Trăgând vesta pe tine cu mişcări stereotipe, ţi-ai reluat gândul din punctul în care îl lăsaseşi. Acum vii şi îmi spui iarăşi că pleci, numai că nici de data asta n-o să pleci mai departe de gara din Bucureşti, ceea ce este, totuşi, ceva. Te-ai oprit câteva momente, surprinsă tu însăţi de zâmbetul care se aşezase în urma cuvintelor tale, ca o acoladă. El te privea inert, în timp ce ovalul roşiatic al ţigării lăsa în urmă scrum. Nici de data asta, cum zici, n-ai venit decât aşa, să-mi spui; nu tristeţea despărţirii mă nelinişteşte, de această dată, ci teatralitatea gestului. Dacă pleci şi dacă e definitivă plecarea, atunci despărţirea noastră dublă e inutilă. Inutil era cuvântul care îi stăruia şi lui în minte. Inutil şi încă ceva pe deasupra; ceva pe deasupra şi totuşi deloc inutil; totusi, sau tocmai de asta. Însă tu n-aveai cum să ştii toate acestea, aşa cum nu puteai să ştii – şi poate nici el – că în acele momente glandele voastre începeau să producă în cantităţi tot mai mari acele enzime şi acei hormoni responsabili pentru cele mai abominabile fapte închipuite vreodată de om. Forţa aceasta transfiguratoare – pe care medicina secolului XX o venera sub numele de adrenalină – şi care transformă inima într-un aparat de întrecut cele mai scurte şi mai agile dintre secunde, care dilată pupilele şi întunecă vederea, aducând organismul într-o stare similară celei de fisiune nucleară, nu putea fi, cel puţin deocamdată, decât foarte vag presimţită. Bărbatul sorbea din ţigară, transformând netezimea obrajilor în suprafeţe concave de-a lungul cărora se pierdea tremurul tot mai vizibil al buzei de jos – unul dintre primele semne ale declanşării mecanismului imprevizibil ce poate lua în stăpânire până şi cele mai echilibrate minţi. Iar tu priveau cum inelul roşiatic digera şi transforma în scrum trupul subţire al ţigării, pentru a se face apoi nevăzut, coborând undeva în măruntaiele ţigării ascunse de foiţa subţire de hârtie.

Ai pus capăt tăcerii cu câteva cuvinte dintre care cel din faţa ta nu se ostenise să reţină niciunul, surprins de violenţa tonului care mergea, cumva, înainte cuvintelor şi le transforma în simple şi pe deplin inutile accesorii. Apoi ai aşteptat iarăşi un răspuns din partea lui, iar scurtul răstimp de aşteptare îţi dăduse prilejul să te răzgândeşti. Ai înţeles cumva – deşi asta era prea puţin – că bărbatul din faţa ta nu ar fi putut niciodată accepta că există unele lucruri peste care nu se poate trece. Că uitarea este în unele cazuri imposibilă, şi, pe cale de consecinţă – cum îţi place ţie să concluzionezi, Grieg, la sfârşitul lămuririlor tale epuizante – iertarea este inutilă. Cu toate acestea, la doar câteva minute distanţă, aveai să reiei, cu meticulozitatea unui botanist, şirul acuzaţiilor şi reproşurilor împotriva lui, aşezate cu atenţie pe clase, subspecii şi specii.

