Cum a continuat totul…

Când intra pe poarta Gării de Est, suferind, aplecat de spate, aproape să se prăbuşească şi să-şi dea puţina suflare care-i mai rămăsese pe răgazul deplin, la schimb, ar fi fost dificil să distingi ceva uman în figura aceea abrutizată, străpunsă de chinuri şi de negi, cu faţa plină de sudoare. Nimeni n-ar fi putut înţelege cum izbutise până aici, şi cu atât mai puţin el. Era însă un fapt că ajunsese, un fapt care nu trecu nici pe departe – aşa cum s-ar putea crede – neobservat; dimpotrivă. Câteva priviri se opriseră asupra lui, curioase, o mână desfăcută, care ducea până la un om aşezat în mijlocul gării, pe o bucată de carton, i se adresa rugător, înflorind la depărtare de o monedă de 100 de lei în faţa lui, după care se căută, de formă, în buzunarele pe jumătate pline de apă ale paltonului; şi apoi fusese zărit, încă din prima clipă, de către acei purtători de cărucioare, mereu pregătiţi să ajute, care se îndreptau acum spre el, zdrăngănind cărucioarele, lovindu-le, în grabă, unele de altele, de parcă ar fi fost vorba de un concurs automobilistic. Gara era animată ca un câmp de luptă; mulţimea trecea în sus şi în jos,  alerga dintr-o parte în alta, se dădeau coate, se înjura, şi se consuma cu oarecare măsură cafea şi bere din sticle de plastic; fiecare se lăsa pătruns de ritmul acelei seri de toamnă care prăvălise peste oraş o ploaie după toate regulile artei. Bărbatul vlăguit de efort, suferind de mânie şi de frig, stătea răbdător, aproape nemişcat, îm mijlocul mulţimii furioase, ca un cal de jug scăpat într-un  accelerator de particule.

După un scurt răgaz în care îşi recăpătă suflul, se îndreptă, ezitând, către fereastra biroului de informaţii; se rezemă în coate de pervazul îngust, silindu-se să-l vadă la chip pe cel căruia îi vorbea – aşa cum ţi se întâmplă ţie mereu, Grieg, de fiecare dată când cumperi cartele de metrou, cu capul aproape vârât pe vereastra îngustă a vânzătoarei. Abia acum află, cu destulă mirare, că fapta lui fusese o izbândă; o reuşită deplină, dintre cele mai mari împlinite de om, de când fusese înălţată clădirea gării de est, în care ne aflam cu toţii, sorbindu-ne băuturile fierbinţi, aşteptând.

Aici am întrerupt-o, neînţelegând cine ar putea fi cei care aşteptau, sorbindu-şi cafeaua în Gara de Est, unde se insinuaseră pe nesimţite. Nu înţelegeam de ce inventa mereu câte un narator, pentru a-l face să arunce un muc de ţigară de la etajul unui bloc, sau să soarbă din cafea, aşteptând, pentru a-l înlocui după câteva clipe, cu altcineva.

 Aşadar – a continuat privindu-mă zâmbitor şi reluând lectura –  vă spuneam mai devreme, acceleratul de Oraviţa nu putuse să plece; un copac prăbuşit la vreo cincisprezece kilometri de gară rupsese firele şi blocase drumul. Utilajul care fusese deja trimis, auzisem, pentru eliberarea şinelor de cale ferată şi repararea cablurilor electrice se blocase el însuşi; ploaia şi întunericul făceau operaţiunea extrem de riscantă şi scădeau semnificativ şansele de reuşită. Toate acestea îi fuseseră spuse şi bărbatului aplecat la gura ghişeului de informaţii. El ascultă toate explicaţiile atent, fără grabă, şi cu o mulţumire deloc ascunsă. I se promise că nu va mai fi nevoie să aştepte mai mult de jumătate de oră; că trenul va pleca fără îndoială, chiar şi cu o întârziere pe care nu mai era cazul să o menţionăm, mai înainte de miezul nopţii. Când va ajunge? Nu-i stătea nimănui în putinţă să ştie, şi întrebarea însăşi trăda lipsa de politeţe, de data aceasta a unui alt călător, de bună seamă mai tânăr şi pe semne rău intenţionat.

În timpul acesta bărbatul îşi ridică încărcătura de bagaje, ca şi când o făcea pentru întâia oară, şi porni grăbit spre peronul şapte, unde trebuia să aştepte. Peisajul de aici nu se schimbase cu mult. Mecanicii îşi mâncau senvişurile preparate de acasă. Loveau, plictisiţi, cu ciocanele lor lungi, într-una din roţile celui mai apropiat vagon. De probă. Totul era sub control. Totul mergea bine. Căscau. Schimbau o vorbă; se minunau  de cât de frig putea să fie. Meditau. Ridicau privirile pioase către panoul care indica plecările şi sosirile. Cuvintele tocite îşi răspundeau destul de înfundat şi la distanţe mari în timp. Ionică? Aerul însuşi avea o consistenţă uleioasă. Auzi mă, Ionică – urma o pauză în care maxilarele zdrobiră în grabă câţiva dumicaţi de pâine, goniţi imediat înspre stomac de o înghiţitură de cafea răcită – bă, să nu uiţi să suni acasă când ajungi, să întrebi de bani şi dacă au venit actele! Îhm, veni răspunsul aproape imediat, şi bărbatul se pierdu în mulţime, imediat după ce făcu un semn scurt cu mâna.

