Levin îşi trăieşte întâlnirea cu divinul. Câteva clipe sunt în măsură să pună capăt îndoielilor lui de o viaţă. Însă „trăsurica” pe care o vede venind şi cuvintele vizitiului care îl anunţă că sosise fratele său, îl readuc pe Levin în lumea căreia îi scăpase, o clipă. Acesta este momentul când, ca urmare a ceea ce s-a petrecut cu el, acolo, pe câmp, hotărăşte:

„Între mine şi frate meu nu va mai fi răceala aceea care a fost întotdeauna între noi. Nu vor mai fi nici discuţii aprinse. Nu mă voi mai certa niciodată cu Kitty. Pe musafirul meu, oricare ar fi el,  am să-l primesc bine şi prietenos. Tot aşa am să mă port cu slugile, cu Ivan – şi totul o să fie altfel”[1].

Gândurile şi chibzuiala lui, în timp ce trăsura coboara, hurducăind, spre conac, sunt în deplin acord cu ceea ce s-a petrecut cu el. Nimic nu ar părea mai obişnuit acum decât ca Levin, aşa cum l-am cunoascut până acum, de-a lungul romanului, să fie cu totul altul. Doar găsise răspunsurile care-l frământau, îşi găsise liniştea, înţelese, avem mărturia lui, totul. Şi totuşi, deşi ne-am aştepta la toate astea, deşi ne-ar părea fireşti, lucrurile nu se întâmplă deloc aşa. Tot Levin e cel care se „înciudează” pe vizitiu că-i atrage atentia la o piatră pe care era cât pe ce să n-o ocolească, şi să răstoarne trăsura. El este cel care se răsteşte la el, acelaşi care se va înflăcara, chiar în ziua respectivă, în discuţia pe care o va avea cu unul dintre vechii camarazi de discuţie. Nici întâlnirea cu fratele său, pe care îl primeşte cu aceeaşi răceală, refuzându-i privirea, nu se petrece altfel decât ca şi până atunci.

Ce s-a petrecut de fapt cu Levin, devreme ce deşi se străduieşte să nu calce legământul pe care îl încheiase cu el însuşi, ajunge mereu să facă ceea ce îşi promisese că nu va face. Simte, de fiecare dată, acel ceva, cumva mai puternic decât el, care îl îndeamnă să-şi plece privirea şi să-i răspundă fratelui său aşa cum nu şi-ar fi dorit. Ceva îl constrânge să se poarte ca şi până atunci, să vorbească în acelaşi fel, să se înflăcăreze şi să se supere din aceleaşi motive. Până la urmă, el însuşi ajunge să se recunoască pe sine. E acelaşi, la fel cu cel dinainte, îşi spune, iar noi ne întrebăm dacă ceea ce s-a întâmplat cu el în câmp a fost aevea. Da, toate au fost întocmai, n-a fost nălucire, ci un fapt, un fapt însă cu totul diferit decât cel de a purta o conversaţie cu un mujic; dar, în fond, cât de mult diferit de acesta? Ne vom fi străduit de multe ori şi noi să înţelegem de ce recădem în aceleaşi ape, de ce nu putem să gasim o rezolvare definitivă chestiunilor neesenţiale ale vietii, de ce, ceea ce ne schimba definitiv, ne lasă cumva neschimbaţi, aşă cum i s-a întâmplat, de fapt, lui Levin.

Înainte de orice intenţie de a oferi un răspuns, trebuie făcută o observaţie în marginea acestui experienţe de natură aproape mistică a personajului tolstoian. Mai exact, întâlnirea sa cu divinul, în forma în care ea se desfăşoară, se produce sub zodia unei lumi calitativ diferită de realitate. O lume în care se pătrunde, ritualic, prin dialogul cu Feodor, în care tensiunea interioară a personajului atinge apogeul, şi pe care Levin o părăseşte o dată ce se suie în trăsură, pentru a fi purtat spre conac. Între aceste două momente, Levin n-ar şti să spună nici cât timp a trecut, nici ce s-a întâmplat de fapt. Revine la realitate, abia când zgomotul şi vederea trăsurii îl stingheresc cu prezenţa lor. A fost un moment în care lui i-a fost permis accesul la o altfel de înţelegere, i-a fost arătată lumea într-o lumină pe care a recunoscut-o imediat ca fiind „cea adevărată”. Totuşi, starea de incertitudine e cea care îl stăpâneşte, la numai câtăva vreme după ce ce s-a petrecut cu el pe câmp:

„Îşi aminti că în aşa scurt timp izbuti să se supere pe Ivan, să se poarte rece cu fratele său, şi să-i spună vorbe de prisos lui Katavasov.

