Romanul lui Mishima, “Templul de aur”, dezvăluie cititorului european o viziune asupra frumosului care cu dificultate ar putea fi comparată cu imaginea acestei categorii estetice esenţiale în estetica occidentală. Cartea povesteşte incendierea Templului de aur, un lăcaş sfânt de o nebănuită frumuseţe, vechi de mai bine de cinci secole, aflat în apropierea oraşului Kyoto. Autorul barbariei este un tînăr călugăr budist, obsedat şi chinuit de frumuseţea clădirii. Izolat de oameni din cauza urâţeniei şi bâlbâielii, călugărul îşi destăinuie secretul numai în faţa a două persoane: un tânăr de o fermecătoare inocenţă şi un şchiop agresiv şi răutăcios care se foloseşte de diformităţile trupului său pentru a cuceri femeile. „Tata îmi vorbise de templul de aur încă de când eram copil” este fraza care deschide romanul şi care ne dezvăluie fascinaţia naratorului faţă de locaşul sfânt cu mult înainte de a-l vedea. Nu ştia decât că era frumos, aşa cum nimic altceva nu putea fi, şi prima dată când îl zăreşte, adus de tatăl său – un preot bătrân care avea să moară curând – pentru a-şi începe ucenicia la templu, clădirea nu-i produce nici o emoţie.
„Mi se părea o clădire mică, cu trei nivele, întunecată, veche”, mărturiseşte el, întrebându-se cum de „frumuseţea poate fi atât de lipsită de frumuseţe?” (p. 24). Toate aceste cuvinte sunt însă dislocate de o remarcă fugitivă, peste care ai putea trece uşor cu vederea; pe oglinda lacului, umbra clădirii apare mai frumoasă decât însăşi clădirea. Aşa cum naratorul bănuieşte, templul se deghizează aproape ritualic, ascunzându-şi farmecul, atunci când este văzut pentru prima dată. Frumuseţea umbrei – care acoperă fără să ascundă, ca în versurile lui Voiculescu: „Sunt pleoapa unei taine,/ Acopăr, nu ascund” – este, de fapt, indiciul frumuseţii supreme a templului. Ritualic, templul îşi disimulează frumuseţea, pentru a-i provoca curiozitatea, pentru a-l seduce, şi el, fără să ştie, să lasă prins, făcând paşii pe care este aproape vrăjit să îi facă.
Dialogul lui cu Templul începe abia atunci când rămâne definitiv în acea micuţă comunitate de călugări budişti şi îşi urmează calea firesc, tânărul lăsându-se fermecat de templul care i se dăruieşte ascunzându-se mereu, ca într-un vis. Băiatul simte vibraţia frumosului, se simte inimaginabil de aproape de el, şi ceva totuşi îi scapă: „spune-mi de ce eşti atât de frumos, de ce e necesar să fii frumos?” (p. 34).
Tensiunea dintre conştiinţa tânărului călugăr şi ceea ce ar putea fi chiar Ideea platoniciană de Frumos creşte treptat, odată cu apropierea dintre cei doi. Ameninţarea cu distrugerea edificiului de către bombardamentele din timpul Celui de-al doilea Război Mondial face ca „frumuseţea tragică” a acestuia să sporească.
Azvârlirea în timp a templului, posibilitatea de a fi ras de pe faţa pământului, iminenta lui dispariţie creează o asemănare inexistentă până acum între vechea clădire şi călugărul novice. Templul de aur apare ca o relicvă a unei lumi dispărute, şi tânărul plecat să lucreze într-o fabrică de armament îl recreează în imaginaţie. Legătura sa cu fascinanta clădire care apare ca întruchipare a Frumosului atinge acum apogeul. „Mă ameţea gândul că focul care mă va distruge pe mine va distruge şi Templul” (p. 44). Această legătura avea să se rupă când magnificul edificiu va fi scăpat de orice pericol, promiţând să dăinuiască o veşnicie, şi aventura tânărului se va transforma de aici într-o încrâncenată luptă cu Frumosul întruchipat de straniul monument.
De fiecare dată când va încerca să sărute sau să mângâie o fată, în toate momentele în care ar fi trebuit să acţioneze, să facă un pas dincolo de câmpul de forţă exercitat de Templu, acesta îi apare în faţă şi îl paralizează. Lumea lui, viaţa lui sunt zdrobite de fascinaţia faţă de Frumosul care îl ţine întemniţat, oprindu-l de la acţiune.
Încearcă să fugă de la Templu, să se elibereze de sub magia lui, şi aşa îi încolţeşte în minte gândul că unicul fel în care s-ar putea elibera ar fi incendierea templului. Puţinele momente când experimentează iubirea carnală, într-una dintre numeroasele case de pe străduţa cu felinare de hârtie, au loc numai atunci când în imaginaţia sa vechea clădire fusese incendiată deja, când planul fusese deja stabilit şi, în gând, dus la îndeplinire.