Pe lângă barbatul oprit în faţa primei bănci neocupate, trecu o căţea îmblânzită de vârstă, care mătura cu ciucurii maronii ai mamelelor dalele de beton, acoperite de un strat îngheţat de mâzgă. Se făcea tot mai frig şi mirosurile grele de uleiuri erau tot mai uşor suportabile. Vai da’ ce întuneric e, măcar de-ar mai înlocui cineva becurile sparte! Cu toate astea, bărbatul se simţea în largul lui. Avea el norocul ăsta, îşi spunea, de a-i ieşi unele lucruri în ultima clipă. De a se potrivi toate, la fix, cu o precizie matematică. Când îşi purta degetele prin păr, cu un aer de profundă mulţumire, fu anunţat prin difuzoare că problema fusese aproape remediată, şi că trenul avea să plece în mai puţin de douăzeci de minute. Zâmbi, mulţumit, şi îşi adresă sieşi câteva cuvinte, pe care nu le putu distinge nici femeia care picotea, la câţiva metri distanţă, nici grupul de bărbaţi care se apropia. Fără să ne grăbim, continuam să privim de la masa noastră mişcările haotice ale mulţimii, sorbind din căni licoarea fierbinte, evitând înghesuiala şi frigul.

Advertisements

Cum a inceput totul!

Dacă ai fi rămas sprijinit, două-trei secunde mai mult, pe marginea ferestrei de unde zburase mucul acela de ţigară, ai fi putut distinge, câteva etaje sub tine – şi fără vreo greutate –  chemarea unei voci mai curând feminine, însoţită, ritmat, de o timidă fluturare de mână. Afară de asta, nu era nimic de văzut; oameni şi maşini roiau pretudindeni; semafoare se permutau dialectic; burniţa. Mâna continua să plutească aiurea, ca o lumină tot mai palidă, ca un semn inutil adresat tuturor; umbréle se legănau la un trunchi de copac deasupra pământului, dând deseori la iveală membre îmbrăcate în ghetre, purtând mănuşi, gesturi nefireşti şi grăbite, atingeri discrete, capete mari grele de păr, mine umflate de râs sub glugile ude, de fâş. Peisajul surprindea, mai cu seama, prin precizia desfăşurării, firească precum cea a unei armoniei prestabilite. Nimic nu era la întâmplare în acea după-amiază; nici geamantanele  mişcându-se de unele singure, la vreo câteva sute de metri distanţă; nici fereastra, închizându-se fără sunet şi neobservată; destinul îşi făcuse loc pretutindeni cu insistenţa bacteriilor.  

Bărbatul care ducea odată cu el însuşi acea grămadă de genţi, geamantane şi plase, nu era mai mult decât o iluzorie presupunere; însă nimeni nu se obosea să presupună mare lucru la ora şase şi trei sferturi după-amiaza, când din Gara de Est urma să decoleze, cu o întârziere de câteva minute, acceleratul de Oraviţa; – de aici poate şi graba cu care bagajele îşi schimbau adeseori locul şi se încrucişau prin întunericul ce se lăsase deja, ocrotitor, peste gândurile încâlcite ale unor fiinţe nesemnificative.

 Mecanismul zilei aceleia se îndrepta, obosit, către final. Te-ai fi aşteptat, dintr-o clipă în alta, să vezi de la geamul locuinţei tale cum o mână suvernă îndepărtează decorurile, şi cum lumea se goleşte de lucruri şi oameni. Ai fi zărit aici şi aiurea, în umbra cortinei, lucirile metalice ale nesfârşitelor rânduri de schele, decoruri abia schiţate, culori încă proaspete, mirosind a ulei şi a piese de schimb. În lumina care se destrăma ca o pastă, ai fi putut vedea lumea trădându-se pe ea însăşi, în goliciunea ei de femeie proaspăt îmbăiată; şi asta numai pentru că sufla un vânt slab, numai pentru că se târa precum picioarele unui mort tras de mâini înspre lumea cealaltă, vântul, care ridicase aripile paltonului, dezvelind rotula de metal a unui tânăr; vântul care făcuse inutilă fusta domnişoarei cu pălărie verde şi care dezgolise până sus piciorul suplu dintr-un aliaj lucios de aluminiu îmbrăcat într-un ciorap fin (o vezi, uite-o trece acum pe partea cealaltă, după maşina aia crem, îţi arătam şi simţeam deja mâinile mele urcând nebuneşte pe coapsele ei); vântul care se împiedica la colţuri de cerşetori din celofan şi din hârtie creponată, împachetaţi bine în zdrenţe şi în ghemotoace de fum; vântul care urla prin scările blocului, lăsând să se vadă toate acestea şi încă altele, nenumărate; însă tu adormiseşi pe scaunul tău aşternut cu o bucată de pâslă, şi nu le mai puteai vedea.   

