O sa vedem exact cum

Dumnezeu a murit

inainte sa se nasca

Dumnezeu ne consuma pe dinauntru

ca un gol

in fiecare duminica

ne intalnim sa radem

in pragul usii

timpanele noastre se lovesc

(scurt)

inseamna ca in general

inclusiv forta mainilor noastre

stanjeneste

si in felul acesta

are o alta semnificatie

pornim impreuna nedumeriti

de la observatia ca

si in felul acesta

avem

soptim amandoi privindu-ne

razand

si tacem

ca urmare acesta mai poate fi gandit

pentru ca de fapt 

asa cum au fost ele concepute

de la inceput

ideea de declin

constatarea ca toata aceasta structura

nu mai este functionala

lumea nu ne este necesara

cu majuscule

schimbare si nou – ele trebuie schimbate

in cazul acesta – asteptam amandoi meditand

pe de alta parte, ai continuat, tresarind

insa in ciuda declinului

lumea tinde sa nasca alte valori

deci o noua valorizare, nu?

am intrebat eu

incomplet este – aproape definitia lui

cel in care traim fara sa contestam

aceasta convexuire, convinuire

convietuire m-ai corectat tu, adica

punand un nou principiu ca punct de 

plecare evident pornind

iarasi de la concluzia ta ca

Dumnezeu a murit

inainte sa ne nasca

idealul vietii debordante

in noul sistem construit

absurdul e singurul mit verificabil empiric

singura teorie stiintifica

singura carte ce poate fi scrisa

dar care ramane imediat singura

Advertisements

Pământul apelor

Îi invidiez pe aceia care n-au citit încă romanul lui Graham Swift, pentru că le este rezervată o plăcere pe care eu am consumat-o déjà, dar care ţine, de-acum, de trecut.  Acum cateva saptamani trecem prin librarii, asa, nu  pentru a-mi cumpara vreo carte, mai ales ca de cand cu criza asta…Ma plimbam asa, de placere, cum te-ai duce sa spionezi locul de intalnire a doi indragostiti. Rasfoiam una sau alta, analizam copertile si treceam mai departe. Asa m-am trezit citind primele cateva pagini din cartea lui Swift, si tot asa, pe cale de consecinţă, m-am trezit mai întâi la casa de plată, cu ultima hârtie de 50 de lei pe care o mai aveam în portofel si care, de-acum, trecea în sertarele alea micute si pline  de alte asemenea hârtii. Eu ma alesesem cu cartea si aveam sa constat cateva zile mai tarziu ca – si aici va rog sa ma credeti ca nu fac reclama – schimbul fusese în avantajul meu. Am dat o bucata colorată de hârtie, plină cu tot felul de desene ca o carte de colorat, şi am primit în schimb mai bine de cinci sute de pagini legate impreuna de o scriitura controlata perfect, la limita realismului magic.

Pământul apelor este o suita de povesti care ţin toate laolată şi care lasă să se întrevadă, în spatele povestirilor ca atare, plăcerea şi virtutea actului de a povesti ca atare. Act prin care –  aşa cum pământul este furat apelor prin complicate mecanisme de drenare şi în urma unor complicate îndiguiri –   realitatea este ordonată şi luată în stăpânire, devenindu-ne ceva familiar. Abia prin actul secund al povestirii lumea devine lume a noastră şi evenimentele primesc destinul unui sens.

La finaul cărţii mi-a trecut prin cap – şi nu ştiu dacă aş putea să scriu o lucrare de doctorat pe tema asta, dar câteva pagini tot aş putea scrie, deşi n-o s-o fac! – că deşi – iar “desi”, dar n-am alteva mai scurt – Swift şi contemporanul său turc, Orhan Pamuk aparţin de două lumi perfect diferite, intuiţiile scriitorului englez nu sunt departe de cele ale autorului romanului “Cartea neagra” şi a memorabilului capitol festiv al cărţii “Când vor seca apele Bosforului”.

