Lucrarea filosofului francez Michel Haar, Heidegger şi esenţa omului, este demonstraţia unei imposibilităţi. Imposibilitatea de a gândi în marginea filosofiei heideggeriene altfel decât interogativ, imposibililitatea de a clarifica, de a explica sau de a lămuri ceva, în afară de întrebarea în sine. Aproape fiecare gând se întoarce asupra lui însuşi, se simte peste tot, de-a lungul întregii cărţi, nevoia gândului de a se refugia într-o interogaţie.
Problemele asupra cărora autorul se opreşte ocupă un câmp foarte vast, rămânând însă legate de una dintre interogaţiile fundamentale ale cărţii, cea care priveşte relaţia dintre Dasein şi fiinţă.
Dacă primele trei capitole, care alcătuiesc de altfel partea întâi a volumului, gravitează în jurul unor concepte centrale din Sein und Zeit, partea a doua a lucrării aduce o vastă deschidere către întregul scrierilor lui Heidegger. Atenţia autorului rămâne însă focalizată asupra aceloraşi întrebări, de această dată puse în termenii şi cu mijloacele gândirii heideggeriene de după kere.
Dintru început se impune imaginea unui „Dasein (care) nu este niciodată stăpânul propriului său timp; el este descentrat prin raport cu fiinţa temporală a lui Da, pe care nu el o produce şi nu el o stăpâneşte în chip absolut.” (p. 21). „Da”-ul, această simultaneitate a lui „aici” şi „acolo”, nu este altceva decât locul de deschidere care îi dăruieşte Dasein-ului posibilitatea unei relaţii privilegiate cu fiinţa, în speţă condiţia de posibilitate a ceva precum „lumea”. Această deschidere însă, care face din Dasein o „fiinţare excepţională”, confiscă acestuia independenţa, libertatea lui fiind treptat „preluată” de fiinţă. Asimetria relaţiei dintre fiinţă şi Dasein, subliniată aici, se reflectă pe toate palierele discursului heideggerian, încă din perioada fenomenologică unde apare, mai întâi ca o insesizabilă cezură, distincţia dintre originar şi autentic.
Dacă prin pre-mergere şi stare de hotărâre Dasein-ul recuperează autenticitatea extazei viitorului, proiectându-se pe sine către posibilităţile sale cele mai proprii, acest lucru este posibil tocmai pentru că „existenţa însăşi, ca <proiect aruncat>, este aşadar fenomenul originar al viitorului.” (p. 74). Altfel spus, observă Haar, „viitorul originar […] este neutru în ceea ce priveşte autenticul şi neautenticul. […] Este vorba despre o adevărată răsturnare a analizei, care înseamnă că Dasein-ul este livrat timpului ca unei puteri finalmente anonime[…].” (p. 74).
Această spontaneitate a temporalităţii originare se reia mereu în diferite momente ale analizei existenţiale. Nu Dasein-ul este cel care alege momentul în care să se lase cuprins de angoasă, la fel cum „clipa survine întotdeauna ca o noutate surprinzătoare” (p. 79).
Problema survenirii angoasei ca situare afectivă originară este una dintre problemele asupra cărora autorul francez întârzie îndelung, propunând o teză care merită atent analizată înainte de a fi acceptată. În continuare ne vom concentra asupra ei.
Una dintre afirmaţiile făcute de M. Haar pare a indica existenţa unui cerc vicios în ceea ce priveşte relaţia dintre starea de hotărâre şi angoasă. Plecând de la afirmaţia făcută de Heidegger în Paragraful 68 din Sein und Zeit, „angoasa nu se poate ivi cu adevărat decât într-un Dasein aflat în starea de hotărâre. Cel hotărât […] înţelege foarte bine posibilitatea angoasei ca posibilitatea a singurei dispoziţii (Stimmung) care nu-l paralizează şi nu-l tulbură”, autorul ajunge la încheierea că „din acest punct de vedere, se angoasează numai cei pe care angoasa îi face liberi şi siguri de ei înşişi” (p. 93).
Încercând să găsească o soluţie acestui presupus cerc vicios, filosoful se întreabă „de ce n-ar exista o angoasă <neautentică>, diferită de frică, şi care ar conduce la o reiterare <negativă>, angoasată dar neproiectivă?” Pentru a putea susţine transformarea interogaţiei într-o afirmaţie, comentatorul francez constată că „în Fiinţă şi timp nu există o angoasă faţă de fiinţă […] ci doar o angoasă faţă de semnificativitatea lumii” (sublinierea noastră) (p. 97). Înainte de a accepta conceptul de „angoasă originară”, concept care ar putea trece drept un joc de cuvinte, să analizăm atent afirmaţiile de mai înainte.