Mişcat de aceleaşi mecanisme, vehiculul ciudat alcătuit şi tot mai greu de distins  înainta aproape grăbit, şerpuind printre piesele de decor ale străzii, alese cu o minuţie ce ar fi putut să pună pe gânduri până şi pe cel mai responsabil dintre creatori. O pânză de crengi răzui obrazul asudat al bărbatului; bătu ora şase; un tânăr se lovi de geamantanele ridicate ca un dolmen din pământ, înjură, scuturându-şi umbrela de ploie şi îşi văzu mai departe de drum. Tuşind, cu degetele amorţite de durere, bărbatul îşi desfăcu braţele apucând dintr-o dată, ca un painjen, întreaga încărcătură, lucru care îl făcu să se năpustească înainte, ca şi când ar fi fost aruncat de smuciturile unui câine în lesă,  prăvălindu-se apoi cu toate bagajele deodată. Îi era greu să se ridice, nesuferit de greu să se opintească iarăşi, scârbos de greu să se ia la trântă cu hoitul animalului care aştepta lângă el, inert, ca o mână retezată de obuz. Se făcuse ora şase jumate. Îşi şterse cu mâna înmănuşată urmele de salivă de la colţurile gurii, tuşind aspru. Gâfâia de efort, de enervare, de ciudă la gândul că n-o să mai prindă trenul. Trecuse de-acum doar de şapte, îşi suflecase mânecile, gulerul îl jena, gura i se umplea de salivă ca un lighean aşezat sub o spărtură în acoperiş. Îşi dezbrăcă mănuşa de pe mâna amorţită cu cealaltă mână care îl asculta încă; încheietura mâinii stângi i se îngroşase îngrozitor, iar mănuşa nu mai voia să iasă; smuci din cot mâna şi din cauza mişcării unul din nasturii paltonului căzu de la locul lui, pe caldarâm. Îl ridică, pipâind în noroi, şi se uită la el ca prin lunetă; apoi îi dădu drumul înapoi şi-l apăsă cu vârful piciorului, ca pe un muc de ţigară. În vremea asta minutele se succedau cu o oarecare senzaţie de milă; cu un vag sentiment de vinovăţie. Mănuşa cedă, în final, şi bărbatul, pe jumătate mulţumit, se chinuia să distingă limbile fosforescente ale ceasului, pipăind după ele cu degetele eliberate din cuşca mănuşii. Era, în fond, inutil să mai ajungă undeva, oriunde, în puţinul timp care îi mai rămăsese până la miezul nopţii. Şi totuşi lucrurile prinseră a se desfăşura cu totul altfel.

Despre ce film ar putea fi vorba?/

1. “- Father, everything has changed.

– Nothing’s changed. He’s still David Larrabee. And you’re still the chauffeur’s daughter. And you’re still reaching for
the moon.

– No, Father.The moon’s reaching for me!”

2. “- This is the 20th century.
– The 20th century?I could pick a century out of a hat and get a better one!”

Virtutile democratiei in viziunea romanului de rand

Acum ceva vreme, editia virtuala a “Cotidianului” publica un sondaj al carui rezultat este cel putin halucinant. Conform sondajului, un procent colosal din populatia Romaniei si-a marturisit dorinta de a fi condus “cu mana de fier”, de catre un dictator, parlamentul trecand mai curand drept o insitutie inutila, care consuma banii revoltatului popor roman. Asadar, dupa mai putin de doua decenii de la revolutie, romanii s-au si saturat deja de democratie, asa schiopatanda cum e ea, si ar fi gata sa voteze pentru transformarea presedintelui in tiran.

Desigur ca nu imi voi permite sa scriu un comentariu serios referitor la aceasta optiune majoritara a concetatenilor mei, ci doar sa observ infirmarea fara rest, pe meleaguri mioritice, a uneia dintre cele mai mari virtuti ale democratiei, in viziune popperiana. Pentru filosoful atat de des citit si citat in ultimul timp, virtutea democratiei ar consta tocmai in faptul ca ar oferi posibilitatea votantilor sa se opuna, prin vot, preluarii puterii de catre un singur om, ca ar putea respinge, fie si numai odata la 4 ani, acei conducatori cu pretentii de despoti. In cazul Romaniei insa, lucrurile par a sta, spre nemultumirea numitului filosof, exact pe dos, infirmand o teorie care a facut cariera.

In cazul nostru, al romanilor, se pare ca democratia ar trebui definita drept acel sistem in care cetateanul poate renunta de buna voie la propria-i libertate, prin vot, odata la patru ani. Desigur, aceasta rasturnare de situatie nu putea fi prevazuta de mintea filosofului amintit.