<Să fi fost numai impresia unui moment care va trece să lase nici o urmă?>, îşi zise Levin. Dar în aceeaşi clipă, întorcându-se din nou la starea sufletească de mai înainte, el îşi dădu seama că se petrecuse cu el ceva nou şi însemnat.”[2]

Aşadar, personajul are mari dificultăţi în a înţelege ce se petrece cu el. Într-un sens, observându-şi comportamentul, înţelege că nimic nu s-a schimbat, că nimic din ce îşi propusese să facă nu fusese îndeplinit, ci mai degrabă nerespectat. Dar în acelaşi timp, Levin este conştient că ceva profund s-a petrecut cu el, ceva care i-a modificat starea sufletească, l-a împăcat cu el însuşi şi cu divinitatea, pe care a descoperit-o pentru întâia oară. Nu putem însă să nu sesizăm o tensiune aici, una, după cum ne apare ea acum, irezolvabilă. Pentru a ne putea lămuri, trebuie să ne oprim o clipă şi să aruncăm o privire la legătura dintre cele două „lumi” pe care le conturasem anterior. Una dintre ele, cea a întâlnirii cu divinitatea, cea de-a doua, lumea „obişnuită”, în cadrul căreia nu există fisuri spaţio-temporale, un univers compact şi continuu, a cărei continuitate este segmentată, uneori, de intruziunea unei alte lumi. Dar este impropriu spus „legătură”, pentru că între cele două lumi, aşa cum am sugerat deja, există o discontinuitate ontologică, un clivaj imposibil de transcens. Altfel spus, cele două lumi sunt ireductibile.

Tocmai pentru că nici o punte nu poate conecta cele două lumi, ele rămânând într-o perfectă distincţie, ceea ce se petrece într-una dintre ele, nu poate fi folosit, în nici o circumstanţă, ca principiu normativ pentru cealaltă. Şi pentru ca aceste rânduri să prindă sens, cel mai bine ar fi să ne amintim episodul biblic în care Moise, rătăcind prin deşert în căutarea locului făgăduit poporului ales, se suie pe Muntele Sinai, pentru a aduce de acolo cele zece porunci divine scrise pe tăbliţe de lut. Şi în cazul lui trecerea de la realitate, la un altfel de timp, este indicată prin singurătate şi cu precădere prin urcare pănă în vârful muntelui unde îl întâmpină Dumnezeu. Întors din nou în lume, purtând „povara” divinului, îi găseşte pe cei pe care trebuia să-i conducă spre locul făgăduit, slujind viţelului de aur. Trecând peste aspectele puţin importante în economia acestor rânduri, stăruim o clipă numai asupra momentului în care Moise sparge tăbliţe pe care erau inscripţionate poruncile divine. Acesta este momentul esenţial la care voisem să ajungem. În răspunsul la întrebarea privitoare la motivul pentru care Moise sparge tăbliţele de lut, zace şi răspunsul pe care noi încercăm să-l găsim. Moise distruge cele zece porunci, tocmai pentru că devine conştient de inaplicabilitatea lor. Deşi sunt principii normative divine, sau tocmai de asta, ele nu pot fi respectate. Sunt prea puţin pentru această lume, tocmai prin prea multul pe care îl aduc, fiind incapabile de a in-forma (de a pune în formă) realitatea. Poate că acest moment din Vechiul Testament este unul dintre cele mai importante momente care anunţă necesitatea unei altfel de legi. Unei legi care să nu mai fie tocmai o lege, şi prin aceasta să fie împlinirea ei.

Levin este el însuşi conştient de asta. Sesizează paradoxul schimbării lui, şi mai mult decât atât, avem mărturia că îl înţelege. Sigur, asta nu-l va face să respecte poruncile pe care singur şi le dă, ci să înţeleagă natura transformării sale. De fapt, acesta este unicul mod de a ieşi din încordarea care, pentru o clipă, îl stăpâneşte din nou, aşa cum îl stăpâneşte teama că acel moment n-a fost, în fapt, nimic.

Aşteptarea lui a fost însă definitiv curmată. Acea zi petrecută în câmp i-a schimbat pentru totdeauna viaţa, chiar dacă el a rămas, în acţiunile sale, în felul de a se purta cu fratele său, ori în discuţiile sale cu Katavasov, acelaşi. I-a schimbat viaţa în măsura în care acea clipă l-a făcut să iasă din strâmtoarea sinelui propriu, să se vadă pe sine, să se perceapă cu detaşarea cu care îţi vezi trupul în oglindă, mirat şi neştiind dacă străinul de acolo eşti sau nu eşti tu. Însă l-a lăsat neschimbat, aşa cum neschimbată rămâne oglinda în care, pentru o clipă, s-a oglindit cel pe care îl iei mereu cu tine, cel de care, orice ai face, nu e cu putinţă să scapi: tu însuţi.


[1] Op.cit. p.426.

[2] Op. cit. pp. 430.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s