Îi invidiez pe aceia care n-au citit încă romanul lui Graham Swift, pentru că le este rezervată o plăcere pe care eu am consumat-o déjà, dar care ţine, de-acum, de trecut.  Acum cateva saptamani trecem prin librarii, asa, nu  pentru a-mi cumpara vreo carte, mai ales ca de cand cu criza asta…Ma plimbam asa, de placere, cum te-ai duce sa spionezi locul de intalnire a doi indragostiti. Rasfoiam una sau alta, analizam copertile si treceam mai departe. Asa m-am trezit citind primele cateva pagini din cartea lui Swift, si tot asa, pe cale de consecinţă, m-am trezit mai întâi la casa de plată, cu ultima hârtie de 50 de lei pe care o mai aveam în portofel si care, de-acum, trecea în sertarele alea micute si pline  de alte asemenea hârtii. Eu ma alesesem cu cartea si aveam sa constat cateva zile mai tarziu ca – si aici va rog sa ma credeti ca nu fac reclama – schimbul fusese în avantajul meu. Am dat o bucata colorată de hârtie, plină cu tot felul de desene ca o carte de colorat, şi am primit în schimb mai bine de cinci sute de pagini legate impreuna de o scriitura controlata perfect, la limita realismului magic.

Pământul apelor este o suita de povesti care ţin toate laolată şi care lasă să se întrevadă, în spatele povestirilor ca atare, plăcerea şi virtutea actului de a povesti ca atare. Act prin care –  aşa cum pământul este furat apelor prin complicate mecanisme de drenare şi în urma unor complicate îndiguiri –   realitatea este ordonată şi luată în stăpânire, devenindu-ne ceva familiar. Abia prin actul secund al povestirii lumea devine lume a noastră şi evenimentele primesc destinul unui sens.

La finaul cărţii mi-a trecut prin cap – şi nu ştiu dacă aş putea să scriu o lucrare de doctorat pe tema asta, dar câteva pagini tot aş putea scrie, deşi n-o s-o fac! – că deşi – iar “desi”, dar n-am alteva mai scurt – Swift şi contemporanul său turc, Orhan Pamuk aparţin de două lumi perfect diferite, intuiţiile scriitorului englez nu sunt departe de cele ale autorului romanului “Cartea neagra” şi a memorabilului capitol festiv al cărţii “Când vor seca apele Bosforului”.

Acum, ca am epuizat stocul de romane, va trebui  să o apuc iarăşi prin librării – nu înainte să termin cu Levinas! – aşa, la întâmplare, şi fără nici un gând serios. A, şi încă ceva; deşi se scriu astăzi tone de cărţi proaste – de unde ştiu dacă nu le citesc? – se scriu încă unele grozave. De asta merită să trăieşti în secolul XX. În afară de motivul ăsta, e drept, mi-ar fi greu să găsesc altele, dar m-am resemnat. Deja. Cred.

Advertisements

5 thoughts on “Pământul apelor

  1. Cateva chestiuni de tehnoredactare peste care ai putea sa revii:
    “Act pin care – aşa cum pământul …”
    “Abi a prin actul second al povestirii …”

    Cat priveste continutul … chiar m-ai facut curios.

  2. Consider că mesajul este important. Anumite greşeli de tehnoredactare sunt permise, pentru că fac parte din “muncă”. Nu sunt de dorit, dar poate că uneori ne-o iau înainte ideile…Sper că Simon nu se va supăra pe mine…

  3. asa e Cristi, formularile potrivite – ca sa nu ma avant si sa le spun idei – nu asteapta pana corectezi un cuvant sau altul. Asta nu scuza insa neatentia cu care citesc in diagonala tot ce apuc sa scriu, ca si cand as fi convins ca e bine.
    Adevarul e ca n-am avut niciodata rabdare sa citesc o lucrare dupa ce am termitat cu scrisul ei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s