Adio Democratie! Big-Brother, bine-ai venit!

“Bine v-am gasit!”, se aude infundat, respirandu-ne in ceafa, de peste tot, musiu Big-Brother, sosit tocmai din America (si nu din cea Latina ci din cea de Nord), de unde Obama l-a dat afara dimpreuna cu prietenul mult mai cunoscut al lui Big-Brther, Bush jr., incheind astfel un capitol de o neintrecuta ipocrizie din istoria SUA. “Bine v-am gasit dragii mei!” ne sufla la ureche fratiorul mai mare si grijuliu, despre care crezusem cu totii ca a murit de inanitie la cativa ani dupa schimonosita revolutie, care a pus grimasa ucigasului pe chipul tarisoarei noastre dragi si tot mai pline de telefoane ascultate, gemand de agenti secreti, de mici spioni cu microfoanele la rever. 

Oripilat, pus in fata unei legi pe nepusa masa, “ca si cand nimica n-ar fi”, ma intreb de unde atata bunavointa din partea “organelor statului” fata de cele 22 de milioane de teroristi, care s-au mutat, de curand, in Romania. Eu unul nu am nevoie de aceasta imbratisare comunistoida, de aceasta grija pe care mi-o poarta fratele mai mare, si daca asta inseamna implementarea normelor europene, atunci la dracu’, zic, cu normele lor, cu moneda lor tot mai scumpa si unica, cu certurile lor pe gazul din conducte si pe constitutia, care, de altfel, ar trebui sa consfinteasca drepturile NATURALE, conferite de conditia omenitatii fiecarui organism pluricelular, cordat, fara pene si cu unghii late.

Trecand mai departe, nu pot insa sa nu-mi aduca aminte ca nu mai departe de acum cateva zile, domnul presedinte cu ochelari si chelie si neinsotit de Gigi Becali a oferit tarii rezultatele comisiei prezidentiale cu privire la modificarea constitutiei. Ceea ce a retinut probabil tuturor atentia, a fost explicatia “presedintelui tuturor romanilor-carora-li-se-asculta-telefoanele” cu privire la nevoia unei noi impartiri administrative a Romaniei, care, nemaifiind de acum un stat comunist, nu mai are nevoie sa-si supravegheze cetatenii. Savanta explicatie a presedintelui hotarat sa schimbe cursul istoriei si nevoia implementarii unei legi nedrepte (contradictie in termeni), care incalca drepturile omului, infestand putinul spatiu privat pe care il mai avea, se bat cap in cap. Aflam ca, de fapt, presedintele este daca nu frate cu dracul cel putin frate cu Big-Brother, ceea ce s-ar putea sa fie chiar mai rau.

Lucrul adevarat grav insa, este ca nimeni nu va fi oripilat, enervat, ingrozit, nimeni nu se va simti atins de actuala lege, nimeni nu va iesi in strada atat timp cat nu va fi in joc ceva de ordin material, gen taxa auto. Iar daca taxa auto era de o flagranta nedreptate, aceasta lege are implicatii principiale mult mai serioase, si reprezinta un atentat la drepturile omului. Asadar, nu ramaneti indiferenti, nu aruncati a lehamite din mana, nu va mai amintiti, la fiecare pas, ca traim in Romania, ci luati atitudine!

p.s. Transcriu legatura catre petia on-line prin care se solicita abrogarea legii in cauza: 

http://www.petitieonline.ro/petitie-p37662052.html

Nebunia (o tomografie imaginara)