Acum, ca am epuizat stocul de romane, va trebui  să o apuc iarăşi prin librării – nu înainte să termin cu Levinas! – aşa, la întâmplare, şi fără nici un gând serios. A, şi încă ceva; deşi se scriu astăzi tone de cărţi proaste – de unde ştiu dacă nu le citesc? – se scriu încă unele grozave. De asta merită să trăieşti în secolul XX. În afară de motivul ăsta, e drept, mi-ar fi greu să găsesc altele, dar m-am resemnat. Deja. Cred.

Din lipsa de timp

din lipsă de timp

aşezasem totul într-o dezordine

melodia era de la un capat la altul

prinsă în braţe trebuia să asculţi

să imaginezi podurile

de sunete pentru care pianistul

nu îşi tulburase degetele

în ochii tăi din lipsă de timp

nerabdarea prinsese

chipul uni copil

care se plicitsise să ridice

poduri de nisip peste care

nu trece nimeni

de ce atâta singurătate

când avem nenumărate boabe

de struguri pline de dragoste

care se strecoara pe gât

umplu stomacul de sentimente

şi în esenţă

ridică ph-ul la valori inimaginabile

ca nişte nasturi cu care eu

nu aveam iubito

ce crezi că aş fi putut să fac

erau cuvintele tale când voiai să plecăm

doar pentru că tu te plictisiseşi

sau pentru că din lipsă de timp

uff îmi spuneai niciodată

prinsă în braţe

mă lăsai să imaginez

toate mângâierile

pe care nu le puteam

în dezordinea aia

primi nici măcar

da! nişte nasturi roşii plutitori

cu gust de struguri

plini de sunete

care se adăugau melodiei

ca niste şine de tren

unui tren în care

nu mai rămăsese

iubito

nici macar un singur scaun

în care sa ne îngrămădim amândoi

ca într-o jumătate de inimă

Romanii din Italia – o problema?

E destul de greu să nu poţi fi altceva decât român, atunci când aproape în fiecare săptămână, cu o precizie de metronom, ziarele anunţă – jubilând! – comiterea unei noi infracţiuni, a unui jaf, a unui viol ori a unei crime, de către românii din Italia. Stirile de acest gest au, cel puţin de vreun an de zile, un firesc al lor, iar sentimentul inoculat populaţiei este acela că majoritatea infracţiunilor din Italia sunt comise de români, sau dacă nu majoritatea, cel puţin cele mai atroce dintre ele. Lucrurile s-ar putea însă să nu stea aşa.

În primul rând ar trebui să se ţină cont de faptul că numărul românilor din Italia a depăşit de mult cifra 8 mii înregistrată undeva la începutul anilor 1990; mai exact, a depăşit cifra 8 mii cu mai bine de un milion. Asta dacă este să ţinem seama de o serie de data oficiale, care constatau că la sfârşitul lui 2007 numărul muncitorilor români din Italia depăşea cu câteva zeci de mii cifra de un milion, alcătuind mai bine de 15% din numărul total de imigranţi din Italia, dintre care puţin peste 8% au studii superioare. Cu alte cuvinte, aproximativ 1.5% din populaţia Italiei e alcătuită din români – şi asta dacă ţinem cont doar de datele oficiale. În aceste condiţii, existenţa unui număr de infractori români ţine – simplifincând însă nu falsificând lucrurile – de probabilitate. E cumva firesc – în măsura în care infracţionalitatea e firească – să existe un număr mai mare de rău-făcători de naţionalitate română, decât cei de naţionalitate marocană.

Dar să privim mai atent datele oficiale. Este foarte important de ştiut că, dacă la 1 ianuarie 2008, numărul de rezidenţi legali de origine română era de peste 625 de mii – toate datele oferite aici sunt furnizate de către Fundaţia ISMU (Iniţiative şi Studii despre Multietnicitate) – numărul de rezidenţi de origine marocană era de aproximativ 366 de mii, adică sub 60% din numărul imigranţilor români. Aceste informaţii trebuie acum corelate cu numărul infracţionalităţilor pentru a se constata că, dacă începând cu anii 2005 16% din totalul infracţionalităţilor erau comise de români, 15,5% (!) au fost comise de marocani. Cu alte cuvinte, marocanii au comis cu peste 40% mai multe infracţiuni decât românii! (Nu am luat în calcul altceva decât datele furnizate de ISMU şi de Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca.)

