Daniel C. Dennett, un reputat cercetător în domeniul studiilor cognitive, ne propune prin cartea sa recent publicată la Editura Humanitas, o întreagă suită de întrebări interesante nu prin răspunsurile ce li s-ar putea da (sau nu numai prin acestea), ci mai ales prin ele însele. Domeniul predilect de interogare este mintea umană sau non-umană şi ,,tipurile mentale” care fac cu putinţă deosebirea între ele.

Cartea se deschide cu o dilemă morală, aceea dacă ,,ar putea un robot complicat să simtă durere, […], aşa cum poate o fiinţă umană” (p. 9) sau, în alţi termeni, dacă ,,există o prăpastie de netrecut care separă roboţii (şi poate păianjănii şi insectele şi alte vieţuitoare ,,inteligente”, dar lipsite de gândire) de acele animale care gândesc?” (p. 9). Întreaga carte este structurată de această interogaţie, în încercarea de a o regândi în alţi termeni, astfel încât ea să poată accepta, la un moment dat, un răspuns. S-ar putea replica acestei întrebări că este incorect pusă. Că nu este nevoie, pentru a simţi durerea, să fi capabil, să zicem, să porţi în minte o întreagă partidă de şah. Autorul însă lămureşte pe deplin lucrurile, distingând între durere şi suferinţă într-un fel care nu mai lasă nici o îndoială cu privire la rolul pe care gândirea îl are pentru acea capacitate de a simţi. ,,Animalele nonumane pot simţi durerea, dar nu sunt în stare să sufere în aceeaşi măsură cu noi” (p. 185) şi acest lucru se întâmplă pentru că ele, deşi resimt durerea, o fac în acelaşi fel în care un mecanism simplu prelucrează o informaţie, fără să fie conştient de ceea ce face. De fapt, ar spune Dennett, ele nu simt durere, ci ,,simt” durere, pentru că acest procedeu ,,umanizator” este cel mai simplu mod al oamenilor de a înţelege comportamental o entitate, oricare ar fi ea. Acest mod de a atribui atitudini specific umane indiferent dacă acest lucru este sau nu întemeiat din punct de vedere ontologic, Dennett îl numeşte ,,atitudine intenţională”.

Intenţionalitatea este acea ,,stare de a fi orientat către ceva” (p. 46), termenul fiind inventat de filosofii medievali care au observat ,,asemănarea între astfel de fenomene (i. e. ale conştiinţei) şi actul de a ochi ceva cu o săgeată” (p. 47). Dennett nu menţionează însă, deşi poate că ar fi fost necesar, faptul că acest concept de intenţionalitate a fost preluat şi  prelucrat de o întreagă tradiţie fenomenologică, ce se revendică încă de la Brentano. Acest lucru se impunea cu atât mai mult cu cât Dennett nu schimbă cu nimic sensul pe care Husserl îl dăduse deja, cu ceva timp înainte, aceluiaşi termen.

Pentru a înţelege avantajele atitudinii intenţionale cu privire la care autorul ne asigură că ,,nu este numai o idee bună, ci este cheia ce ne permite să dezlegăm misterele minţii” (p. 37), ne sunt oferite alte două tipuri posibile de atitudine: cea fizică şi cea bazată pe proiect. Cea mai simplă dintre ele este atitudinea fizică, aplicabilă mai ales lucrurilor care nu sunt nici vii, nici artefacte, însă ea este şi cea mai puţin fezabilă. Acest lucru se întâmplă pentru că ea nu ne poate spune mai mult decât că un lucru, de orice natură ar fi el, va respecta legile fizice sau chimice; că piatra va cădea dacă îi dau drumul din mână sau că apa va îngheţa la 0 grade C. Sigur, asta nu e prea mult lucru. Atitudinea bazată pe proiect comportă un stil mai sofisticat de prezicere, fiind astfel mai riscantă decât atitudinea fizică, ,,deorece ea admite ceva în plus: şi anume, că o entitate este proiectată aşa cum cred eu că este, şi că va funcţiona în conformitate cu proiectul său” (p. 39). În cazul unui ceas deşteptător, spre exemplu, eu voi putea prezice că va suna la ora pe care o stabilesc, dacă ,,proiectul” său va funcţiona corect.

Avantajul atitudinii intenţionale faţă de celelalte două atitudini amintite, constă în aceea că ea ,,funcţionează fie că scopurile atribuite sunt adevărate sau naturale sau ,,cu adevărat apreciate” de aşa-zisul agent, fie că nu” (p. 42). Atitudinea intentională funcţionează aşadar fără să aducă cu sine o metafizică ce ar putea constitui subiect de dispută. Nu ştim dacă ,,macromolecula doreşte cu adevărat să se reproducă” (p. 43), sau dacă planta ,,vrea” într-adevăr lumină.