Mai întâi trebuie spus că atât starea de hotărâre cât şi angoasa sunt structuri de fiinţă ale Dasein-ului, existenţiali, având „acelaşi grad” de originaritate. Altfel spus între cele două structuri de fiinţă nu poate avea loc un raport logic de întemeiere, şi a descoperi la paragraful 68 al cărţii un cerc vicios, înseamnă să-l fi găsit orium prea târziu. Angoasa şi starea de hotărâre sunt cooriginare, şi presupun temporalizarea autentică a Dasein-ului. La fel se întâmplă şi cu raportul dintre starea de hotărâre şi situaţie, sau cu cel dintre situaţie şi clipă, şi în genere cu toţi existenţialii descoperiţi în lucrarea citată. Dasein-ul care nu se află încă în starea de hotărâre, şi nu şi-a înţeles „încă nu-ul” altfel decât ca pe un rest, nu poate înţelege angoasa decât ca frică. Heidegger apasă intenţionat pe dimensiunea înţelegerii deschizând încă o dată calea către jocul subtil al genitivului subiectiv-obiectiv „hermeneutica facticităţii”. Dasein-ul resimte ca frică sau angoasă acelaşi fenomen, în funcţie de modul înţelegerii lui.
Argumentul inexistenţei unei angoase aşa zicând „originare” în Fiinţă şi Timp, este în măsură să atragă atenţia asupra unei formulări interesante a filosofului francez, „angoasă faţă de semnificativitatea lumii”. Pentru a înţelege deplasarea de sens a acestei expresii, e necesar să facem apel la una dintre afirmaţiile lui Heidegger din aceeşi lucrare: „Lucrul în faţa căruia survine angoasa este faptul-de-a-fi-în-lume ca atare.” (SuZ, p. 186). Este rândul nostru să ne întrebăm acum dacă acest „fapt-de-a-fi-în-lume ca atare” se suprapune „semnificativităţii lumii”. Pentru a clarifica acest lucru vom face din nou apel la una dintre explicaţiile oferite în acelaşi loc al lucrării: „Ceea ce ne apasă în angoasă nu este cutare sau cutare lucru, şi nici însumarea celor câte sunt simplu prezente, posibilitatea a ceea-ce-este-la-îndemână în genere, adică lumea însăşi.”
Termenul care apare subliniat chiar de autor în această explicaţie este în măsură să ne atragă atenţia asupra dificultăţilor unei afirmaţii precum cea făcută de Haar cu privire la resortul angoasei. Angoasa nu se angoasează faţă de „semnificativitatea lumii”, pe care de altfel o reduce la simplă prezenţă, ci faţă de acel „nimic şi nicăieri” care, după cum spune Heidegger, „înseamnă din punct de vedere fenomenal lumea în sine.” (SuZ, p. 187). Acest în sine nu trebuie luat în sens kantian, ci trebuie înţeles ca indicând o ruptură în spatiul „impersonalui Se”.
După aceste lămururi, posibilitatea existenţei unei „angoase <neautentice>” manifestată printr-o „reiterare <negativă>, angoasată dar neproiectivă” pare destul de improbabilă. Însă înainte de a decide acest lucru, ar trebui să lămurim câteva dintre conceptele introduse aici de M. Haar şi care suna ca un fel de „coincidentia oppositorum”. Ce să înţelegem, bunăoară, din conceptul de „reiterare negativă”? Cum ar putea fi o structură ca cea a reiterării, capabilă să-i ofere Dasein-ului posibilitatea de a schimba o decizie sau alta, de a reveni fecund asupra alegerii, să se manifeste în negativul ei? Care ar putea fi efectele acestei negativităţi?
Idea unei reiterări „angoasate dar neproiective” rămâne nimic mai mult decât fructul uscat al unei încercări de a forţa jargonul heideggerian. O reiterare neproiectivă nu poate fi gândită nici măcar în spaţiul neautenticului, de vreme ce Dasein-ul se proiectează chiar şi atunci când se înţelege pe sine pornind de la fiinţările la îndemână, aflat aşadar într-o neautentică înţelegere de sine. Chiar şi atunci, Dasein-ul rămâne o fiinţare care „are de a fi” şi nu poate face acest lucru decât în forma înţelegerii posibilităţilor şi situarea în una sau alta dintre ele, iar proiectul este unul dintre derivatele înţelegerii.
Multe dintre problemele şi întrebările ridicate de Michel Haar sunt pe deplin îndreptăţite şi merită o atenţie deosebită, deşi încercarea de a oferi soluţii nu este întotdeauna răsplătită cu succese. Problema libertăţii, a „<menţinerii> omului de către fiinţă”, a „disoluţiei subiectului în tehnică” sunt tot atâtea provocări pentru care lucrarea comentatorului francez va încerca să aducă lămuriri şi clarificări. Pentru reuşita sau nereuşita întregului demers stă mărturie volumul de faţă.

(Articol apărut în «Idei în dialog», nr. 12 (39), 2007)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s