În aceste condiţii, deşi presa română şi cea italiană deopotrivă prezintă mereu cazuri de infracţiuni comise de români, lucrurile sunt supra-dimensionate. S-ar putea chiar afirma, rezumându-ne la datele statistice şi lipsindu-ne de spectacolul grotesc din mass-media, că românii sunt unii dintre cei mai civilizaţi imigranţi din Italia.

Desigur, afirmând acestea nu voi fi mai puţin consternat de atrocităţile comise de conaţionalii noştri, despre care consider că vor trebui să-şi primească pedeapsa cuvenită. Cred însă că ar trebui să condamăn orice poziţie extremistă sau pur şi simplu inconştientă, potrivit cărora care măsuri precum castrarea sau expulzarea bărbaţilor din italia, sunt măsurile care se impun în condiţiile date. A judeca o minoritatea extrem de numeroasă, de peste un milion de indivizi, după câteva zeci – sau sute – de infractori, e un act facil, prostesc şi inconştient.

Ar trebui, desigur, puse în balanţă beneficiile aduse de români economiei italiene, români care au fost plătiţi cu mult sub nivelul cetăţenilor italieni sau au făcut munci pe care aceştia nu mai voiau să le facă, şi numărul infracţionalităţilor. Nu cred că guvernul italian se aştepta ca sutele de mii de muncitori români să se comporte ca nişte roboţi cuminţi, şi că lipsa unor condiţii decente şi a unei bune educaţii să nu aibă nici o repercursiune asupra celor folosiţi doar ca braţe de muncă. Desigur, prin aceasta nu exclud ,,buna pregatire” anterioară în materie de infracţionalitate a acelor cetăţeni români – fie ei ţigani sau nu – care au avut şi continuă să aibă mari probleme de integrare în societate.

De fapt – şi o să închei aici – nu cred că soluţiile de natură extremistă pentru o problemă supradimensionată de presă sunt o soluţie. Cred în raţionalitatea şi responsabilitatea guvernului italian de a gestiona firesc o problemă până la un punct inevitabilă. Aşa cum cred că miza televiziunilor şi a cotidianelor nu este numai aceea de a strânge vizitatori unici şi telespectatori la ore de vârf. Sau cel puţin mi-ar plăcea să cred.

pe urma unui vers

Ma opresc, scurt, din lectura, pentru a trascrie un minunat vers de-al lui Paul Celan, citat de Levinas ca moto al unuia dintre capitolele cartii Altfel decat a fi sau dincolo de esenta. Versul este, in simplitatea lui, mai nebulos – desi asta s-ar putea cu greu sustine – decat lucrarea lui Levinas, cu lectura careia ma indeletnicesc, cu constiinciozitate, de ceva vreme. Sa ne oprim gandul, macar o clipa, in loc.

“Ich bin du, wenn ich ich bin” (traduc ad literam: “Eu sunt tu, cand eu eu sunt”)

Crima III

Trăgând vesta pe tine cu mişcări stereotipe, ţi-ai reluat gândul din punctul în care îl lăsaseşi. Acum vii şi îmi spui iarăşi că pleci, numai că nici de data asta n-o să pleci mai departe de gara din Bucureşti, ceea ce este, totuşi, ceva. Te-ai oprit câteva momente, surprinsă tu însăţi de zâmbetul care se aşezase în urma cuvintelor tale, ca o acoladă. El te privea inert, în timp ce ovalul roşiatic al ţigării lăsa în urmă scrum. Nici de data asta, cum zici, n-ai venit decât aşa, să-mi spui; nu tristeţea despărţirii mă nelinişteşte, de această dată, ci teatralitatea gestului. Dacă pleci şi dacă e definitivă plecarea, atunci despărţirea noastră dublă e inutilă. Inutil era cuvântul care îi stăruia şi lui în minte. Inutil şi încă ceva pe deasupra; ceva pe deasupra şi totuşi deloc inutil; totusi, sau tocmai de asta. Însă tu n-aveai cum să ştii toate acestea, aşa cum nu puteai să ştii – şi poate nici el – că în acele momente glandele voastre începeau să producă în cantităţi tot mai mari acele enzime şi acei hormoni responsabili pentru cele mai abominabile fapte închipuite vreodată de om. Forţa aceasta transfiguratoare – pe care medicina secolului XX o venera sub numele de adrenalină – şi care transformă inima într-un aparat de întrecut cele mai scurte şi mai agile dintre secunde, care dilată pupilele şi întunecă vederea, aducând organismul într-o stare similară celei de fisiune nucleară, nu putea fi, cel puţin deocamdată, decât foarte vag presimţită. Bărbatul sorbea din ţigară, transformând netezimea obrajilor în suprafeţe concave de-a lungul cărora se pierdea tremurul tot mai vizibil al buzei de jos – unul dintre primele semne ale declanşării mecanismului imprevizibil ce poate lua în stăpânire până şi cele mai echilibrate minţi. Iar tu priveau cum inelul roşiatic digera şi transforma în scrum trupul subţire al ţigării, pentru a se face apoi nevăzut, coborând undeva în măruntaiele ţigării ascunse de foiţa subţire de hârtie.

