Ne trăim, cu toţii, vieţile aşteptând ca ceva radical să se petreacă cu noi, ca ceva să ne schimbe definitiv pe noi, dar mai ales felul în care privim şi înţelegem (sau sub- înţelegem) lumea şi pe noi înşine. Deşi ar părea impropriu aici termenul de aşteptare, nu cred că poate fi înlocuit cu nimic altceva, pentru că deşi nu tocmai aşteptăm, nici altceva nu ne rămâne de făcut. Sigur, căutăm astfel de experienţe, de întâlniri cu divinul în cărţi, în vise, si mai ales in viaţă. Însă aşteptarea aceasta, nu ne face, in nici un caz, să luăm o pauză de la actul vieţuirii, să ne oprim din activităţile cotidiene, ci pluteşte cumva pe deasupra lor, şi cu totul independent de ele.

Ceea ce e cu totul nelămurit şi aproape de neînţeles, este că deşi uneori ajungem să gustăm rodul acestei aşteptări active, atunci când întelegem pe deplin că ceva ne-a schimbat, nu durează mult şi cădem înapoi în spaţiul şi timpul din care ne smulsesem. Întotdeauna ceva rămâne neschimbat în noi, chiar după o astfel de experienţă. Albia în care suntem obişnuiţi să curgem ne cheamă, din nou, la acelaşi fel de viaţă, indiferentă faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi; dacă într-adevăr s-a petrecut ceva.

Aceeaşi aşteptare traversează ca un fir neîntrerupt destinul unuia dintre personajele tolstoiene din  Ana Karenina, Konstantin Dmitrici Levin. Fiul unei familii de moşieri, nu se poate nici un moment desprinde, si nu se simte niciunde mai bine decât la ţară. Numai acolo este el însuşi, între mujicii care-i lucrează pământul şi de care este sufleteşte legat. Poate că nu se găseşte în întreg romanul un personaj mai stăpân pe sine, mai bland şi mai drept decât este acest Levin. Totuşi, pentru o clipă, simte şi el arsura ameţitoarelor forţe declanştate de frumuseţea şi nebunia acelei femei care îşi va alege, în urmă, o moarte cruntă: Ana Karenina. Ea este femeia a cărei frumuseţe uluitoare sminteşte minţile tuturor, frumuseţe aducătoare de nenorocire şi nenoroc. În personajul Anei Karenina, Tolstoi ne dezvăluie o viziune asupra frumosului, capabilă să ne zdruncine orice opţiune anterioră. Acea frumusete de care se leagă o puternică fortă distructivă, frumuseţea nebuloasă a Templului de Aur a lui Mishima.

Deşi apropierea dintre cei doi pare într-adevăr stranie, şi asta pentru că se înscriu în epoci şi lumi radical diferite, asemănările de viziune merg până foarte departe. Moartea Anei Karenina este similară, de fapt, incendierii Templului de Aur, sau morţii acelei pisici care a constituit motiv de ceartă între cele două aripi ale Templului. Însă acest subiect merită o discuţie separată şi nu poate fi dezvoltat în aceste rânduri. Nebuniei şi frumuseţii Anei nu i se poate replica decât cu stângăgia şi echilibrul lui Levin, care este totuşi străbătut de fiorii acelei aşteptări indefinibile, şi care îl face uneori să acţioneze neaşteptat. Cele două personaje de care am amintit sunt totuşi cele aflate în contrapondere de-a lungul romanului, deşi, la prima vedere, Alexei Karenin pare a juca rolul lui Levin. Cel dintâi nu ne va mai interesa însă mai departe, ci ne vom opri doar asupra sfârşiului romanului, unde ceva se petrece cu Levin (aşa cum ceva se petrece cu personajele din nuvelele lui Preda, acele nuvele peste care s-a lipit, cu totul nedrept, eticheta de naturalism), ceva care încheie într-un fel, sau ne-am aştepta cel puţin să încheie aşteptarea de care vorbeam.

Ce i se întmplă lui Levin, personajul care de-a lungul romanului încearcă să afle câteva răspunusuri la întrebările care-l macină şi-l fac să se răsucească noaptea în aşternuturi, nereuşind să cuprindă cu mintea rezolvarea problemelor care-l frământă? I se întâmplă, într-un sens, tocmai ceea ce aşteptase atât să i se întâmple, şi rezolvarea îi vine tocmai din gura unui mujic, în mijlocul câmpului de care nu se putuse despărţi niciodată, ca şi când ar fi înţeles că dacă este să-şi găsească liniştea, nu o poate găsi altundeva decât acolo.