Întrebarea formulată la începutul lucrării primeşte astfel o nouă înfăţişare: cum stabilim precis graniţa dintre acele ,,produse ale selecţiei naturale” care au o atitudine intenţională şi cele care doar par a avea una, însă nu fac decât să o mimeze. În ce punct al evoluţiei apare gândirea care implicit presupune conştiinţa. O macromoleculă nu poate fi conştientă că vrea să se reproducă, însă o caracatiţă sau un delfin sunt oare conştienţi? Dincolo de un posibil răspuns la această întrebare, căutarea lui atrage atenţia asupra unui lucru, am spune, uluitor. Acela că noi, oamenii ,,suntem descendenţii direcţi ai acestor roboţi care se autoreproduc” (p. 32), şi încă mai mult decât atât, că suntem alcătuiţi din astfel de roboţi, de vreme ce fiecare celulă este, de fapt, unul dintre ei. Aşadar, am spune, pentru a crea un individ conştient nu e nevoie decât de o îngrămădire de ,,homunculi” cu sarcini bine distribuite, însă cu totul lipsiţi de minte. Răspunsul pe care, în opinia lui Dennett, ştiinţa actuală îl oferă poate trece cu uşurinţă drept revoltător: ,,Conform ştiinţei moderne nu există altă cale de a crea o persoană adevărată” (p. 33). Dificultatea implicată de această constatare este aceea că pare să transforme diferenţa dintre entităţile conştiente şi cele inconştiente dintr-una de nivel într-una de grad. Însă dacă lucrurile ar sta într-adevăr aşa, atunci ar fi natural să găsim organisme aflate la confluenţa dintre starea conştientă şi cea inconştienţă, lucru foarte greu de demonstrat, şi pe care, în finalul lucrării sale Dennett pare a-l scoate din discuţie.

Considerând comparaţia între roboţi şi organisme primitive pe deplin întemeiată, Dennett aduce în discuţie o nouă distincţie, aceea dintre intenţionalitatea originară şi cea derivată. Intenţionalitatea originară este ,,calitatea gândurilor, părerilor, dorinţelor, […] de a fi orientate spre ceva. Este sursa evidentă a felului derivat şi distinct limitat de orientare manifestat de unele din artefactele noastre: cuvinte, propoziţii, […], programe pentru calculator” (p. 62). Aşadar, acceptând această distincţie, asupra limbajului ca şi asupra eventualilor roboţi programaţi se răsfrânge ceva din intenţionalitatea intrinsecă a creatorului lor, sub forma unei intenţionalităţi derivate. Însă întrebarea esenţială persistă: ce face ca actele mentale să fie intenţionale? Răspunsul pe care Dennett îl reia mereu, completându-l şi oferindu-i noi justificări este: limbajul.

În ultimul capitol intitulat Mintea noastră şi alte minţi, Dennett consideră deplasată ,,reacţia comună” a oamenilor atunci când afirmă referitor la vreun animal: ,,Poate nu ştie să vorbească, dar sigur gândeşte”. Filosoful consideră că celebra lucrare a lui Thomas Nagel, Cum e să fii liliac?, ne pune pe drumul greşit încă din titlu, de vreme ce să fii liliac nu poate să ,,fie cumva”(p. 180). În acelaşi capitol autorul afirmă că ,,conceptele nu sunt lucruri din lumea unui câine, în sensul în care sunt pisicile. Conceptele sunt lucruri în lumea noastră, pentru că noi avem o limbă” (p. 179), argumentând în favoarea importanţei esenţiale pe care limba o are pentru gândire şi în absenţa căreia nu poate lua naştere ,,aptitudinea de a smulge conceptele din cuiburile lor întreţesute, conexioniste, şi de a le manipula” (pp. 179,180).

Finalul lucrării aduce confirmarea că e cu neputinţă de trasat o linie fermă între ,,simple automate” şi organisme conştiente, printre care, deocamdată, nu ne numărăm cu certitudine decât noi. Aşadar dilema morală de la începutul lucrării este încă o dată confirmată. De vreme ce nu există elemente certe care să confirme existenţa de facto a intentionalităţii în cazul organismelor oricât de complexe, exceptând omul, ele ar putea fi tratate asemenea unor roboţi. Totuşi, în încheiere, există o observaţie care merită făcută. Aceea că se poate vedea mai ales la câini, dintre toate animalele domesticite, o influenţă majoră asupra lor a comportamentului ,,umanizator” aplicat de stăpâni. Însă e clar că acestă influentă asupra caninelor, nu poate, totuşi, să aducă modificări esenţiale la nivel cognitiv. Şi totuşi cum se produc aceste modificări care transformă un mecanism inteligent într-o fiinţă dotată cu gândire conştientă?

La sfârşitul acestei cărţi nu vom fi obţinut, după cum autorul însuşi ne anunţa, răspunsuri, ci ,,versiuni mai bune ale întrebărilor înseşi” şi ,,câteva căi de urmat şi câteva capcane de evitat în viitoarele noastre explorări ale diferitelor tipuri mentale.” (p. 188).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s