Lucrarea lui Octavio Paz, Dubla flacără, este mărturia încercării de a comprima şi organiza, prin amploarea unei singure mişcări unitare, istoria mai mult decât bimilenară a tensiunilor şi conflictelor, a contradicţiilor şi metamorfozelor dintre „lucirile” aceleiaşi „flăcări”: erotismul şi dragostea. Imaginea treptat impusă de autor de-a lungul celor zece capitole, este ceea a unei geografii în trepte, care presupune ascensiunea dinspre dimensiunea sexualităţii, prin cea a erotismului, spre cea a dragostei. Erotismul şi dragostea apar ca fiind, astfel, nimic altceva decât „cristalizări, sublimări, perversiuni şi condensări” (p. 13) ale sexualităţii, şi totuşi astfel fiind, atât erotismul cât şi dragostea se împlinesc ori se pot împlini tocmai împotriva acesteia dintâi, negând-o sau subminând-o. De aici şi până la afirmarea unei legături între erotism şi poezie, nu este nevoie decât de o metaforă. Nu poate fi conceput erotismul, în fond, ca o „poetică trupească”, aşa cum poezia ar putea fi lesne gândită ca o „erotică verbală” (p. 10)?
Metafora lui Paz este de o surprinzătoare elocvenţă. În cazul poeziei, scopul comunicării este suspendat şi înlocuit cu rigoarea unei estetici interne; cultivarea stilului, în încercarea de a descoperi astfel deopotrivă frumosul şi adevărul, ia definitiv locul „mesajului” mijlocit de limbajul cotidian. DE cealaltă parte, în cazul erotismului, şi cu atât mai mult în cel al dragostei – ea însăşi „o excepţie în mare excepţie care este erotismul faţă de sexualitate” (p. 30) – funcţia reproductivă este trădată. Că „poezia şi erotismul se nasc din simţuri” (p. 12) fără a se opri însă în sfera aceastora, devine în acest fel o concluzie care urmează firesc meditaţiilor anterioare. Este însă această afirmaţie îndreptăţiţă? Nu este oare limbajul cotidian, pus mereu în slujba nevoilor noastre, mai degrabă o formă decăzută a limbajului „originar”, un vehicul tocit, un animal de povară obligat să răspundă tuturor siluirilor cotidiene?
Limbajul poetic, în ipostaza lui de slujitor al frumosului, de „întemeietor al adevărului” nu poate fi derivat în raport cu limbajul cotidian, cum susţine Paz, ci lucrurile stau tocmai invers. Ideile schiţate aici nu sunt altele decât cele discutate şi analizate pe larg de Heidegger, atunci când filosoful este preocupat de problema limbii sau de cea a operei de artă, iar consideraţiile lui se constituie, fără nici un dubiu, într-o severă critică a concepţiei potrivit căreia limbajul este mijlocul de comunicare prin excelenţă. Orice analiză a limbajului care îşi ia drept punct de plecare această „realitate” se găseşte dintru început pe un fals drum.
Metafora folosită de Octavio Paz, potrivit căreia erotismul ar fi, de fapt, o „poetică trupească” pare a se prăbuşi deodată cu răsturnarea raportului dintre limbajul cotidian şi cel poetic. Relaţia dintre sexualitate şi erotism sau dragoste nu poate fi înţeleasă, aşa cum ne propune Paz, prin raportare la dimesiunea limbajului. Lucrul acesta este imposibil, cel puţin atâta timp cât geometria schiţată de eseistul mexican în ceea ce priveşte raporturile dintre sexualitate, erotism şi dragoste discută cu precădere despre relaţiile de incluziune dintre dimensiunea sexualităţii, cea a erotismului şi cea a dragostei.
Concepţia lui Paz ar putea fi însă minată de aceaşi eroare constatată în cazul înţelegerii limbajului poetic prin raport la cel cotidian. Nu s-ar putea oare ca şi în cazul sexualităţii pe de o parte, şi a erotismului şi dragostei pe de alta, raportul să fie unul răsturnat faţă de cel schiţat de eseistul mexican? Nu este oare erotismul mai curând o degradare şi o trivializare a dragostei, singura în măsură să „excludă opoziţiile” şi să „suprime scindarea” (p. 127), echilibrând „forţa de gravitaţie” a morţii şi neîntrerupta scindare a timpului? Dacă „dragostea este unul dintre răspunsurile pe care omul le-a inventat pentru a privi moartea în faţă” (pp. 115, 116), dacă dragostea este saltul în nemurire, atunci erotismul este ratarea acestui salt, deodată cu ratarea exclusivităţii pentru o persoană anume. Unele dintre afirmaţiile lui Paz pare a conduce tocmai în această direcţie. A afirma că „dragostea nu este sete de frumuseţe, ci sete de împlinire” (p. 111), înseamnă a distinge astfel, în mod esenţial, dragostea de erotism, şi a vedea în cel din urmă ratarea celei dintâi.
