Într-o dimineaţă te-ai trezit lângă un barbat de vreo cincizeci de ani cu mâinile îngropate sub pernă. Ai coborât din pat ameţit şi cu o senzaţie puternică de greaţă. Nu-ţi mai puteai aduce aminte nimic din tot ce se întâmplase cu o zi mai devreme. L-ai privit cum dormea cu trupul pe de-a întregul dezgolit, încordat ca într-un spasm; ţi-ai şters cu dosul palmei păienjenişul gurii; era prea devreme; luai de la capăt o aceeaşi zi; iarăşi zgomotele maşinilor, iarăşi te stăpâneai cu greu să tuşeşti înecat de aerul încăperii gros ca un fular împins pe gât; erai singurul care se trezise din nebunia somnului în cea a veghei; ceilalţi dormeau, înşiraţi în paturi până la uşa din capătul salonului; dacă ai fi vrut, ai fi deschis geamnul – toţi înnebunesc când e geamul deschis; nebunia lor se trezeşte în ei cu forţe nebănuite; tu nu te gândeai decât să apeşi mai întâi pe trăgaciul geamului; geamul e ca o puşcă, ucide depărtarea. Să apeşi trăgaciul nu era nimic imposibil; începeai să simţi o durere în piept, o doză suportabilă şi plăcută, nimic nu era mai frumos dimineaţa; un, doi; exersai asta de ani în şir până să reuşeşti. Reculul era mereu periculos; îţi trebuia – un –  precizie; calm – doi – expirai, ca la un exerciţiu de yoga; fiorii metalului – o stare confuză; să stai nemişcat zile în şir, prins în chingi; delirând; un-doi; rânjetele celorlalţi compătimitoare – un –  bolnave – încă o dată; şi!; un; doi; aşteptarea; inutilitatea fără rest; nimicul. Expiră. Nimicul inspiră singurul gând suportabil  – trebuia să începi să numeri iarăşi, trebuia să o faci; îţi mişcai capul înainte; înapoi – ca pe o cădelniţă; un, şi doi; încă odată; un-doi; durerea din coşul pieptului făcea nimicul tot mai greu respirabil şi tot mai plin de scame; un-doi; repetă, expiră; rămas singur, ai fi putut lua de la început toul; ai fi putut scăpa până şi de locul acesta – un – trecuse poate de şapte de când – doi – importanţa expiraţiei prin care nimicul este redat – un – nimicului – şi totul se reia ca şi când nimica n-ar fi – doi – pâna la dispariţia măsurii; în funcţie de lungimea corzii, sunetul e ascuţit sau nu, apoi ritmurile de dans, nebuneşti – unu – trebuia neapărat să nu uiţi de asta în timp ce te gândeai la florile Cristinei, la părul ei lins, care scotea sunete ascuţite sau nu în fucţie de lungime – doi – trebuia să nu pierzi din vedere; aşa se obişnuieşte să se spună în mediile academice unde ai visat în tinereţe să ajungi – probabil ceasul era trecut de – un, doi – abia acum, după câteva bătăi din palme şi scuturări din cap începeai să te simţi mai bine – un – şi îţi vei recăpăta seninătate, luciditatea celui rămas fără un braţ şi care – dincolo, în camera cealaltă erau doua femei îmbătrânite care ar fi putut fi frumoase dacă le-ai fi întâlnit cu ani – un, doi – în urmă. Desigur, iernile tot mai aspre şi boala te-au adus în starea asta de plâns, în care nu mai poţi mulţumi nici măcar o femeie. Bătrâne, ţi-ai zis devenind vesel şi trist şi plin de gânduri tăinuite, bătrâne încă – un – an sau – doi,  şi totul va fi bine.  

A doua încercare trebuia împlinită cu preţul deplinei nebunii; un, doi, respirai aerul; aerul cobora în tine ca o căldare într-o fântână plină de mortăciuni; înălţimea clădirii era de partea ta, un-doi, ai fi putut număra până la doişpe cred, doişpe era grozav; era atât de plăcut să treci de la un-doi la doişpe, să respiri aerul pur de la înălţimea lui doişpe în timp ce trupul se prelingea, ca o momâie, pe jumătate moartă, de la etajul cu pricina; înainte să ajungi jos, fără îndoială, ar fi fost destul timp să ajungi la doişpe, şi chiar să scoţi câteva chiuituri – un, doi – să vezi lucrurile din plictisitoarea perspectivă a gravitaţiei; unu, doi, trei, patru, trebuie să fie greu când cazi în gol şi încerci să ţii şirul – un doi –  să-l pui pe unu înaintea lui doi – asta era simplu, o făceai aproape din obişnuinţă, apoi pe trei – ehe, bătrâne, de aici începe greul, urcuşul prin aer, călare pe forţa gravitaţiei – ai să loveşte în cădere sentimente totale şi îngeri; să nu-ţi pierzi cumpătul, să nu devii emotiv – un-doi – acum aveai neovoie de asta mai mult decât niciodată, ca şi de gândul că totul se va sfârşi curând – mai ales că nu ai decât o singură şansă; nu se poate să cazi decât o dată – un, doi; dacă ai putea număra până la doişpe înainte să atingi fâşia de beton de sub tine; ai putea? tocmai de asta ar fi mai uşor să spui ta-ta-ta; ritmul ăsta simplu nu se poate greşi; e făcut pentru căderea în gol, ta-ta-ta, pentru viaţa de dincolo –  pentru călătoria de unul singur până pe malul celălalt al ferestrei, de unde nu se mai poate privi înapoi, ta-ta-ta, ultimele tresăriri ale sângelui care se mişcă prin tine aiurea; ta-ta-ta şi ai ajuns dincolo. Acum. Ura! Un –  

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s