Citind amplul volum de eseuri borgesiene redactate de-a lungul a mai mult de o jumătate de veac, ne aflăm în faţa unui irepetabil spectacol. Spectacolul unei vieţi trăite pentru a scrie, sau, poate într-o măsură încă mai mare, pentru a citi. Întâlnirile cu marii scriitori ai literaturii universale, fie ei autori ai epopeelor antice, sau contemporani ai săi sunt evenimentele din care se alcătuieşte destinul unui om căruia nimic nu-i poate dărui momentele de fericire intensă pe care i le dăruieşte literatura. Cuvintele sale, atunci când vorbeşte despre „ceasurile de fericire personală” pe care i le-a adus întâlnirea cu De Quincey, sau când afirmă despre opera lui Chesterton că „nu cuprinde o singură pagină care să nu îţi procure fericire” nu sunt simple figuri de stil, ori complimente făcute la întâmplare. Afirmaţiile din urmă dezvăluie un „sensibil şi recunoscător cititor” (p. 441), pentru care frumuseţea nu este un fastuos joc de cuvinte, ci mai curând „o senzaţie fizică”, aşa cum mărturisea într-una dintre conferinţele sale.

Cititorului Borges nu-i plac explicaţiile şi rezolvările criticilor, în stare eventual să destrame farmecul unui roman sau al unei poezii, iar pe cei care interpretează semnificaţiile unei opere ca şi când ar avea de a face cu o operaţie de traducere îi numeşte ironic „creatori de alegorii” (p. 374). Oprindu-se, preţ de câteva pagini, asupra Ultimului surâs al Beatricei, constată că interpretările potrivit cărora surâsul adresat lui Dante înainte ca făptura ce-l călăuzise să se piardă în „marea de lumine”, sunt nimic altceva decât o făgăduiţă sigură, o mărturisere a dragostei ce-i poartă. Celor care văd în Beatrice un simplu surogat al credinţei şi găsesc că dispariţia ei se justifică prin aceea că şi-ar fi împlinit menirea de călăuză, le răspunde ferm: „explicaţia, după cum va fi observat cititorul nu este fără cusur; ci searbădă; din acea nefericită schemă nu s-au născut niciodată versurile acestea.” (p. 374).

Ca un veritabil visător, Borges sesizează pretutindeni semnele visării. Cititorului i se pare fermecător adevărul că „Dante a plăsmuit cea mai frumoasă carte pe care a dat-o vreodată literatura pentru a insera câteva întâlniri cu Beatrice, cea cu neputinţă de recâştigat” (p. 374). Urmând acest fir, cititorul ajunge să fie convins că acele cumplite întâmplări – cu atât mai cumplite cu cât locul desfăşurării lor era Empireul – pe care o întreagă tradiţie de critici literari a încercat să le justifice în nenumărate feluri, au, de fapt, o semnificaţie mult mai profundă. Aceste apariţii de coşmar nu sunt, în fond, altceva decât undele seismice ale unui fapt incontestabil; acela că Dante avusese conştiinţa – de multe ori străină celor mai mulţi visători – că întâlnirea sa cu Beatrice era imaginară. Această conştiiţă, crede Borges, „din fericirea pentru secolelel în care avea să fie citit […] i-a deformat viziunea.” (p. 376). În alt loc, Borges lămureşte viziunea aproape apocaliptică a poetului italian, explicând că „s-a întâmplat atunci aşa cum se întâmplă de obicei în vise: a presărat întâlnirea cu obstacole nefericite. […]. Respins pentru totdeauna de Beatrice a visat-o nespus de aspră, a visat-o inaccesibilă, a visat-o într-un car tras de un leu care era o pasăre şi care-şi dovedise esenţa de şoim şi de fiară, când ochii Beatricei îl aşteptau.” (p. 371).

Interpretările borgesiene au minunatul şi atât de rarul dar de a nu reduce opera comentată la ceva de genul unei ecuaţii algebrice. De multe ori relaţia cauză-efect i se pare prea vulgară şi ternă, pentru a furniza o explicaţie valabilă estetic, singurul fel în care şi-ar putea dobândi veridicitatea. Într-un eseu intitulat Visul lui Coleridge, ne îndeamnă să reţinem că „lui Coleridge i-a fost hărăzită, într-un vis, o pagină de o indiscutabilă splendoare.” (p. 169). Încercând să lămurească acest lucru, i se pare că ipotezele „care transcend raţionalul” (p. 172), sunt mult mai ispititoare. Astfel, punând în legătură visul lui Coleridge cu visul unui împărat care primise în acelaşi fel planul unui castel, Borges nu se poate abţine să presupună: „sufletul impăratului , odată năruit palatul, s-a strecurat în sufletul lui Coleridge, stârnindu-l să refacă zidirea din cuvinte, mai durabile decât marmura şi metalul.” (p. 172).

Discursul lui Borges, demersul său critic sau hermeneutic, este pretutindeni şi întotdeauna un spectacol. Pericolul de a rămâne fascinat, de a deveni receptacolul evenimentului estetic nu este mai mic în Eseuri decât în volumele sale de „ficţiuni”. O explicaţie care ar avea şanse să fie acceptată de Borges ar fi aceea că fiecare text, deşi are propriul său farmec, aparţine aceluiaşi incoruptibil vis. Iar visătorul a reuşit, poate mai bine decât oricare alt visător, să viseze într-un mod propriu până şi visele celorlalţi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s