În repedea schimbătoare lume a literelor, gesturi ce par întâmplătoare leagă lumea efemeră a personajelor, trăirile şi gândurile lor, de nemurire. O mână fluturată în semn de bun rămas, un surâs dăruit celui plecat pentru totdeauna sunt cu totul altceva decât simple decoruri al unui sentiment niciodată până la sfârşit exprimat. De fapt, s-ar putea afirma că fiecare personaj trăieşte prin gesturile de care se lasă cumva „confiscat”, operându-se astfel, prin intermediul gesticii, instituirea unei dimensiuni spaţiale şi temporale calitativ diferite.

Una dintre observaţiile lui Milan Kundera – în stare să îndreptăţească singură toate laudele aduse scriitorului – surprinde gestul de adio al unei femei: făptura ei întreagă se concentrează în mişcătoarele falange ale degetelor fluturate uşor deasupra capului. Numai că gestul acela nu e al ei, ci se foloseşte de degetele ei, de întregul ei trup, pentru a-şi preschimba virtualitatea în act, aşa cum se folosise, de-a lungul veacului, de un şir nesfârşit de oameni. Fiecare gest deschide o lume atemporală, unde ne este îngăduit, pentru o clipă, să ne mutăm: clipa noastră de nemurire.

Un alt gest – zâmbetul îndepărtatei Beatrice – ultimul zâmbet adresat celui de care avea să se despartă, fascinează de secole comentatorii Divinei Comedii, fie ei şi numai „creatori de alegorii”, cum îi numeşte Borges, sau critici însemnaţi. Francesco Torraca sau Luigi Pietrobono oferă explicaţii pertinente şi clare versurilor 91-93 ale Cântului XXXI, însă neajunsul lor constă tocmai în acest lucru.

„Atare mă rugai: şi către mine/ zâmbind privi iubita de departe/ şi-apoi din noi în marea de lumine” (Purgatoriul, XXXI, 91-93), scrie poetul, închizând în cele trei versuri inexprimabila tensiune dintre apropierea zâmbetului şi depărtarea care îi confiscase iubita. Unii dintre comentatori au văzut în aceste versuri o nestrămutată promisiune, o mărturisire a dragostei pe care Beatrice o poartă celui pe care îl călăuzise până acolo.

Ortega y Gasset, comentânt în ale sale Studii despre iubire fascinanta apariţie a Beatricei, observă că „din gură şi din pupilă Dante ia doar electricitatea mistică a surâsului care salută. Acest surâs, […], este surâsul gotic pe care-l perpetuează întunecatele fecioare de piatră din portalurile catedralelor europene.” (Studii despre iubire, Bucureşti, Humanitas, ’91, p. 118). Ortega y Gasset recunoaşte, aşadar, în surâsul Beatricei semnul atemporalităţii, vede în gestul ei şirul întreg al fecioarelor – de piatră, de data aceasta – care vor fi fost luate în stăpânire de acelaşi gest. Astfel trasfigurată, Beatrice trascende individualul feminin, pentru a ancora în acel „Etern feminin” idealizat de Goethe. Se întâmplă ca şi când surâsul ar fi miezul iradiant al feminităţii, flacăra mereu schimbătoare, îngheţată, pentru mai puţin de o clipă, în făptura idealizată a Beatricei. În acest chip „electricitatea mistică” reţinută de Dante ar fi tocmai esenţa feminităţii, întruchipată, pentru îndrăgostit, într-o unică persoană.

Jorge Luis Borges construieşte interesante căi pentru a pătrunde semnificaţia surâsului Beatricei, în care surprinde mult mai mult decât o nuanţă de patetism, de vreme ce îşi propune să comenteze „versurile cele mai patetice pe care literatura le-a izvodit vreodată.” (Jorge Luis Borges, Eseuri, Iaşi, Polirom, ’06, p. 373). Ca un excelent plăsmuitor de vise, Borges intuieşte un adevăr fermecător: acela că Dante „lipsit pe vecie de Beatrice, singur şi, poate, umilit, a plăsmuit scena pentru a-şi închipui că este împreună cu ea.” (Op. cit., p. 376). Divina comedie n-ar fi astfel altceva decât prilejul unui schimb de priviri şi zâmbete fugare pe care făptura iubită le adresează îndrăgostitului de la o inaccesibilă înălţime. Iar dacă Ortega y Gasset nu ne oprea să ne închipuim că, prin medierea surâsului Beatricei, lui Dante îi devenea accesibilă persoana iubită în însăşi fiinţa ei, în atemporalitatea ei, înţelegem însemnătatea acestor întâlniri înadins tăinuite în spatele unei uluitoare arhitecturi poetice. Poate tocmai din acest motiv surâsul de bun rămas al Beatricei, care va dispărea, peste puţin timp, în „marea de lumine”, este deschis nenumăratelor interpretări, ca şi când Dante n-ar fi dorit ca semnificaţia intimă a surâsului din urmă să treacă, altfel decât imperceptibil, cititorului; ca şi când, înţelegând acest lucru, cititorul ar fi sporit depărtarea, ar fi grăbit despărţirea poetului de făptura iubită.

Surâsul Beatricei rămâne enigmatic, şi numai „prin ghicitură” întrevăzut. S-ar putea însă ca tocmai de aceea semnificaţia lui să fie încă mai profundă decât cea sugerată de Borges; s-ar putea ca fiinţa însăşi a poetului să-şi aibă izvorul în acea fantă de lumină, în acea deschizătură a buzelor, peste care limba a aşezat metafora zâmbetului. Imperceptibila deschidere, acest strălucitor mediu iradiant, ar putea fi condiţia chiar de existenţă a poetului, ce se va prăbuşi în neant deodată cu dispariţia surâsului. Gândul meu se sprijină, la rându-i, pe câteva versuri, de această dată ale unui poet român: „În ochii tăi cu luna mă răsfrâng/…şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene/ dar chipul ţi-l întorn pe braţul stâng.” (Nichita Stănescu, Poezii, Bucureşti, Minerva, ’88, „Lună în câmp”, p. 14).

O vagă clipire din gene ar fi aruncat în nefiinţă întreaga lume a poetului, aşa cum privirea fiinţei iubite menţine universul celui îndrăgostit în fiinţă. Iar dacă aşa stau lucrurile, atunci ar trebui să ne întrebăm cu toată seriozitatea, dacă nu cumva Divina Comedie a fost mai degrabă visul Beatricei, aşa cum ar trebui să ne întrebăm, de fiecare dată când iubim, dacă nu cumva noi suntem cei visaţi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s