Pentru a lămuri mai bine lucrurile, trebuie să spunem că ceea ce îl frământă pe Levin este foarte bine cuprins şi exprimat într-una dintre meditaţiile sale. Căzând pe gânduri, smulgându-se, o clipă, realităţii, el înşiră, în minte toate acele întrebări cărora nu le putea găsi răspunsul:

„De ce fac toate astea? se întreba el. De ce mă aflu aici şi pun oamenii să muncească? De ce se frământă cu toţii şi caută să-şi arate harnicia faţă de mine? De ce se omoară atâta la lucru bătrâna asta, Matriona, pe care o cunosc (Am îngrijit-o când, o dată, la un foc, a căzut o grindă peste ea), se gândea Levin, cu ochii la o femeie slabă care potrivea cu grebla movila de boabe şi călca grijuliu cu picioarele goale, arse de soare, pe faţa neregulată şi aspră a ariei. S-a făcut bine de atunci, dar mâine-poimâine, sau peste zece ani, au s-o ducă la groapă şi nimic nu are să mai rămână dintr-însa, cum n-o să mai rămână nici muieruşca aceea dichisită, în fustă roşie[…]. Au s-o îngroape şi pe dânsa..şi pe calul acesta pag…curând de tot – îşi zicea Levin, cu privirile la un cal […]. Şi – lucru de căpetenie – au să-i îngroape nu numai pe ei, ci şi pe mine; şi n-are să mai rămână nimic. Atunci, de ce toate astea?”[1]

Acestea sunt gândurile care-l frământă pe Levin în timp ce se uită la ceas, atent la cât se treiera într-o oră, ori chibzuind dacă au să isprăvească până în seară. Şi frământat de toate acestea, şi de faptul că se treieră prea încet pentru că se încarcă prea mult maşina deodată, Levin se îndreaptă spre Feodor, cel care dădea drumul snopilor în maşină, şi îi ia, în urmă, locul. Cu acelaşi mujic, după câtva timp, Levin avea să poarte o conversaţie simplă, cu nimic diferită de o conversatie dintre un moşier şi mujicii lui. Levin vrea să afle numai dacă „puitorului” i-ar părea bine ca pământurile din satul îndepărtat de unde era acesta să fie luat în arendă, de la anul, de Platon, „un mujic bogat şi vrednic din acelaşi sat”. Ţăranul îi răspunde că n-ar fi bine nici cu acela, nici cu Kirillov, rândaşul despre care vorbitorul îi mărturiseşte că „te strânge în chingi şi scoate din piatră seacă ce-i a lui. N-are milă de plugar”[2]. Ceva mai jos, Feodor mărturiseşte: „…sînt oameni şi oameni. Unul trăieşte numai pentru nevoile sale, ca Mitiuha (Kirillov). Ţine numai să-şi umple burta, pe când Fokanîci e un bătrân drept. Trăieşte pentru suflet. Nu uită de Dumnezeu”[3]. Aceste cuvinte sunt de aşa natură să-l clintească pe Levin din aşteptarea sa. „Cum nu uită de Dumnezeu? Cum trăieşte pentru suflet?”

Se întâmplă ceva fundamental cu cel care se straduise să creadă în Dumnezeu de-a lungul întregii sale vieţi, şi nu reuşise cu nici un chip să considere toate cele legate de teologie mai mult decât poveşti. Aluziile naratorului  sunt în măsură să dea dimensiunea a ceea ce se petrece în sufletul lui Levin, care, într-o discuţie obişnuită se trezeşte deodată „aproape strigând”. Izbucnirea aceasta este mărturia tuturor frământărilor personajului, dar este, deopotrivă, actul manifest al nevoii de răspuns. E în joc chiar fiinţa lui, rostul pentru care el se întâmplă să fie acolo, pe brazda aceea, stând de vorbă cu mujicii săi.

 Întrebările pe care Levin le strigă ca şi când şi-ar lega de ele viaţa, nu-i sunt, e limpede, adresate ţăranului. Acesta nu avea cum să înţeleagă frământarea boierului pe care îl slujea şi pe care, mai presus de toate, îl credea om care „trăieşte cu dreptate, nu iese din porunca domnului”. Şi, de fapt, cu exact aceleaşi cuvinte îi răspunde acestuia, mirat parcă de întrebări, cu simplitate profundă totuşi. Levin îşi ia bastonul şi pleacă, aruncând un cuvânt mujicului, vizibil tulburat de cuvintele acestuia, pornind-o „cu paşi mari pe şleah”. Conversatia îi stăruie în minte, străbate înainte şi înapoi cu gândul noima celor spuse de mujic, înţelegând dintr-o dată sensul cuvintelor acestuia. Nimic nu contează decât a „a trăi pentru Dumnezeu, pentru suflet”. Totul a devenit dintr-o dată atât de clar pentru el, în această nouă lumină pe care o descoperise prin cuvintele mujicului. „Mi-am recunoscut stăpânul”, sunt cuvintele care îi vin în gând şi pe care le murmură Levin, într-un moment când credinţa cea adevărată a fost găsită. Raţiunea, cea pe care mizase până acum, este privită cu dispreţul cu care ai privi un om neputincios. Nu ea este capabilă să te facă să înţelegi, nu e decât trufie în ea, trufie izvortâtă paradoxal din neputinţă.

(va continua)


[1] Lev Tolstoi, Ana Karenina, vol. II, trad. M Sevastos, Şt. Velisar Teodoreanu şi R. Donici, ed. Univers, Bucureşti, 1980, p. 417.

[2]3 Op. Cit., p.418

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s