Ai pus capăt tăcerii cu câteva cuvinte dintre care cel din faţa ta nu se ostenise să reţină niciunul, surprins de violenţa tonului care mergea, cumva, înainte cuvintelor şi le transforma în simple şi pe deplin inutile accesorii. Apoi ai aşteptat iarăşi un răspuns din partea lui, iar scurtul răstimp de aşteptare îţi dăduse prilejul să te răzgândeşti. Ai înţeles cumva – deşi asta era prea puţin – că bărbatul din faţa ta nu ar fi putut niciodată accepta că există unele lucruri peste care nu se poate trece. Că uitarea este în unele cazuri imposibilă, şi, pe cale de consecinţă – cum îţi place ţie să concluzionezi, Grieg, la sfârşitul lămuririlor tale epuizante – iertarea este inutilă. Cu toate acestea, la doar câteva minute distanţă, aveai să reiei, cu meticulozitatea unui botanist, şirul acuzaţiilor şi reproşurilor împotriva lui, aşezate cu atenţie pe clase, subspecii şi specii.

Tăcerea a fost întreruptă, de data asta, de el. Nu venise aici ca să se justifice. Nu voia să se disculpe, nu voia să te facă să crezi că nu fusese nimic premeditat, şi că dacă fuga lui nu fusese împlinită, se datora numai întâmplării; întâmplării, repeta el, care ne conduce vieţile, şi care te-a făcut să deschizi uşa când tocmai se pregătea să coboare. Despre toate astea nu voise să spună nici un cuvânt. Nu voise şi nu de asta venise, încheie el, apăsând înadins pe cele două nu-uri, în urma cărora maxilarele se închideau străbătute de o tensiune mereu crescândă. Apoi sorbi iarăşi ţigarea din care nu mai rămăsese decât jumătate, şi nervozitatea lui se transmise cumva ovalului acela subţire, care devora acum cu o viteză sporită foiţa de hârtie şi firele de tutun, despărţind ca un tăiş o clipă de alta, trecutul de viitor şi scrumul de fum. Ai evitat să-i răspunzi, deşi ai fi vrut s-o faci, şi ai privit la ceas. Se făcuse deja târziu, şi tu trebuia să pleci. Acelaşi lucru i l-ai spus şi lui, cu o voce egală, ca şi când ai fi enunţat un adevăr matematic. Însă el nu s-a clintit de pe scaun, continuând să te privească cu nerăbdarea celui care aşteaptă un răspuns. Acesta a fost momentul; momentul când ai izbucnit; de fapt, animalul acela care stătuse la pândă cu siguranţa unui prădător forta acum usile prezentului, punand dintr-o dată stăpânire pe tine; şi tu ai devenit el. Îţi trecea prin cap, sau ar fi putut să-ţi treacă, minute mai târziu, când zăceai doborâtă pe covor de lovitura celui care te privea încă neştiind că doar câteva minute mai târziu…îţi trecea prin cap că toate s-ar fi putut întâmpla cu totul altfel.

