Presupoziţia unei lucrări subintitulate „Despre viaţa şi gândirea lui Edith Stein” este aceea că cele două paliere ale existenţei fuzionează într-o dimensiune unitară în care înfăptuirile se transformă în reflexii ale gândurilor. Această asumţie liminară va fi confirmată fără rest de-a lungul volumului publicat recent la Galaxia Gutenberg, al cărei autoare este Teraza-Brânduşa Palade.
Lucrarea debutează prin reluarea momentelor esenţiale ale vieţii celei care va deveni Sfânta Tereza Benedicta a Crucii, începând cu perioada copilăriei şi sfârşind cu arestarea ei, în 1942, pentru a lua drumul Răsăritului – spre lagărul Birkenau II, „în întâmpinarea propriului ei Mire răstignit.” (p. 33). Edith Stein ne apare astfel, pe rând, în ipostaza copilului mereu revoltat „de a nu avea vârsta suficientă pentru a merge la şcoală, la fel ca fraţii ei mai mari” (pp. 15,16), apoi în cea a adolescentei din nou revoltate faţă de tradiţiile şi practicile ebraice, impuse de mama ei. Anul 1913, anul întâlnirii cu Husserl, ne dezvăluie în persoana lui Stein, o neobosită căutătoare a adevărului, „cu pasiune şi cu încredere în capacităţile cognitive ale minţii omeneşti.” (p. 17). Numai că şi această „convingere” nu era mai mult decât o treaptă ce avea să fie curând depăşită. Actul de libertate al fiinţei umane, sensul căutării adevărului – devine tot mai clar pentru Edith Stein – nu poate fi legat de nici o experienţă, fie ea „senzorială sau afectivă” (p. 20).
Aceast adevăr care pune din ce în ce mai mult stăpânire pe ea, o cucereşte definitiv, printr-o carte care îi cade în mână din întâmplare: Viaţa Sfintei Tereza din Avila, scrisă de ea însăşi. Deşi întâlnirea cu Husserl fusese hotărâtoare, despărţirea era iminentă, şi avea să fie cel puţin tot la fel de importantă. De aici şi până la intrarea lui Edith Stein în Carmelul Terezian – deşi, la îndemnul directorului ei spiritual, a hotărât să aştepte mai bine de 10 ani – nu mai era decât un pas; un pas care se impunea de la sine, pentru cineva care decisese să-şi asume şi să trăiască adevărul până la capăt.
Partea a doua a lucrării ia forma unui demers recuperator împlinit din perspectiva lui Edith Stein, pentru care reconcilierea raţiunii cu credinţa e miza prin excelenţă a gândirii sale. Brînduşa Palade reia, într-o manieră succintă, evenimentele principale care au condus încă din timpul filosofiei scolastice la separarea între gândire şi credinţă. Ne este oferită o imagine clară despre „închiderea nominalistă [a filosofiei] faţă de metafizică” (p. 45), prin mijlocirea filosofiei lui Ockham, cel care „a reuşit să modifice, prin simplificările şi formalizările sale logice, întreaga mentalitate metafizică a filosofiei tomiste şi aristotelice” (p. 44). Autoare constată apoi că dezvoltarea firească a acestor evenimente, care aveau să fie cruciale pentru istoria întreagă a filosofiei, se va constitui în demersul antimetafizic, care debutează cu Decartes şi Spinoza, şi care va „geometriza” gândirea, încercând să ducă aplicarea metodelor matematice în toate sferele gândirii. Oprindu-se, o clipă, asupra lui Kant, Brînduşa Palade constată că deşi acesta va fi avut un rol asemănător celui lui Aristotel sau Toma, el nu a reuşit, în fond, „decât să perpetueze antinomiile empirismului şi raţionalismului, fără a reuşi să rezolve probelma criticii şi negând problema ontologiei.” (p. 49).
În acest context, încercarea lui Stein de a reda credinţei şi raţiunii deopotrivă rolul pierdut de secole, va lua înfăţişarea unei apropieri, de pe poziţii moderne şi folosindu-se de uneltele fenomenologiei, faţă de metafizica scolastică a lui Toma. Lumina credinţei devine astfel un ingredient necesar metodei fenomenologice, prin care adevărul vizat poate fi într-o mai mare măsură atins, raţiunea trecând dincolo de limitele sale naturale, acolo unde solul fenomenologic e inexistent. Această împletire a credinţei cu cercetarea fenomenologică va duce la construirea unei imagini complet diferite asupra individualului uman, decât cea dezvoltată, de exemplu, în ontologia heideggeriană, sau în cea înfăţişată de Husserl. Avem de a face cu un om „creat pentru a iubi [care] dacă poartă pecetea Sfintei Treimi în sufletul, trupul şi spiritul său, poartă şi amprenta comuniunii intradivine, a cărei esenţă este iubirea” (p. 69).