Într-o dimineaţă te-ai trezit lângă un barbat de vreo cincizeci de ani cu mâinile îngropate sub pernă. Ai coborât din pat ameţit şi cu o senzaţie puternică de greaţă. Nu-ţi mai puteai aduce aminte nimic din tot ce se întâmplase cu o zi mai devreme. L-ai privit cum dormea cu trupul pe de-a întregul dezgolit, încordat ca într-un spasm; ţi-ai şters cu dosul palmei păienjenişul gurii; era prea devreme; luai de la capăt o aceeaşi zi; iarăşi zgomotele maşinilor, iarăşi te stăpâneai cu greu să tuşeşti înecat de aerul încăperii gros ca un fular împins pe gât; erai singurul care se trezise din nebunia somnului în cea a veghei; ceilalţi dormeau, înşiraţi în paturi până la uşa din capătul salonului; dacă ai fi vrut, ai fi deschis geamnul – toţi înnebunesc când e geamul deschis; nebunia lor se trezeşte în ei cu forţe nebănuite; tu nu te gândeai decât să apeşi mai întâi pe trăgaciul geamului; geamul e ca o puşcă, ucide depărtarea. Să apeşi trăgaciul nu era nimic imposibil; începeai să simţi o durere în piept, o doză suportabilă şi plăcută, nimic nu era mai frumos dimineaţa; un, doi; exersai asta de ani în şir până să reuşeşti. Reculul era mereu periculos; îţi trebuia – un –  precizie; calm – doi – expirai, ca la un exerciţiu de yoga; fiorii metalului – o stare confuză; să stai nemişcat zile în şir, prins în chingi; delirând; un-doi; rânjetele celorlalţi compătimitoare – un –  bolnave – încă o dată; şi!; un; doi; aşteptarea; inutilitatea fără rest; nimicul. Expiră. Nimicul inspiră singurul gând suportabil  – trebuia să începi să numeri iarăşi, trebuia să o faci; îţi mişcai capul înainte; înapoi – ca pe o cădelniţă; un, şi doi; încă odată; un-doi; durerea din coşul pieptului făcea nimicul tot mai greu respirabil şi tot mai plin de scame; un-doi; repetă, expiră; rămas singur, ai fi putut lua de la început toul; ai fi putut scăpa până şi de locul acesta – un – trecuse poate de şapte de când – doi – importanţa expiraţiei prin care nimicul este redat – un – nimicului – şi totul se reia ca şi când nimica n-ar fi – doi – pâna la dispariţia măsurii; în funcţie de lungimea corzii, sunetul e ascuţit sau nu, apoi ritmurile de dans, nebuneşti – unu – trebuia neapărat să nu uiţi de asta în timp ce te gândeai la florile Cristinei, la părul ei lins, care scotea sunete ascuţite sau nu în fucţie de lungime – doi – trebuia să nu pierzi din vedere; aşa se obişnuieşte să se spună în mediile academice unde ai visat în tinereţe să ajungi – probabil ceasul era trecut de – un, doi – abia acum, după câteva bătăi din palme şi scuturări din cap începeai să te simţi mai bine – un – şi îţi vei recăpăta seninătate, luciditatea celui rămas fără un braţ şi care – dincolo, în camera cealaltă erau doua femei îmbătrânite care ar fi putut fi frumoase dacă le-ai fi întâlnit cu ani – un, doi – în urmă. Desigur, iernile tot mai aspre şi boala te-au adus în starea asta de plâns, în care nu mai poţi mulţumi nici măcar o femeie. Bătrâne, ţi-ai zis devenind vesel şi trist şi plin de gânduri tăinuite, bătrâne încă – un – an sau – doi,  şi totul va fi bine.  

A doua încercare trebuia împlinită cu preţul deplinei nebunii; un, doi, respirai aerul; aerul cobora în tine ca o căldare într-o fântână plină de mortăciuni; înălţimea clădirii era de partea ta, un-doi, ai fi putut număra până la doişpe cred, doişpe era grozav; era atât de plăcut să treci de la un-doi la doişpe, să respiri aerul pur de la înălţimea lui doişpe în timp ce trupul se prelingea, ca o momâie, pe jumătate moartă, de la etajul cu pricina; înainte să ajungi jos, fără îndoială, ar fi fost destul timp să ajungi la doişpe, şi chiar să scoţi câteva chiuituri – un, doi – să vezi lucrurile din plictisitoarea perspectivă a gravitaţiei; unu, doi, trei, patru, trebuie să fie greu când cazi în gol şi încerci să ţii şirul – un doi –  să-l pui pe unu înaintea lui doi – asta era simplu, o făceai aproape din obişnuinţă, apoi pe trei – ehe, bătrâne, de aici începe greul, urcuşul prin aer, călare pe forţa gravitaţiei – ai să loveşte în cădere sentimente totale şi îngeri; să nu-ţi pierzi cumpătul, să nu devii emotiv – un-doi – acum aveai neovoie de asta mai mult decât niciodată, ca şi de gândul că totul se va sfârşi curând – mai ales că nu ai decât o singură şansă; nu se poate să cazi decât o dată – un, doi; dacă ai putea număra până la doişpe înainte să atingi fâşia de beton de sub tine; ai putea? tocmai de asta ar fi mai uşor să spui ta-ta-ta; ritmul ăsta simplu nu se poate greşi; e făcut pentru căderea în gol, ta-ta-ta, pentru viaţa de dincolo –  pentru călătoria de unul singur până pe malul celălalt al ferestrei, de unde nu se mai poate privi înapoi, ta-ta-ta, ultimele tresăriri ale sângelui care se mişcă prin tine aiurea; ta-ta-ta şi ai ajuns dincolo. Acum. Ura! Un –  

Jurnalul electronic – avantaje si neajunsuri (…si cate putin despre mine)

N-am putut niciodata sa tin un jurnal; pentru mai mult de cateva saptamani. Dificultatea de a tine un jurnal revine, de fapt, la dificultatea de a fi tu insuti, dificultatea de a renunta la acrobaticele jocuri de cuvinte, la nebunia metaforelor, la …simbolul ca atare; cuvantul. Am ajuns de fiecare data aproape in mod fizic la concluzia ca neputinta mea de a fi eu insumi atunci cand scriu se datoreaza, de fapt, cuvintelor. Sa incerc sa scriu simplu, sa scriu in imediata apropiere a gandului, mi-am spus de nenumarate ori; poate sa fie asta rezolvarea? Cum poti sa fi tu insuti, cum poti sa fii sincer atunci cand ai la indemana cuvinte – nimic altceva decat cuvinte, s-ar putea (gresit) spune, de vreme ce cuvintele sunt deja mult prea mult si de nestapanit. Pentru ca fiecare cuvant e in sine o metafora, cuvantul “luna”, marturisea Borges, rivalizeaza cu metafora “oglinda timpului”. “Luna” e deja o metafora, tine, as zice, de conditia de posibilitatea a metaforei standard, ca fiecare cuvant sa fie el insusi o metafora.

