Dacă ai fi rămas sprijinit, două-trei secunde mai mult, pe marginea ferestrei de unde zburase mucul acela de ţigară, ai fi putut distinge, câteva etaje sub tine – şi fără vreo greutate –  chemarea unei voci mai curând feminine, însoţită, ritmat, de o timidă fluturare de mână. Afară de asta, nu era nimic de văzut; oameni şi maşini roiau pretudindeni; semafoare se permutau dialectic; burniţa. Mâna continua să plutească aiurea, ca o lumină tot mai palidă, ca un semn inutil adresat tuturor; umbréle se legănau la un trunchi de copac deasupra pământului, dând deseori la iveală membre îmbrăcate în ghetre, purtând mănuşi, gesturi nefireşti şi grăbite, atingeri discrete, capete mari grele de păr, mine umflate de râs sub glugile ude, de fâş. Peisajul surprindea, mai cu seama, prin precizia desfăşurării, firească precum cea a unei armoniei prestabilite. Nimic nu era la întâmplare în acea după-amiază; nici geamantanele  mişcându-se de unele singure, la vreo câteva sute de metri distanţă; nici fereastra, închizându-se fără sunet şi neobservată; destinul îşi făcuse loc pretutindeni cu insistenţa bacteriilor.  

Bărbatul care ducea odată cu el însuşi acea grămadă de genţi, geamantane şi plase, nu era mai mult decât o iluzorie presupunere; însă nimeni nu se obosea să presupună mare lucru la ora şase şi trei sferturi după-amiaza, când din Gara de Est urma să decoleze, cu o întârziere de câteva minute, acceleratul de Oraviţa; – de aici poate şi graba cu care bagajele îşi schimbau adeseori locul şi se încrucişau prin întunericul ce se lăsase deja, ocrotitor, peste gândurile încâlcite ale unor fiinţe nesemnificative.

 Mecanismul zilei aceleia se îndrepta, obosit, către final. Te-ai fi aşteptat, dintr-o clipă în alta, să vezi de la geamul locuinţei tale cum o mână suvernă îndepărtează decorurile, şi cum lumea se goleşte de lucruri şi oameni. Ai fi zărit aici şi aiurea, în umbra cortinei, lucirile metalice ale nesfârşitelor rânduri de schele, decoruri abia schiţate, culori încă proaspete, mirosind a ulei şi a piese de schimb. În lumina care se destrăma ca o pastă, ai fi putut vedea lumea trădându-se pe ea însăşi, în goliciunea ei de femeie proaspăt îmbăiată; şi asta numai pentru că sufla un vânt slab, numai pentru că se târa precum picioarele unui mort tras de mâini înspre lumea cealaltă, vântul, care ridicase aripile paltonului, dezvelind rotula de metal a unui tânăr; vântul care făcuse inutilă fusta domnişoarei cu pălărie verde şi care dezgolise până sus piciorul suplu dintr-un aliaj lucios de aluminiu îmbrăcat într-un ciorap fin (o vezi, uite-o trece acum pe partea cealaltă, după maşina aia crem, îţi arătam şi simţeam deja mâinile mele urcând nebuneşte pe coapsele ei); vântul care se împiedica la colţuri de cerşetori din celofan şi din hârtie creponată, împachetaţi bine în zdrenţe şi în ghemotoace de fum; vântul care urla prin scările blocului, lăsând să se vadă toate acestea şi încă altele, nenumărate; însă tu adormiseşi pe scaunul tău aşternut cu o bucată de pâslă, şi nu le mai puteai vedea.   

Mişcat de aceleaşi mecanisme, vehiculul ciudat alcătuit şi tot mai greu de distins  înainta aproape grăbit, şerpuind printre piesele de decor ale străzii, alese cu o minuţie ce ar fi putut să pună pe gânduri până şi pe cel mai responsabil dintre creatori. O pânză de crengi răzui obrazul asudat al bărbatului; bătu ora şase; un tânăr se lovi de geamantanele ridicate ca un dolmen din pământ, înjură, scuturându-şi umbrela de ploie şi îşi văzu mai departe de drum. Tuşind, cu degetele amorţite de durere, bărbatul îşi desfăcu braţele apucând dintr-o dată, ca un painjen, întreaga încărcătură, lucru care îl făcu să se năpustească înainte, ca şi când ar fi fost aruncat de smuciturile unui câine în lesă,  prăvălindu-se apoi cu toate bagajele deodată. Îi era greu să se ridice, nesuferit de greu să se opintească iarăşi, scârbos de greu să se ia la trântă cu hoitul animalului care aştepta lângă el, inert, ca o mână retezată de obuz. Se făcuse ora şase jumate. Îşi şterse cu mâna înmănuşată urmele de salivă de la colţurile gurii, tuşind aspru. Gâfâia de efort, de enervare, de ciudă la gândul că n-o să mai prindă trenul. Trecuse de-acum doar de şapte, îşi suflecase mânecile, gulerul îl jena, gura i se umplea de salivă ca un lighean aşezat sub o spărtură în acoperiş. Îşi dezbrăcă mănuşa de pe mâna amorţită cu cealaltă mână care îl asculta încă; încheietura mâinii stângi i se îngroşase îngrozitor, iar mănuşa nu mai voia să iasă; smuci din cot mâna şi din cauza mişcării unul din nasturii paltonului căzu de la locul lui, pe caldarâm. Îl ridică, pipâind în noroi, şi se uită la el ca prin lunetă; apoi îi dădu drumul înapoi şi-l apăsă cu vârful piciorului, ca pe un muc de ţigară. În vremea asta minutele se succedau cu o oarecare senzaţie de milă; cu un vag sentiment de vinovăţie. Mănuşa cedă, în final, şi bărbatul, pe jumătate mulţumit, se chinuia să distingă limbile fosforescente ale ceasului, pipăind după ele cu degetele eliberate din cuşca mănuşii. Era, în fond, inutil să mai ajungă undeva, oriunde, în puţinul timp care îi mai rămăsese până la miezul nopţii. Şi totuşi lucrurile prinseră a se desfăşura cu totul altfel.

Advertisements

4 thoughts on “Cum a inceput totul!

  1. @ Shilo:
    Ai sa fii surprins, dar continua mai putin…erotic :). In viziunea mea 🙂 Desi varianta cu domnisoara suna destul de interesant pentru personajul meu hodorogit!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s