mircea_ciobanuPeste scrierile lui Mircea Ciobanu s-a aşternut, ca o pulbere densă şi corozivă, uitarea. Moartea prematură a scriitorului, ce s-a produs chiar atunci când ameninţarea comunismului dispăruse şi literatura română îşi recăpăta libertatea, a constituit temeiul acestei uitări, iar năvalnicul val optzecist, care a invadat librăriile şi a făcut ca numărul criticilor să pară nesemnificativ a contribuit într-o bună măsură la acest lucru. Începând de atunci, scriitorul care luase de două ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru două dintre volumele romanului Istorii, n-a mai avut parte decât de cel mai aspru, mai necruţător şi mai nedrept dintre critici: tăcerea. Acesta este motivul care stă la temelia rândurilor de faţă, care însă nu îşi pot propune să urnească piatra, mult prea grea, care opreşte accesul la scriitura lui Mircea Ciobanu.

Încercarea de faţă nu va urmări altceva decât să atragă atenţia asupra unei opere de a cărei valoare s-ar putea oricine convinge deschizând una dintre cărţile de proză sau de poezie ale autorului, şi să prevestească lucrări nesfârşit mai ample şi mai îndreptăţite să aşeze opera lui Mircea Ciobanu acolo unde îi este locul.

Păstrând în gând cele notate anterior, am hotărât să ma opresc asupra uneia dintre prozele de dimensiuni reduse ale autorului, extrem de interesantă prin felul în care elemente ce problematizează arta literară sunt reflectate, ca într-un joc de oglinzi, şi se îmbină cu teme creştine. Este vorba despre proza în forma unei epistole, cu titlul Tăietorul de lemne, apărută în 1974 la editura Cartea Românească.

Scrierea se deschide cu punerea în discuţie a ideii centrale unei scrierii. Dacă aceasta este rostită ,,în auzul cititorului” încă de la început, atunci lucrarea ia forma unei demonstraţii şi se înstrăinează definitiv de artă. Intentiile nemărturisite, pânzele freatice care nu izbucnesc niciodată la lumină sunt elemente care preschimbă ideea într-o ,,dovadă a propriei sale existenţe” şi scriitura în artă. Dar ca să ne arate că acest lucru nu este altceva decât o viclenie a cărui necesitate o recunoaşte, şi care poate fi dobândită şi perfecţionată, autorul alege demonstrativ o idee de lucru: ,,Celui ce ucide fără voie i se cuvine un loc de refugiu, înte hotarele căruia legea să-şi piardă puterea de urmărire şi de pedeapsă”. Apoi autorul imaginează un personaj pus în slujba legii, un urmăritor care a ridicat tehnica de a rezolva cele mai complicate cazuri la perfecţiune. Vigilenţei lui nu-i poate scăpa nimic, este neînvins, şi nu se poate imagina un caz care să-l tulbure şi căruia să nu-i poată găsi soluţia. Criminalul ajunge invariabil pe mâna judecătorului. Numai că tocmai această stare la care a ajuns îl face să simtă neajunsurile propriei perfecţiuni. După îndelungi momente de gândire, ideea îi vine aproape de la sine, dincolo de orice înţelegere umană: ,,Celui ce ucide fără voie I se cuvine un loc de refugiu, o cetate de scăpare […]”.

Autorul ne invită în continuare să ne închipuim o întâmplare obişnuită, doi tăietori de lemne trudind o zi întreagă, culcând la pământ copac după copac, cu podul palmelor bătătorit de cozile de lemn ale toporiştilor. Ca două braţe ale aceleiaşi maşini, cei doi lovesc pe rând trunchiul copacului, numai că ritmul lor e întrerupt de un strigăt cumplit, şi unul dintre ei se prăbuşeşte la pământ. Nu el fusese cel care slobozise strigătul, ne asigură naratorul-autor, ci cel care rămăse în mână numai cu coada toporului. Cealaltă jumătate curmase viaţa celuilalt.