Pentru a putea formula cu claritate poziţia lui Edith Stein faţă de problema raportului dintre raţiune şi credinţă în demersul filosofic, autoarea se foloseşte de cele mai multe ori de poziţiile filosofice ale contemporanilor lui Edith Stein, făcând de cele mai multe ori apel la gândirea lui Heidegger. Aflăm în acest fel că în timp ce „pentru Heidegger, care îşi plasează cercetarea ontologică din Fiinţă şi timp în cadrele temporalităţii definite de Kant, infinitul şi eternitatea nu pot face obiectul filosofiei existenţiale”, Edith Stein pune în joc „vocaţia fiinţei finite […] de a tinde către plenitudinea fiinţei sau către fiinţa eternă.” (p. 57).
Afirmaţia Brânduşei Palade cu privire la cadrele temporalităţii propuse de Heidegger este în măsură să nedumerească cititorul familiarizat cu demersul heideggerian din lucrarea amintită. Mai întâi însă, discuţia despre „o filosofie existenţială”, atâta vreme cât prin acest concept nu se are în vedere ontologia structurilor de fiinţă ale Dasein-ului denumite de către Heidegger „existenţiali”, se potriveşte, mai degrabă, escapadelor filosofice sartriene, care au, fără îndoială, o valoare literară deosebită. Apoi afirmaţia potrivit căreia am avea de a face, în cazul lui Heidegger, cu o temporalitate gândită de pe poziţii kantiene, i s-ar putea aduce – şi asta dacă este să ne limităm la perioada fenomenologică – o serie nesfârşită de contraexemple. Teporalitatea heideggeriană, nu numai că poate da seama de ceva în genul unei eternităţi, dar este capabilă să o perceapă pe aceasta nu doar ca pe reluarea la infinit a unei unităţi-clipă, reiterare ce ar putea da seama, mai degrabă, de imperfecţiunea, decât de eternitatea timpului.
Deodată cu conceptul de clipă, bunăoară, care reprezintă varianta autentică a teporalităţii, caracterizând „autenticul fapt-de-a-fi-întreg al Dasein-ului, adică în fenomenul stării de hotărâre anticipatoare” , Heidegger pune în joc conceptul unei temporalităţi care se teporalizează din viitor, împlinindu-se ca joc al extazelor temporale: „viitorul care face să fi fost în chip esenţial şi care prezentizează” . Iar dacă afirmăm, deodată cu Heidegger, că Dasein-ul este timp, atunci ne situăm deja, într-un mod radical, în afara concepţiei kantiene care are la bază conceperea timpului în forma unei intuiţii apriori.
Cu o doză la fel de mare de mirare citim, câteva pagini mai înainte că „această metodă târzie a lui Husserl a deschis drumul subiectivismului şi iraţionalismului care caracterizează filosofia existenţială a lui Heidegger.” (p. 53). Fără să lămurească despre ce fel de metodă ar fi vorba – metodă rămasă nemodificată cel puţin până la momentul Meditaţiilor carteziene, unde reducţia eidetică şi îndemnul întoarcerii la „lucrurile însele” sunt păstrate ca elemente esenţiale pentru orice cercetare fenomenologică – Brînduşa Palade caracterizează filosofia „existenţială” a lui Heidegger prin „subiectivism” şi „iraţionalism”. Pentru a respinge cea dintâi acuză, am putea foarte lesne indica, printre altele, paragrafele din lucrările Prolegomene la istoria conceptului de timp, sau Fiinţă şi timp, unde Heidegger respinge categoric distincţia subiect-obiect, distincţie supusă de el unei radicale destrucţii, propunând, în schimb, nu un subiect încapsulat care nu poate niciodată ieşi (afară) către obiectul cunoaşterii, ci o fiinţare umană care este întotdeauna deja „fapt-de-a-fi-în-lume”, în forma unei locuiri (sein-bei) originare: Dasein-ul. Acuza de iraţionalism adusă gândirii heideggeriene cade, la rându-i, alături. Departe de a fi iraţionalistă, gândirea lui Heidegger, care este, într-un sens, o neîntreruptă şi lucidă investigare a propriilor presupoziţii, o căutare permanentizată condusă nu de către raţiunea Dasein-ului, ci de către preajma originară (Gegend) dătătoare de drumuri, sau de către „deschiderea-luminatoare” al cărei privilegiat locuitor este Dasein-ul, nu cade, însă, nici în incidenţa conceptului de „raţional”.
Dincolo de aceste afirmaţii chestionabile, lucrarea Brînduşei Palade rămâne o bună introducere în gândirea lui Edith Stein, autoare care este foarte puţin cunoscută în spaţiul filosofic românesc, şi încă mai puţin tradusă. Marele merit al lucrării de faţă este sesizarea unui model în care ar trebui să credem cu toţii: orice gândire este abia atunci împlinită, când este trăită până la capăt; aşa cum adevărul este înţeles, abia atunci când este trăit; aşa cum, scrie în câteva rânduri Heidegger, singurul mod în care poţi învăţa înota, este să te arunci în apă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s