Însă nu avea să fie aşa. Bărbatul ascultase tot ce-i spuneai, fără să înţeleagă nimic. Cuvintele se preschimbau, în scurta dinstanţă dintre voi, într-un fel de lătrat indistinct, într-un urlet. Când l-ai poftit să plece, arucându-i în faţă fularul care atârna pe una dintre braţele scaunului, bărbatul s-a ridicat, ameţit, ca şi când abia şi-ar fi revenit după o perioadă de inconştienţă. De asta, poate, a simţit nevoia să se sprijine cu mâna de marginea mesei, cuprinzând cu palma desfăcută, din întâmplare, ovalul aspru al scrumierei de ceramică. Însă în clipa în care mâna lui a simţit în loc de lemnul acoperit cu faţa de masă corpul masiv al scrumierei, forţa aceea până atunci abia presimţită l-a luat definitiv în stăpânire, aşa cum ovalul roşiatic lua în stăpânire, la intervale de timp, trupul subţire al ţigării, prefăcându-l în scrum, pentru a dispărea apoi, ca şi când nici n-ar fi existat. Mâna lui nu se mai sprijinea de scrumiera întâlnită din întâmplare, ci o apucase pe aceasta ca pe o armă, ridicând-o instantaneu în aer, pentru a o coborî în aceeaşi clipă, convulsiv, cu o forţă supraomenească, asupra adversarului. Înainte să-ţi dai seama, te-ai prăvălit la pământ, lovind în cădere braţul scaunului de care atârnase, o clipă mai devreme, ca un avertisment, ca un ultim obstacol, fularul lui.

Forţa care atinsese, o clipă, incandescenţa, se retrăgea acum în măruntaiele bărbatului ce avea să râmână singur în faţa propriului său gest. Tulburat, cu saliva prelingându-se pe marginea bărbiei, el privea trupul acela consumat de înaltele temperaturi viscerale care puseseră stăpânire pe el, despărţind ca un tăiş trecutul de prezent, scrumul de fum, clipa de clipă. Se grăbea acum, cu o grabă nebunească, să scape de amintirea aceea, să scape tăişului, care nu se mulţumea niciodată cu o singură jertfă. Dacă ar fi avut un pistol, apucase să se gândească în timp ce încerca să încuie uşa peste prezentul acelei irevocabil gest cu mari greutati, ca si cand ar fi avut mainile impachetate in ziare, ar fi zăcut şi el, fără îndoială, lângă trupul acela inert, pe care nu mai îndrăznise să-l privească. Alerga pe scări, coborând în salturi, două câte două, treptele care creşteau distanţa dintre el şi trupul inert ce zăcea inconştient, îmbibat de propriul sânge. Mâna îi aluneca pe balustradă, şi picioarele incomodate de aripile paltonului, goneau, cu râvna unui mecanism, spre ieşire. Distante noi se adaugau si sporeau mereu distanta dintre tine si ea; insa in noaptea aceea aveai sa intelegi, ca uitarea este in unele cazuri imposibil, si, pe cale de consecinta – stiu ca zambesti, Grieg, dar nu ai de ce – iertarea este inutila.


Crima II

Uite ce e, Anda, a început bărbatul din faţa ta, voi pleca, probabil, în câteva zile – miercuri, cred. Făcu o pauză în care suflă fumul afară pe nări, aşteptând se se mai aşeze cuvintele pe care voia să le spună. Privindu-l, ţi se dezvăluia în el, în spatele bărbatului îmbrăcat cu paltonul pe care îl cunoşteai foarte bine, străduindu-se să zâmbească, urma unui alt om, pe care aproape că-l îndrăgiseşi cândva. El mai trase un fum de ţigară în piept, aşteptând ca fumul să-şi găsească apoi singur drumul prin trahee, către nări, amestecându-se pe urmă cu aerul încăperii. Tu nu ştiai ce să spui. Aşteptai numai să prinzi noima gândului la distilarea cărui el începuse să lucreze. Voi pleca în câteva zile, continuă, în acelaşi fel, şi nu cred să mă mai întorc. Am venit să-ţi spun asta, silabisi, apoi strecură în gură capătul ţigării, sorbind iarăşi fumul. Privirea ta rămase sprijinită de capătul celălalt al aceleiaşi ţigări, care se transformase, pentru câteva clipe, într-un cerc incandescent, ce devora hârtia albă şi firele de tutun dinăutru ca pe nişte scame. De asta am venit, repetă el, suflând înspre tine fumul, în rotocoale prin care ovalul feţei lui apărea ca într-o poză alb-negru.