Asadar, in loc sa vorbesc eu, au ajuns cuvintele sa vorbeasca pentru mine, asa cum indragostitul, incercand sa rezolve o situatie dificila, acopara cu mana gura celei iubite si vorbeste in locul ei. Si ma gandesc ca nu ar fi intamplatoare metafora care s-a spus de la sine, pentru ca e vorba de un act erotic in violenta cuvintelor fata de cel care scrie. Cuvintele se indragostesc lesne de cel care scrie, limba se lasa manuita, ca intr-un joc, se lasa mangaiata, insa scriitorul nu e altceva decat un organ; limba gandeste pentru el si din afara lui. Si atunci, va intreb, cum sa ajungi la tine insuti pe calea cuvintelor? Cum sa te astepti ca vei da, intr-un sfarsit, de tine insuti, la finalul catorva sunte de pagini, ca vei fi, pana la urma, sincer. In chiar momentul acesta, de vreme ce nimeni nu mai gandeste in preajma mea in afara de cuvintele cu care scriu, mi se sufla sa cred ca sinceritatea nu este un ideal, ci un mit. Scriitorul, fie el un scriitor de jurnal, e obligat sa se joace pe sine, sa imbrace rolul unui actor, sa renunte la ceva precum un sine. Pentru ca daca are un sine, atunci acesta este, paradoxal, in afara lui.

Asadar, desi nu as fi putut niciodata sa tin un jurnal, si pentru ca mai ale nu cred in promisiunea de mantuire a jurnalului intim, imi vine destul de comod sa vorbesc nimanui de la postul acesta de emisie virtuala de cuvinte. Asta pentru ca celalalt-ul iluzoriu face ca problema sinceritatii sa nu se mai puna. Nici macar de dragul de a pune probleme. Concluzia ar fi ca jurnalul electronic nu este propriu-zis un jurnal si nu poate fi. Partea buna este insa ca nici macar nu-si propune asta. 

p.s. Ghicitoare: Celalalt este constitutiv pentru sine, sau sinele, “cine-le Dasein-ului” este din punct de vedere arhitectonic independent de celalalt si il instaureaza el mai intai?

Despre agresivitatea mass-media (cazul “Realitatea” si nu numai)

Posturile de televiziune (in principal cele exclusiv pentru stiri), paginile virtuale ale acestora, dar si ale unei serii intregi de publicatii gen “Jurnalul National”, “Cotidianul”, etc., au in comun un sigur lucru: agresivitatea. Iar aceasta agresivitate ia diferite chipuri, de la cele ale “moderatorilor” care intervin mereu si aiurea, care intrerup pe toata lumea, de la parlamentarul de rand, la ministru, de la primar, la presedinte, la cele ale intrebarilor absurde de genul “Vasile Blaga s-a impiedicat pe scarile hotelului ….Cum comentati?”.

Sa ramanem insa, o clipa, la prezentatorii de stiri de la Realitatea TV, care umbla de obicei in perechi, in dublete, pregatiti intotdeauna sa ofere oricui o replica pe masura, chiar acolo unde nu se pricep, chiar daca risca sa spuna o platitudine, o aiureala. Se pretinde ca, in acest fel, stirile vor fi prezentate “obiectiv”; ca intrebarile sunt cele ale oamenilor de rand, care insa suporta cu greu, in fata televizorului, derapajele prezentatorilor de stiri.

In ceea ce priveste celebre stiri ale ProTv-ului, atat de urmarite de intreaga tara, ele exceleaza la un alt capitol. La cel al ghiveciului de stiri. Va asteptati sa primiti intr-o oarecare ordine stirile interne, apoi cele externe? Sau aveti pretentia sa le primiti pe cele mai importante inaintea celor de tip can-can. Ei bine, nu veti afla de criza gazelor decat dupa ce suportati o serie de stiri despre cazaturile unor vedete, despre viata fotbalistilor, despre sanctiunile aplicate de CNA Otv-ului. Nu va intereseaza Razboiul din Gaza, decat prea putin, si eventual dupa ce aflati ca primarul Oprescu isi propune construirea a inca unei autostrade zburatoare, care sa treaca pe deasupra primeia.

La finalul stirilor ProTv urmeaza legatura cedata mult prea celebrului si hilar imbracatului “Busu”, ca stirile din sport sa invadeze apoi, pentru douazeci de minute ecranele cu fotomodele si cu figura caricaturala a lui Gigi Becali, amenintand, vociferand, ciocanindu-si craniul “fierbinte si gol”. La Antena 1, lucrurile se reiau, insa in mai putine culori si cu mai putine transmisiuni in direct.  