Păstrând aceleaşi coordonate, sexualitatea oarbă este doar materie şi senzaţie, neavând nimic din „poetica erotismului”. Deşi decăzut în raport cu dragostea, erotismul se manifestă totuşi ca un efort de recuperare a eternităţii, însă de această dată nu pe verticală, cum o făcea dragostea, ci pe orizontală. Erotismul este un joc ce se consumă pe sine, respingând alteritatea tocmai pentru că nu se poate fixa într-o singură persoană, însă rămâne un strigăt disperat către dincolo, o stranie căutare a transcendentului, în timp ce sexualitatea este materie pură, procrearea rămânând singurul ei ţel, şi singurul mod în care lupta cu timpul poate fi, dacă nu câştigată, măcar prelungită.
Prin aceste consideraţii schiţate mai sus, geografia instituită de Octavio Paz nu a fost înlocuită sau modificată. Ceea ce s-a modificat a fost însă raportul „formelor de relief”, aşa cum se întâmpla şi în cazul legăturii dintre limbajul poetic şi cel uzual. Erotismul nu poate fi conceput ca o formă derivată a sexualităţii, aşa cum dragostea nu poate fi închipuită ca domeniu restrâns al erotismului. Lucrurile stau tocmai invers, de vreme ce dragostea, decâzând, devine erotism, iar atrofierea şi dispariţia erotismului e, de fapt, glorificarea funcţiei reproductive.
Lucrarea lui Octavio Paz încearcă să justifice, printr-o serie de exemple şi argumente, existenţa unui raport de incluziune între sexualitate, erotism şi dragoste. Modelul se dovedeşte însă a fi prea schematic şi deopotrivă rigid, purtând cu sine propriile contradicţii. Afirmaţia potrivit căreia vârsta iubirii este exclusiv tinereţea, sună ca o tentativă nereuşită de a eluda una dintre cele mai grave obiecţii care i s-ar putea aduce. Aceea că, atunci când funcţia reproductivă (sexualitatea) dispare datorită înaintării în vârstă, şi erotismul devine un cuvânt gol pentru doi oameni cu trupurile stinse, dragostea există în plenitudinea ei.
Pentru a folosi exemple încă mai elocvente, ar trebui să ne gândim la acele, nu tocmai puţine cazuri în care oameni care s-au căsătorit au devenit mai apoi călugări, păstrând, în ciuda legământului făcut cu Hristos – sau poate tocmai confirmându-l – dragostea faţă de celălalt. Această dragoste nu numai că nu mai păstrează nimic din germenii sexualităţii şi cei ai erotismului, dar a reuşit să le spiritualizeze şi să le transfigureze până şi pe acestea. E limpede, în acest caz, că dragostea nu poate fi un derivat al sexualităţii, ci dimpotrivă. Iar dacă omul a primit, după cum stau mărturie cărţile sfinte, „haine de piele” după „cădere” nu este decât pentru a putea recupera, prin ele, pe cele de lumină. Sexualitatea este o prelungire a dragostei, în forma ei decăzută, transformată într-o părelnică luptă cu moartea, dar care lasă încă deschisă calea către recuperarea dimensiunii supreme. Şi poate că nu numai filosofia (sau teologia creştină) au oferit cele mai bune contra-argumente concepţiei lui Paz, ci literatura a venit la rându-i să aducă obiecţii aceleiaşi concepţii. Romanul lui Garcia-Marquez, Dragoste în vremea holerei, este în mod cert demonstraţia faptul că dragostea, departe de a fi derivată din sexualitate sau erotism, nu numai că se poate rata prin ele, decăzând, ci şi că se poate împlini, nu împotriva lor, ci în lipsa lor deplină, făcând abstracţie de aceste dimensiuni, ceea ce e cu totul altceva.
Se dovedeşte astfel că în cazul raportului dintre dragoste, erotism şi sexualitate, lucrurile stau aproape la fel ca în cazul raportului dintre limbajului poetic şi cel cotidian. Nu este vorba despre un raport de incluziune, în care extensiunea e elementul esenţial, ci este vorba despre un raport de derivare, pentru care dimensiunea cantitativului este irelevantă.
Deodată cu această constatare, trebuie recunoscut şi faptul că acea comparaţie făcută de Paz încă din debutul lucrării, potrivit căreia legătura dintre sexualitate şi erotism sau dragoste ar fi similară raportului dintre limbajul cotidian şi cel poetic, a fost resemnificată. Cu singura menţiune că dimensiunea erotismului nu poate fi încadrată în polaritatea acestei comparaţii, neputând figura cu stricteţe nici de partea limbajului cotidian, dar nici de partea celui poetic.

Advertisements

One thought on “Dragoste şi erotism – o reconstrucţie

  1. Paule, alt fundal n-ai gasit si tu? Pai iti obosesc ochii, mai!
    N-ai cum sa citesti o postare asa de lunga cu scris alb pe fond negru.
    Unde mai pui ca asta este cel mai raspandit sablon din lumea blogosferei…Adica: mai toata lumea vrea sa fie originala si alege un sablon mai special -negru pe alb, ca-i dat dracu’.
    Asa ca, fetita!, sa pui mana se schimbi sablonul, sa nu te mai prind cu chinazarii…Acu conteaza mai mult continutul….
    Vezi ca-s cu ochii pe tine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s