Tăcerea a fost întreruptă, de data asta, de el. Nu venise aici ca să se justifice. Nu voia să se disculpe, nu voia să te facă să crezi că nu fusese nimic premeditat, şi că dacă fuga lui nu fusese împlinită, se datora numai întâmplării; întâmplării, repeta el, care ne conduce vieţile, şi care te-a făcut să deschizi uşa când tocmai se pregătea să coboare. Despre toate astea nu voise să spună nici un cuvânt. Nu voise şi nu de asta venise, încheie el, apăsând înadins pe cele două nu-uri, în urma cărora maxilarele se închideau străbătute de o tensiune mereu crescândă. Apoi sorbi iarăşi ţigarea din care nu mai rămăsese decât jumătate, şi nervozitatea lui se transmise cumva ovalului acela subţire, care devora acum cu o viteză sporită foiţa de hârtie şi firele de tutun, despărţind ca un tăiş o clipă de alta, trecutul de viitor şi scrumul de fum. Ai evitat să-i răspunzi, deşi ai fi vrut s-o faci, şi ai privit la ceas. Se făcuse deja târziu, şi tu trebuia să pleci. Acelaşi lucru i l-ai spus şi lui, cu o voce egală, ca şi când ai fi enunţat un adevăr matematic. Însă el nu s-a clintit de pe scaun, continuând să te privească cu nerăbdarea celui care aşteaptă un răspuns. Acesta a fost momentul; momentul când ai izbucnit; de fapt, animalul acela care stătuse la pândă cu siguranţa unui prădător forta acum usile prezentului, punand dintr-o dată stăpânire pe tine; şi tu ai devenit el. Îţi trecea prin cap, sau ar fi putut să-ţi treacă, minute mai târziu, când zăceai doborâtă pe covor de lovitura celui care te privea încă neştiind că doar câteva minute mai târziu…îţi trecea prin cap că toate s-ar fi putut întâmpla cu totul altfel.

Însă nu avea să fie aşa. Bărbatul ascultase tot ce-i spuneai, fără să înţeleagă nimic. Cuvintele se preschimbau, în scurta dinstanţă dintre voi, într-un fel de lătrat indistinct, într-un urlet. Când l-ai poftit să plece, arucându-i în faţă fularul care atârna pe una dintre braţele scaunului, bărbatul s-a ridicat, ameţit, ca şi când abia şi-ar fi revenit după o perioadă de inconştienţă. De asta, poate, a simţit nevoia să se sprijine cu mâna de marginea mesei, cuprinzând cu palma desfăcută, din întâmplare, ovalul aspru al scrumierei de ceramică. Însă în clipa în care mâna lui a simţit în loc de lemnul acoperit cu faţa de masă corpul masiv al scrumierei, forţa aceea până atunci abia presimţită l-a luat definitiv în stăpânire, aşa cum ovalul roşiatic lua în stăpânire, la intervale de timp, trupul subţire al ţigării, prefăcându-l în scrum, pentru a dispărea apoi, ca şi când nici n-ar fi existat. Mâna lui nu se mai sprijinea de scrumiera întâlnită din întâmplare, ci o apucase pe aceasta ca pe o armă, ridicând-o instantaneu în aer, pentru a o coborî în aceeaşi clipă, convulsiv, cu o forţă supraomenească, asupra adversarului. Înainte să-ţi dai seama, te-ai prăvălit la pământ, lovind în cădere braţul scaunului de care atârnase, o clipă mai devreme, ca un avertisment, ca un ultim obstacol, fularul lui.

Forţa care atinsese, o clipă, incandescenţa, se retrăgea acum în măruntaiele bărbatului ce avea să râmână singur în faţa propriului său gest. Tulburat, cu saliva prelingându-se pe marginea bărbiei, el privea trupul acela consumat de înaltele temperaturi viscerale care puseseră stăpânire pe el, despărţind ca un tăiş trecutul de prezent, scrumul de fum, clipa de clipă. Se grăbea acum, cu o grabă nebunească, să scape de amintirea aceea, să scape tăişului, care nu se mulţumea niciodată cu o singură jertfă. Dacă ar fi avut un pistol, apucase să se gândească în timp ce încerca să încuie uşa peste prezentul acelei irevocabil gest cu mari greutati, ca si cand ar fi avut mainile impachetate in ziare, ar fi zăcut şi el, fără îndoială, lângă trupul acela inert, pe care nu mai îndrăznise să-l privească. Alerga pe scări, coborând în salturi, două câte două, treptele care creşteau distanţa dintre el şi trupul inert ce zăcea inconştient, îmbibat de propriul sânge. Mâna îi aluneca pe balustradă, şi picioarele incomodate de aripile paltonului, goneau, cu râvna unui mecanism, spre ieşire. Distante noi se adaugau si sporeau mereu distanta dintre tine si ea; insa in noaptea aceea aveai sa intelegi, ca uitarea este in unele cazuri imposibil, si, pe cale de consecinta – stiu ca zambesti, Grieg, dar nu ai de ce – iertarea este inutila.


Advertisements

2 thoughts on “Crima III

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s