Unde ai de gând să pleci, l-ai intrebat, însă nu din curiozitate, aşa cum ar fi putut el crede, ci dintr-o politeţe de care nu te puteai dezobişnui nici măcar cu el. El nu merita să fie întrebat unde pleacă. Pleca? Foarte bine. Mai departe. Bărbatul se bucură însă de întrebare şi nu se grăbi să răspundă. Iarăşi strecură ţigarea în colţul buzelor, iarăşi se ivi cercul acela roşietic – conturul perfect ale unor buze de femeie uşoară – care devora hârtia şi tutunul, apoi fumul coborî iarăşi, în trepte, spre tine, diluându-se în încăperea destul de întunecată şi rece. Plec la Oraviţa, îşi reluă gândul, şi am hotărât deja să rămân acolo definitiv. Acum vreo săptămână am vorbit cu cineva să-mi cumpere apartamentul, şi lucrurile sunt deja stabilite; am venit, numai aşa, să-ţi spun, ca să ştii. Se opri iarăşi, smulgând tijei aceleia de tutun învelit în hârtie ultima suflare, si buzele ce nu erau ataşate nici unei guri îmbrăţişară ţigarea până aproape de filtru. Bărbatul stinse restul rămas în scrumiera curată. Toţi ştiau de asta, în afară de tine, şi voia să afli de la el.

Continuai să-l priveşti, căutând însă dincolo de el, capătul unui gând pe care nu reuşeai să-l apuci. Simţeai însă că despărţirea aceasta avea să fie ultima, avea să fie definitivă, şi te-ai gândit că ar fi bine să-i spui câteva lucruri pe care trebuia să le ştie. Să aibă ce rumega pe drum, şi să-i ajungă, poate, apoi încă o bună perioadă de timp. Ştii, ultima dată când te auzeam spunând asta te-am crezut, la fel ca şi acum, ai început tu, în vreme ce el îşi aprinsese o altă ţigare, numărând, din ochi, câte îi mai rămăseseră în pachet. Trebuia să cumpere cât de curând altul. În urma gândului acesta însă, şi cumva fără nici o legătură cu el, se strecură pentru întâia oară un altul, care îl făcu să se înfioreze. L-ai văzut clătinând din cap, respirând alert, ca şi când ar fi vrut să scuipe afară, deodată cu fuioarele de fum, gândul acela straniu şi tulburător, care venise de dincolo de el, ca o ameninţare sau ca o promisiune. Şi-a dat seama că în timpul în care fusese absorbit de gânduri, tu ai apucat să arunci câteva fraze în continuarea celei dinainte,  pe care însă le auzea abia acum, cu o întârziere de câteva fumuri, şi fără să le înteleagă. Te-a privit însă ca şi când încuviinţa totul. Tu te-ai oprit, crezând că avea şi el de adăugat ceva, apoi ţi-ai aprins o ţigară şi te-ai ridicat îndreptându-te spre fereastră.

Afară era deja întuneric, aproape, şi se lăsase ceaţa. Cu mâna sprijinită de caloriferul în care freamătul caloric devenea din ce în ce mai audibil, Lena constată că era destul de frig totuşi în cameră. Această senzaţie o făcu să caute din priviri, prin încăperea prost luminată, vesta pe care o purta mereu când îi era frig. În timpul ăsta, bărbatul o privea fără să o vadă, aşteptând ca ea să-şi reia locul în faţa lui, pe scaun. Aşteptarea aceasta îi dădea un anume disconfort.

Trăgând vesta pe tine cu mişcări rapide, ţi-ai reluat gândul din punctul în care îl lăsaseşi. Acum vii şi îmi spui iarăşi că pleci.

