Iata, prezint, la cerere, un al doilea fragment din vechile dosare virtuale, rugand criticul literar sa nu fie aspru decat, cel mult, cu greselile de ortografie sau de exprimare…

(Fragment)

M-am întors între pereţii despuiaţi şi dragi ai camerei mele, (pe care de-acum nu mai atârna decât amintirea neclară a tabloului pe care mi-l dăruise Crina ca să o iert, ca să mă împac cu ea, ca să putem reînvia fantasma împleticită a jocurilor noastre depravate) trântindu-mă în pat, zgâlţâit de o melancolie sacadata.

‘Adjectivul care nu însufleţeşte ucide’, şi alte idioţenii diafane dintr-astea mi se zbăteau în cap, în timp ce surioara mea dragă făcea tot ce-i stătea în putinţa ca să mă determine să-mi sfârşesc zilele chiar în clipa aia blestemată, posedând drăceşte chitara noastră triunghiulară, dumnezeii ei de chitară!

 Când m-am trezit (buimăcit, neştiind ce se întâmplase cu mine) nu-mi era clar dacă trecuse ziua aia, sau dacă avea să mă bântuie ceva timp de-acum încolo (timp pe care, evident – francezii zic evidentment, sau o aiureala de felul asta, si pronunţă de parcă vinul roşu s-ar consuma, de preferinţă, cu ultimele litere ale cuvintelor –  nu mai aveam cum să-l masor. Dar am respirat oarecum uşurat (şi transpirat) când am citit mesajul primit pe telefonul meu mobil care mă anunţa că plata facturii dumneavoastră a fost înregistrată cu numărul, (un sir nesfârşit de cifre) în contul, (alt şir la fel de fără sfârşit) în consecinţă aţi acumulat atâtea puncte orange. Ştiindu-mă posesorul de necontestat al atâtor puncte orange, am adormit liniştit până pe la vreo doişpe jumate, când era uşor constatabil aşa-zisul „fapt-de-a-fi-mâine” (cum ar fi fost tradus, bunăoară, gândul meu daca ar fi fost exprimat de Heidegger în limba germana, adică Morgenheitsein, mâineitatea, sau oricum ceva în genul ăsta). 

Am coborât din pat, călcând tocmai în locul unde pătasem covorul cu cafea, lucru care m-a făcut să-mi amintesc (ca şi când le-aş fi putut uita) cele câteva rânduri scrise pe care mi le lăsase ea, dar pe care îmi aminteam că le rupsesem cu o seară înainte, atent, dându-le drumul de la geamul camerei mele dinspre stradă. Apoi am alungat cu un gest vag gândul, amintindu-mi, în schimb, că astăzi trebuia să mă întâlnesc cu Laura, şi că tot astăzi avea să spun, din inerţia destinului să zicem, adevărul, de vreme Crina nu mai era acum pentru mine, nici măcar ceea ce încercam mereu s-o conving pe Laura, fără grozav de mult succes uneori, că ar fi: o tipă drăguţă, de pe la liceu, împreună cu care lucram la matematică uneori.


Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s