Este însă un plan pe care avem sentimentul că nu îl va duce, că nu îl poate duce la bun sfârşit. Ezitarea lui din final, gîndul că, punînd la cale un plan minuţios de incendiere a Templului, s-a eliberat astfel de sub vraja sau blestemul acestuia transformă gestul lui într-o imposibilitate. Dar de fapt nu este aşa. Într-o noapte ploioasă templul este aprins şi fumul îl sufocă pe cel care se gândise, o clipă, să rămână acolo, să ardă împreună cu templul. Dorinţa de a trăi, exprimată printr-o frază concisă de la sfârşitul romanului -„Voiam să trăiesc” – este însă mai puternică.
De câteva ori de-a lungul cărţii ni se istoriseşte o scurtă povestire zen, care, ne vom da la sfârşit seama, este forma esenţializată a romanului. Putem reconstrui în jurul ei, prin nenumărate paralelisme, ţesătura de sensuri ale textului, şi tot datorită ei putem înţelege, atât cât poate fi înţeles, felul în care această carte ne revelează Frumosul.
Povestea relatează apariţia unei pisici negre, fermecătoare, într-o zi când călugării erau „la tunsul ierbii”. Toţi au fugit după ea şi au prins-o, pisica devenind un obiect de dispută între cele două aripi ale templului. Părintele Nansen prinde pisica şi le cere călugărilor să spună „ce trebuie” spus pentru ca pisica să rămână în viaţă. Apoi o ucide, nici unul dintre ei neştiind ce să spună. Mai-marele discipolilor, Choshu, când aude întâmplarea îşi pune papucii pe cap (dovadă budistă de umilinţă) şi părăseşte templul.
Nu este deloc uşor de interpretat această istorisire, şi faptul că pe parcursul romanului primeşte sensuri diferite demonstrează că, în fond, nici nu există o singură interpretare valabilă; acelaşi lucru se întâmplă şi cu întreaga carte.
Cea dintâi comparaţie pe care o putem face între situaţia din roman şi povestirea zen este cea dintre Templu şi frumoasa pisicuţă. Atât unul cât şi cealaltă întruchipează ideea de Frumos şi, în final, împărtăşesc aceeaşi soartă. Există două atitudini posibile faţă de frumuseţe: cea a ucigaşului şi cea a lui Choshu care iese din templu cu papucii pe cap, la aflarea veştii.
Eroul romanului urmează un drum extrem de interesant, ale cărui jaloane sunt cei doi prieteni ai săi, Tsurakawa, cel care „respira” frumuseţea, cel care până la un punct era în armonie cu ea, şi Kashiwagi pe care „îl interesa frumosul numai în măsura în care îl putea cuceri” (p. 127). Faptul că Tsurakawa se sinucide din dragoste are o importanţă majoră, demonstrând că între Frumos şi lume există un clivaj ineluctabil. Nici chiar el, cel de o uimitoare candoare, nu poate ieşi din acest conflict. Însă el înţelege, aşa cum Choshu înţelesese poate, că soluţia problemei nu este în afara noastră, ci în noi înşine. Ce folos că a distrus Templul, sau că pisica a fost omorâtă? Pericolul este acelaşi: oricând un nou templu poate fi construit, oricând o pisică încă mai frumoasă poate apărea. Autorul incendiului din finalul romanului nu înţelege că fascinaţia pe care Templul o exercită asupra lui nu este altceva decât puterea cu care el însuşi a investit templul. În fond, ieşirea din această tensiune nu este decât una singură: în varianta sa radicală, ea este tocmai aceea pe care a ales-o Tsurakawa.
Însă gestul pe care îl face Choshu, punându-şi papucii pe cap, pare a ne sugera mai mult decât că din această tensiune nu se poate ieşi; atitudinea lui la aflarea veştii ne îndreptăţeşte să ducem gândul ceva mai departe: din această tensiune nu trebuie să ieşim. Singura soluţie este de a fi conştienţi de faptul că nu există nici o soluţie, că a găsi una, adică a acţiona, înseamnă a o rata.
Cu siguranţă se pot găsi nenumărate chei de lectură romanului lui Mishima. Ne-am putea, spre exemplu, gândi la un alt motiv pentru care tânărul călugăr a incendiat Templu de aur. Gestul lui ar fi putut fi provocat de sentimentul că frumuseţea templului devenise ea însăşi motiv de adorare. Într-un astfel de templu o divinitate nu mai poate locui, pentru că templul se substituie cumva prezenţei zeului, o face inutilă. În cazul Templului de aur, acesta se transformase din loc de închinare şi de rugăciune, în cel către care ele erau îndreptate. Poate că nu numai bibliotecile trebuie din când în când incendiate (şi aici celebru este exemplul bibliotecii din Alexandria), ci şi templele trebuie să aibă, uneori, acelaşi destin.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s