Crima – partea I

Anda, aşteaptă puţin, i-ai spus, cu buzele lipite de suprafaţa transpirată a receptorului, cred că e cineva la uşă. Nu, nu închide, aşteaptă puţin; mă întorc imediat. Ai sprijinit receptorul cu una dintre urechi de furca aparatului, însă cablul a rămas cumva agăţat de tine şi receptorul s-a zdrobit de podea, în urma ta, vărsându-şi în afară, ca o limbă inertă, bulbul metalic în care vocea Andei răsuna de parcă ar fi fost transcrisă într-o gamă mult mai înaltă decât cea firească. Aveai să pui totul la loc pe urmă, te-ai gândit, dacă Anda avea să mai aştepte puţin; la capătul celălalt se făcuse însă linişte. Cine e? ai întrebat, răsucind cheia în yală, cu grabă, însă de partea cealaltă nu era nimeni. În fanta de lumină a uşii crăpate cel care aşteptase, probabil, o vreme, se depărta acum, aranjându-şi paltonul, şi cu una dintre mâini vârâtă în buzunar. Aşteaptă, i-ai strigat, şi chemarea l-a făcut să se întoarcă pe bărbatul acela pe care nu-l puteai recunoaşte încă, în întunericul palierului. Când ţi-ai dat seama cine era, el apucase deja să intre în casă şi să-şi dezbrace paltonul. Numai puţin aşteaptă, i-ai spus, răsucindu-ţi privirea către locul unde aştepta receptorul, prăvălit pe podea, e cineva la telefon; fă-te comod, vin imediat. Ţi-a trebuit totuşi ceva vreme până ai înşurubat la loc colierul acela de plastic negru din jurul bulbului care se umpluse de pocnete surde. Alo, Anda, mai eşti încă acolo, mă auzi. Însoţită de zgomote de fundal şi destul de greu de distins, vocea Andei răspunse înfundat de la capătul celălalalt al firului, ca şi când ea însăşi ar fi avut de suferit de pe urma impactului cu solul al receptorului. Te-ai întors, Lena? Alo! Da, Anda. A venit cineva pe la mine, şi nu mai pot vorbi acum. Te rog nu te supăra. Vorbind, nu-l puteai vedea găsindu-şi locul pe fotoliul de la ferestră, însă îl puteai auzi cum ascultă, cum încearcă să distingă cuvintele lipite cu salivă de marginea spartă a receptorului care începuse să scoată sunete indistinse. Îhm, e el, cum de ţi-a trecut tocmai asta prin cap, i-ai răspuns Andei, care prăvăli în receptor un oftat scurt. Sigur, dar îi spusesem că voi fi toată săptămâna ocupată, şi că vineri voi pleca la părinţi, i-ai răspuns, iarăşi. Uite ce e, ne vedem luni, pentru că, după ce pleacă, nu mai am timp să te sun. Trenul meu e la ora opt fără zece. Da. Ne vedem săptămâna viitoare, miercuri sau joi, şi îţi povestesc totul. Bine. Da. Îhm. Am plecat acum. Ai grijă. Când te-ai întors în cameră, el se aşezase în fotoliul de la fereastră, şi îşi scosese deja pachetul de ţigări, pregătindu-se să fumeze. În mână ţigarea subţire tremura, preluând mişcările incontrolabile ale mâinii lui. I-ai oferit un pahar de rachiu, pe care nu-l refuza niciodată, şi l-ai întrebat de ce venise tocmai acum. Tu aveai să pleci în mai puţin de trei ore, şi trebuia să te pregăteşti de drum. Nu, nu trebuia să te conducă el la gară. Dacă insista? Treaba lui, putea să insiste, i-ai zis, mai curând în glumă, şi el ţi-a răspuns cu rânjetul lui strâmb, căzut într-o rână pe jumătatea stângă a feţei. L-ai lăsat acolo, şi te-ai dus în bucătărie, aducând o scrumieră mare, ovală, care ar fi putut cu greu trece drept altceva decât oală de noapte. Asta îţi spunea Ionică, de fiecare dată când o vedea, glumind pe seama ta, însă ţie nu-ţi pricinuia nici un rău. Şi la cât fumau ei amândoi, o scrumieră de mărime obişnuită ar fi fost mai curând nepotrivită.

