin eveniment sau întâmplare, dobândeşte o veritabilă tridimensionalitate odată ridicat la rangul de „vehicul filosofic”. Cuvântul îşi păstrează sensul curent, însă înăuntrul acestuia alte sensuri capătă formă, împlinindu-l. În „Ereignis” răsună mai întâi ideea de propriu, pe care se construise în Sein und Zeit o întreagă dimensiune existenţială. Apoi, urmând firul etimologic, se face simţită trimiterea la fenomenul vederii, „pornind de la forma veche a verbului ereignen, care este „er-äugen” […], sugerând că ceea ce este propriu unui lucru ajuge să fie întrevăzut, ajunge la revelare.” (p. 43).
„Ereignis” va fi tradus aşadar prin evenimentul revelării propriului. Alegerea făcută de cei trei traducători, în ceea ce priveşte redarea acestui cuvânt, este în egală măsură o traducere şi o interpretare. „În egală măsură” nu vrea să spună aici altceva decât că tocmai pentru că este o traducere este o interpretare, adică o trădare de partea celui trădat. În favoarea acestei traduceri stau cuvintele autorului însuşi:
„Ceea ce numim aici prin Ereignis nu este ceva ce poate fi reprezentat luând ca fir călăuzitor semnificaţia curentă a cuvântului; căci atunci îl vom înţelege în sensul de „întâmplare” sau de „survenire a unui incident”, iar nu pornind de la acea „ajungere a ceva în propriul său” care are loc o dată cu destinarea şi cu oferirea ce presupune jocul dintre luminare şi ascundere” (p. 47).
În încercarea de a ne deschide drumul către adâncurile cuvântului „Ereignis”, Heidegger face referire la „jocul dintre luminare şi ascundere”. Nenumărate „măşti” ale acestui joc le întâlnim mereu de-a lungul drumului gândirii heideggeriene. Ele marchează destinul operei de artă ca cearta dintre lume şi pământ (Streit von Welt und Erde), al adevărului ca stare de neascundere (aşa cum a fost el înţeles mai întâi de greci) şi astfel destinul fiinţei însăşi. Toate acestea se petrec tocmai pentru că „din Ereignis ca atare, din evenimentul revelării propriului, face parte o Enteignis, adică o sustragere de sine a propriului. Prin ea, evenimentul revelării propriului nu se dă cu totul pe sine, ci îşi păstrează în proprietatea sa ceea ce îi este propriu.” (p. 50).
Conceptul de Ereignis este străin scrierilor din deceniul fenomenologic, însă cu toate acestea câţiva comentatori susţin că este conţinut într-un fel în acel „Da” care intră în constituţia Da-sein-ului ca loc de deschidere al fiinţării. Deşi întrebarea dacă acest „das Da”, este înţeles ca loc de deschidere al fiinţei în genere încă din Sein und Zeit este o întrebare care a generat nenumărate controverse, posibilitatea ca drumul gândirii heideggeriene să fie anticipat în felul unei conţineri încă de la început este fascinantă în măsura în care pare a avea de a face chiar cu fenomenul revelării propriului. În lucrarea amintită Heidegger pare a fi însă mai preocupat de fenomenul privativ al deschiderii (înţeles ca încercare de fugă din postura situării în deschis a Dasein-ului), dimensiunea propriului, a autenticului fiind obnubilată. Acest lucru se întâmpla în Sein und Zeit, din nevoia resimţită de filosoful german de a oferi un sol ontic discursului ontologic, metodă care va fi mai târziu, începând cu anii ’30 înlăturată. Textul conferintei apărut în acestă traducere exprimă în mod evident nevoia de a gândi tocmai în lipsa unei întemeieri ontice, de a ajunge la fiinţă fără a întreba fiinţarea despre ea.
„Ceea ce urmărim să facem în conferinţa de faţă este să spunem câte ceva despre încercarea de a gândi fiinţa fără a face recurs la fiinţare, adică fără a căuta acolo o întemeiere a ei. Încercarea de a gândi fiinţa fără fiinţare a devenit necesară deoarece altminteri, după cum îmi pare, nu mai există nici o altă posibilitate de a aduce în perimetrul privirii fiinţa a ceea ce este astăzi pe tot cuprinsul globului pământesc, şi cu atât mai puţin de a determina […] relaţia omului cu ceea ce până acum a fost numit fiinţă.” (p. 12).
Ultima parte a citatului oferit ar trebui să aducă o justificare a renunţării la drumul urmat în perioada fenomenologică, însă justificarea sună mai degrabă a paradox. Încă mai mult decât atât, paragraful aduce mai degrabă cu o rescriere a unui paragraf incipient din Sein und Zeit. În acest paragraf Heidegger susţinea că deşi nu se poate ajunge la înţelegera fiinţării fără a fi în posesia unui sens al fiinţei, încercarea de a ajunge la sensul fiinţei plecând de la o fiinţare (fie ea privilegiată) nu se mişcă într-un cerc vicios. Din perspectiva textului prezent, lucrurile par a sta însă altfel. Această problemă semnalată aici nu poate fi urmărită mai departe, având în vedere amplitudinea ei, însă se poate trage o conlcuzie preliminară: anume că această conferinţă continuă lucrarea de tinereţe a filosofului german, însă continuitatea ascunde în mod cert un moment fertil de antiteză.
Conferinţa Timp şi fiinţă soluţionează întrebarea privitoare la sensul fiinţei prin aceea că trece dincolo de ea. Această trecere „dincolo de” trimite tocmai către dispariţia problemei fiinţei, asupra căreia Heidegger însuşi atrage în mod explicit atenţia în procesul verbal încheiat pe marginea conferinţei ţinute al cărui titlu „nu vrea să spună nicidecum că „fiinţa” şi „timpul” sunt păstrate pe mai departe şi că la sfârşitul conferinţei ar trebui să se vorbească din nou despre ele. Evenimentul revelării propriului este, dimpotrivă, în aşa fel gândit încât să nu poate fi fixat definitiv nici ca fiinţă nici ca timp.” (p. 84).
Ce rămâne atunci, de aici înainte în „sarcina gândirii?” Răspunsul aduce cu sine încă o întoarcere, şi anume la momentul parmenidian al celei dintâi rostiri filosofice a fiinţei. Gândirii nu-i rămâne decât „inima nicicând zbuciumată a stării de neascundere […] deschiderea luminătoare a deschisului” (p. 127).

(Articol apărut în «Idei în dialog», nr. 6 (45), 2008.)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s