Indistincţia autor-narator este menţinută de interferenţa nivelului meta-textual, la care se discută despre ideea unei scrieri, cu nivelul scrierii înseşi, unde tragedia tăietorului de lemne, pare a putea fi atât de uşor rezolvată de N, personajul aflat în slujba dreptăţii, fără nici o mustrare de conştiinţă. Numai că vorbele tăietorului de lemne, şi posibilitatea că el să nu fi voit să-şi omoare consăteanul complică indefinit lucrurile. Cercetătorul cazului îşi dă seama de uşurinţa cu care l-ar putea condamna pe criminal, ba chiar l-ar putea convinge că într-adevăr premeditase acest lucru, că ştia că toporişca în final se va rupe. Legea ar avea de suferit numai dacă un criminal ar rămâne nepedepsit, nu şi dacă un om nevinovat ar fi condamnat. Înţelegând acest lucru, N înţelege de fapt drama imposibilitătii sale de a da greş. El nu poate da greş pentru că ar comite ceea ce s-ar putea numi o eroare de subspecificare.

Cum am putea înţelege acest lucru? Autorul-narator invocă episodul biblic al fratricidului. Pedepsirea lui Cain se îndrepta mai ales împotriva nesocotirii poruncii Domnului, şi mai apoi împotriva faptului săvârşit. Porunca viza supunerea indefinită, şi suprima voinţa proprie, care însă eliberată prin făptuire de sub imperiul poruncii trece sub imperiul legii. Aşadar iată cum a apărut legea care nu mai poartă ca şi porunca asupra voinţei, ci numai asupra rezultatului exercitării voinţei, ajungând să condamne şi ceea ce pare a fi un rezultat al acesteia, punând în seama voinţei şi ceea ce era neintenţionat, ca un fel de efect secundar al păcatului originar. N sesizează acest lucru, şi este gata să-i acorde vinovatului-nevinovat posibilitatea scăpării. Îi dă o mie de paşi înaintea urmăritorului său, unul singur, fratele victimei, care dacă îl prinde se poate răzbuna, însă dacă urmăritul ajunge în locul promis, lui îi este uitată orice vină.Dar ce este acest loc sigur, se întreabă N, pentru a-şi răspunde tot el; acesta nu este altceva decât calea până la el. Drumul este cel care purifică, îl absolvă sau îl condamnă pe urmărit, pe cel care caută scăparea de fantoma propriei sale vinovătii.

Se produce astfel un foarte interesant paralelism, de vreme ce în cazul urmăritului, lucrurile stau la fel ca în cazul ideii unui roman. Şi aceasta este de fapt similară cu drumul până la ea, singurul în măsură să ofere justificarea ideii înseşi. Ducând paralelismul mai departe, obţinem o viziune conform căreia scriitura se transformă într-un efort purificator şi recuperator, asemenea străbaterii drumului către unicul loc ce garantează siguranţa.

Cu ultimele eforturi de a-şi stăpâni personajul autorul care rămâne din ce în ce mai mult doar narator, ne cere să ni-l imaginăm pe N ca având un frate bolnav. ,,Ucide-mă”, îi cere acesta, numai că N nici nu se poate gândi că va comite gestul acesta, el care slujea dreptatea şi rămăsese nepătat. Până la urmă totuşi îl ucide, şi se pierde printre clădirile unei străzi, urmărit de cineva necunoscut, în vreme ce ploaia aşternea uitare. Trădându-se pe sine, personajul trădează autorul care-l închipuise. N îşi cere dreptul să nu mai fie doar închipuit, ci să fie pur şi simplu. Voinţa lui ce se autonomizează şi comite un paricid simbolic, închizând epistola.

Opera este mărturia că o scriere despre arta scrierii, se închide firesc şi curge în textul propriu-zis. Bucla deschisă prin problematizarea literaturii în sine, transformarea acesteia în temă, şi ridicarea la nivelul meta-textual se închide. Creaţia reflectată astfel în ea înseşi se recuperează şi se reinstaurează pe sine ca artă, nesfârşit îmbogăţită.

Finalul lucrării, prin care naratorul ne dă de înţeles că personajul i-a scăpat de sub control şi că nu-l mai poate sluji în continuare, conturează ideea că scriitura însăşi se autonomizează, îşi cere dreptul de a deveni o lume, care ar putea să nu mai slujească unei singure idei, ci să se configureze ca o ,,opera aperta”.

Succint analizată aici, proza Tăietorul de lemne rămâne fără îndoială deschisă şi altor interpretări, care ar putea pătrude mult mai adânc, sesizând conexiuni şi elemente străine acestor rânduri care se opresc însă aici, mulţumindu-se să rămână o provocare la lectură şi nimic altceva decât o promisiune.


Mircea Ciobanu, Martorii. Epistole. Tăietorul de lemne, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, p. 239.

Ibidem., p. 246.

Advertisements

2 thoughts on “Un autor uitat

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s