Singura televiziune decenta, ale carei stiri merita urmarite, este Postul National de Televiziune. Din pacate, oamenii prefera spectacolul, zgomotul, circul, unor stiri cu adevarat relevante. De aici si incredibila cota de audienta a unei suite intregi de emisiuni, care emana aerul fetid si innecacios al celor “tradati din dragoste”.

In ceea ce priveste paginile virtuale, voi atrage in mod special atentia asupra deja celebrei fraze “cum comentati?”, care pare a se potrivi in toate contextele si circumstantele. S-a intamplat ceva? Bun. Dar de ce trebuie comentata o cazatura a unui ministru, sau alte lucruri de acelasi gen? Absurdul acestei intrebari, care te invita “sa-ti spui parerea”, pentru ca, nu-i asa “realitatea te priveste”, nu trebuie trecut cu vederea. Asa cum nu trebuie trecute cu vederea aberatiile prezentate pe saitul Cotidianului, drept clasament al descoperirilor stiintifice din 2008, sau alte articole prost documentate, prost concepute, si inca mai prost scrise.

Zeitgeist: Despre un documentar care circula (bezmetic) pe internet

Nu cred sa nu fi primit, in ultima vreme, cel putin un mesaj pe zi, in care sa vi se recomande, sa vi se atraga atentia sau sa vi se sugereze ca nu se poate sa nu vedeti Zeitgeist; nu stiu daca asa-spusul documentar este un “must see” absolut, asa cum nu stiu ce va alege fiecare din el, la sfarsitul vizionarii. Eu cred insa ca, indiferent de concluziile filmului, sunt cateva lucruri care ar trebui spuse cu privire la acestea, dintr-o minima rezerva de judecata critica si de autonomie de gandire.

1. Problema credintei

Nu stiu daca documentatia filmului este intr-adevar atat de exacta si de bogata precum pretinde; n-am avut timp sa cercetez daca evenimentele care privesc “mitul” cristic, bunaoara, sunt intr-adevar regasibile, cu precizia descrisa, la nivelul tuturor celorlalte mitologii. Si n-am facut-o pentru ca nu consider relevante toate aceste similitudini pentru problema credintei. Am sa incerc sa explic aceste lucruri in cateva cuvinte. Ratiunea aducatoare de argumente si credinta sunt doua paliere diferite, doua universuri care nu prea au electroni sau alte particule – elementare sau nu – in comun. Wittgenstein incerca chiar sa arate, intr-una dintre prelegerile sale despre religie, ca dovada empirica a – sa zicem – existentei lui Isus, sau a raiului si iadului este irelevanta pentru credinciosul autentic. Acesta din urma crede, daca crede, nu in urma unui calcul utilitarist (de genul: eu voi fi bun cu semenii mei pentru ca imi voi primi mai tarziu rasplata), asadar nu in urma unui rationament, ci pur si simplu. “Pentru ca” este in afara credintei autentice, exprimand o relatie de cauzalitate, o incercare de a calcula beneficiile lumii de dincolo in functie de comportamentul tau de aici.

Asadar, sintetizand, pentru un credincios autentic, argumentul rational cu privire la inexistenta lui Dumnezeu este un fel de cerc caruia un nebun incearca sa-i gaseasca colturi. Logica credintei si cea a intelectului nu stau niciodata impreuna pana la capat si nu pot fi reduse una la cealalta. Credinta nu survine in urma unor argumente, asa cum nimeni nu te poate convinge de existenta lui Dumnezeu. Scrierile misticilor sunt, cred, revelatoare in aceasta privinta. In concluzie, nu se pot aduce argumente in privinta credintei, acolo unde e vorba de iubire, de daruire de sine in si pentru Dumnezeu, de indumnezeire.

 2. Problema functionarii sistemului bancar

Aici voi fi mult mai scurt, de vreme ce un economist ar fi indreptatit sa comenteze explicatiile si lamuririle documentarului. Sunt insa de parere ca perfectiunea nu este tangibila nici in arta, nici in politica, nici in ceea ce priveste sistemele economice, de vreme ce omul insusi este imperfect. In mod cert exista grupuri de interese care pot influenta evenimentele economice sau le pot provoca, asa cum exista oameni care pot porni razboie mondiale, sau filosofi care pot modifica viziunea omenirii intregi cu privire la o problema sau alta. Intrebarea este daca si in ce masura exista o legatura intre toate aceste domenii.  Cred insa ca orice propunere de inlocuire radicala a unui sistem, fie el economic sau nu, cu un alt sistem, orice revolutie de asemenea proportii, nu poate avea decat efecte devastatoare asupra umanitatii. In treacat fie spus, sistemul economic de astazi permite totusi o stare de bunastare niciodata atinsa pana acum in istoria omenirii. Nu pot, asadar, decat sa imi manifest speranta si increderea ca sistemul va fi imbunatatit permanent.