Am Ufer des Flusses Nara

fuer Regina

Am Ufer des Flusses Nara

gediehen blaue Weiden

die voll Blumen hingen

die Morgen waren feucht

und hinfällig durchquert nur manchmal

von Schatten und von Wellen

woraus erschienen alte, ebene Schädel

mit Augenhöhlen aufblühend

von Pflanzen und Moos

wohin Du warfst winzige Steine –

die pflückten wir an dem Ufer

zusammen und schenkten wir uns

und küssten uns

und wenn wir Angst hatten

oder wenn uns kalt war

uberquerten wir einen

von des Flusses schlammigen Armen

mit den sinkenden Sandalen

und rannten wir von seinen knotigen Umarmungen

ins Dorf wo wir gingen verloren

zwischen Fremden Menschen

die dorthin gekommen waren

von nah und fern

ihre Netzhaut zu tauchen

in den Sonnenuntergang –

die Krankheit der Muschel

der Ferne

Despre cum se poate fura o tara intreaga

In comparatie cu evenimentele petrecute intre 17-30 decembrie 1947, devalizarea bancii din Cluj e ceva mai putin decat o gluma. Unii dintre noi (zic noi, desi eu nu intru in categoria asta) isi mai pot aminti poate, cu oroare, evenimentele care au condus, atunci, la abdicarea regelui Mihai si la transformarea Romaniei in Republica. Insa putini, foarte putin dintre noi stiu poate – asa cum nici nu stiam pana acum cateva zile – ca furtul celor douazeci de milioane de destine n-a avut nici macar o baza legala. Ce inseamna asta, mai exact?

Sa o luam pe rand. Toate decretele regale care au fost chipurile semnate in aceasta periaoada, cu doua exceptii irelevante, poarta semnatura falsificata a regelui si sunt contrasemnate de P. Groza sau de cate unul dintre ministri care nu aveau nici macar dreptul de a contrasemna. Aceeasi nulitate absoluta poate fi constatata si in cazul tuturor legilor care au fost promulgate in aceeasi perioada, la fel ca toate numirile si eliberarile din functie, a gradatilor superiori ai armatei, care au fost inlocuiti, asa cum e lesne de inteles, cu oameni indragostiti de socialism si plini de avant revolutionar. Si tuturor acestor adevaruri istorice, care tin mai curand de registrul montruosului, li se adauga cele 82 de pagini intercalate ingenios in monitorul oficial – care pe vremea aia era numerotat de la 1 la zeci de mii, numai o data cu inceperea unui nou an numaratoarea reluandu-se de la 1. De ce era nevoie de aceste 82 de pagini? Pentru ca, dragii de ei, in avantul lor revolutionar, comunistii au uitat sa-si atribuie siesi puterea de care aveau nevoie pentru a duce la implinire planul de devalizare a tarii.

In 30 decembrie 1947, in lipsa chiar si a unei sesiuni ordinare a parlamentului – si cu cateva exceptii in lipsa parlamentarilor – a fost votata abrogarea constitutiei – de catre cei care nu aveau cum si nici macar de ce sa fie acolo de vreme ce sesiunea parlamentara se sfarsise – si Romania s-a prabusit in intuneric. (Ar merita amintit ca Sadoveanu era, in tot timpul aceasta, nimeni altul decat presedintele parlamentului, si isi juca rolul impus “de la centru” cu constiinciozitatea si perseverenta celebrului personaj feminin al Baltagului)

Dupa 1989 insa jaful nu a fost constat, asa cum ar fi trebuit, si lucrul acesta il datoram in cea mai mare masura lui Iliescu, cel care era atunci atat de convins ca Romania are nevoie de comunism, nu de sisteme care conduc la “exploatarea omului de catre om”. In 1989 ar fi fost firesc sa se ia act de nulitatea absoluta a abrogarii constitutiei de la 1866, si sa se revina in acel punct. Din pacate nu a fost asa, iar noi inotam, inca si acum, in apele niciodata limpezite ale unui democratii in care pozitiile cele mai importante continua sa fie ocupate de vechi slujbasi comunisti, perpetuandu-se astfel acel tip de dez-divid, care a fost cu atata osteneala obtinut in “vremurile bune”.

Pentru cei interesati de subiect:
Eleodor Focşeneanu, Două săptămâni dramatice din istoria României (17-30 Decembrie 1947), Bucureşti, Editura ALL, 1997, pp. 191.