3. Problema proiectului Venus (sau ceva de genul asta)

Am ajuns, in sfarsit, la magnifica propunere pe care o face documentarul, prin vocile catorva responsabili cu un anumit proiect “Venus”. Idealul lor ar fi renuntarea la bani, fie ei virtuali sau fizici (monede sau bancnote) prin atingerea unei asemenea bunastari incat totul sa prisoseasca si nimeni sa nu mai fie nevoit sa munceasca. Robotii ar fi solutia magica identificata de regizorii filmului si de initiatorii proiectului amintit, dar si renuntarea la avioane in schimbul trenurilor de mare viteza, s.a.

Trebuie spus ca un astfel de proiect se poate transforma, cel mult, intr-o carticica de povesti, publicabila, alaturi de carti de genul “Cum sa ai succes in afacere” la una dintre numeroasele edituri invizibile din intreaga lume. Recunosc ca o astfel de carte ar avea, probabil, cel putin succesul filmului. Cu toate acestea eu as prefera totusi povesti unde chiar daca ni se istoriseste despre “cei codrii de arama”, “cele rauri de miere si lapte”, “cei copaci din turta dulce” si de nori din vata de zahar, exista si o urma de masura si de judecata. De sute de ani incoace oamenii au inteles ca ceva ce ar putea purta numele de “proiect Venus”, de “Neverland” sau de eu-stiu-ce, nu poate trece din paginile unei povesti in realitate, ca si cand nimica n-ar fi. 

Dincolo de potentialul literar al proiectului amintit, exista si un potential care nu trebuie luat in ras. Din punct de vedere politic, proiectul cu pricina nu este nimic altceva decat o utopie, iar lectia utopiilor a fost cea mai dureroasa lectie predata umanitatii de catre istorie, de-a lungul unui secol intreg. Sa ne gandim, o clipa, daca nu cumva idealul sistemului comunist era atingerea unei trepte in care nimanui sa nu lipseasca nimic, in care fiecare sa primeasca dupa nevoi, indiferent de capacitatile sale. Proiectul lui Marx a ridicat in picioare mase intregi de oameni, a ucis cateva zeci de milioane, a distrus culturi, a generat indivizi lipsiti de orice criterii morale sau culturale, a creat omul in-uman. Proiectul Venus suna cel putin la fel de bine ca si cel marxist-leninist. Urmeaza sa ni se explice cum etapele pana la atingerea “epocii de aur” sunt etape in care toti trebuie sa lucreze pentru un numar foarte restrans de oameni care sa nu faca nimic, pentru a verifica daca proiectul “tine”. Iar celor care muncesc li se poate promite ca vor fi inlocuiti, treptat, de roboti si asa mai departe, numai ca trebuie sa aiba rabdare, putintica rabdare, c-asa-i in tenis!

In loc de concluzie, as adresa tuturor o invitatie la moderatie si la spirit critic: sa fim mai putin revolutionari, sa fim un pic mai conservatori, sa nu trecem fluierand peste valorile umaniste ale celor doua milenii si jumatate de civilizatie, doar pentru ca da mai bine sa fii original, pentru ca e in ton cu timpurile. Sa fim critici face de orice astfel de proiecte originale si sa nu acceptam totul, de-a gata, ca si cand aparatul nostru de descalcit ganduri ar fi inutilizabil.  Si pentru ca am ajuns la problema originalitatii, nu ma pot opri sa citez din memorie cuvintele lui Petre Tutea, care spunea ca originali sunt doar prostii si Dumnezeu.

Lancea

Sarbatorindu-l pe Eminescu..

Lancea

pasul meu străbătuse ceva distanţă

când m-a ajuns din urmă

tristeţea

ca o lance aruncată de

un zeu plictisit

moartea mea a continuat să alerge

răzbunătoare în urmărirea lăncii

care destrămase trupul meu

ca pe un steag

zeul plictisit a trimis pe lume

o lance curmând viaţa

morţii mele

şi eu goneam răzbunător

pe urmele ucigaşului morţii mele

când zeul plictisit

a slobozit pe lume o lance

botezul apei sângelui meu

moartea mea neodihnită

şi-a reluat goana

pe urmele lancei

când o altă lance

a curmat goana morţii mele

am ţâşnit în lume

dezlănţuit

cu picioarele arzând

de durerea aerului bătătorit

presimţeam că lăncii

am să-i devin teacă

zeul plictisit a întârziat

o secundă

să prefacă în lance aerul

din spatele meu

braţul meu a zvâcnit

aruncând în aceeaşi clipă

lancea îngreuiată de ură

care avea să doboare

zeul plictisit

în timp ce plictiseala lui

privea nedumerită

cum lancea care destrămase

trupul divin

se făcea nevăzută.    

 

după ce am scăpat de ultimul zeu   

plictisindu-mă de moarte –

am scris tot ce sta aici scris

acum stau şi aştept

să se prefacă

cum zic

în lance.