gradina cu meri

Am învăţat târziu să te iubesc.

În grădina cu meri

unde în mii de feluri

ne-am irosit copilăria

îţi trimiteam ca şi acum

scrisori imaginare.

Merele nu cuceriseră încă

pomii verzi, asudaţi

mânjiţi cu prezenţele noastre

– ce absurd atârnă astăzi

ca nişte globuri roşii

de ramuri ca nişte inimi

de piatră.

Am învăţat târziu

să te iubesc.

Şi cu altă iubire decât aceea a

merelor moi putrezind în iarba

flămândă care ne devora

sufletele şi ni le înapoia

la apus istovite.

Advertisements

unde pleca Iulia…

Te rog nu mă mai privi aşa!, spuse Iulia, oprindu-se din citit; aşa cum?, am întrebat-o atunci nedumerit, ştii tu!, a venit răspunsul ei, şi mie mi s-a făcut milă de ea, ea care ajunsese în seara aceea la mine, şi care suferea uneori din motive stranii, şi pe care o iubeam, ce e cu tine, Iulia? Am întrebat-o atunci, întinzându-mă spre ea, lasă-mă, te rog, lasă-mă, mi-a strigat în şoaptă, apoi şi-a acoperit faţa cu mâna şi mi s-a părut atât de copilăroasă şi de fragilă, ca tot ce îşî leagă speranţa de câte o clipă care trece înainte să fi venit. Iulia!, am prins-o cu braţul pe după umeri şi corpul ei s-a înclinat, acceptându-mă, către mine, însă fără să mă privească, de ce nu vrei să pleci?, îmi spuse, lipindu-se de mine, cu sânii tresărindu-i pe sub tricoul subţire; abia acum am înţeles că plângea; însă eram atât de descumpănit încât m-am aplecat peste ea, îmbrăţişând-o mai tare, şi i-am sărutat părul şi fruntea care ardea şi sub care nu puteam înţelege aproape niciodată ce se întâmplă, unde dispărea Iulia când trecea pe partea cealaltă, când începea să nu mai fie Iulia, când striga la mine sau când uita ibricul de cafea pe foc şi cafeaua clocotea şi se vărsa pretutindeni, apoi îmi spunea Grieg, iar ai uitat, şi mă privea înţelegător, unde dispărea Iulia de fiecare dată când chipul ei se acoperea cu degetele ei lungi, răsfirate, pe care le sărutam acum, şi buzele ei îmi cereau să plec, ca şi când ar fi vorbit din afara Iuliei, care stătea tot mai lipită de mine şi pe care o strângeam în braţe nevoind să ştiu, de fapt, unde dispărea ea şi toate celelalte, ci când avea să se întoarcă, să râdă, să-şi treacă degetele prin păr şi vrea să ştie ce mai e cu ziua de azi şi dacă o iubeam într-adevăr. De restul îmi păsa prea puţin, aşa e, şi asta nu pentru că o iubeam pe Iulia, deşi o iubeam, ci pentru că trecerea ei dincolo ameninţa să nu se mai sfârşească, să vină cândva un timp în care Iulia din braţele mele şi Iulia care mă ruga să plec să nu mai fie niciodată aceleaşi, pleacă!, îmi striga iarăşi, şi eu o luam în braţe, ea plângea, şi o aşezam cu capul pe pernă, şi mi se făcea îngrozitor de frică, adică mi se făcea groază că Iulia… dar mai bine mă gândeam la altceva, luam pur şi simplu foile din care îmi citise ea până atunci şi începeam să citesc, încet, ca şi când aş fi vrut ca ea să nu mă audă, sau să nu înţeleagă cuvintele pe care eu le străbăteam cu privirea mecanic, ţinându-i în mână una dintre mâini în care simţeam pulsând zvonul inimii ei, care venea din afara ei şi Iulia mă aştepta, sau aştepta să plec, sau amândouă deodată, iar mie mi se făcuse insuportabil şi frig în camera unde ne îmbrăţişam noi altădată şi Iulia probabil că înţelegea asta, pentru că începuse să mă privească, de fapt să privească dincolo de mine, fără să mai plângă, ca şi când ar fi înţeles unele lucruri, sau ca şi când ar fi fost pe punctul de a le înţelege şi eu mă aflam exact în punctul în care se adunau gândurile ei, în punctul în care ea ar fi trebuit să-mi spună ceva sau să mă roage iarăşi să plec, ceea ce m-ar fi făcut totuşi să-i aud vocea şi să recunosc că era a ei, chiar dacă venea de altundeva. Iulia tăcea însă fără să mai plângă, şi chipul ei privea acum netulburat, ca şi când norul care îl străbătuse se destrămase de multă vreme, şi nu mai avea să dureze decât câteva clipe până când Iulia mă va ruga iarăşi să citesc, eu îmi pregăteam deja foile şi aş fi putut continua de oriunde ar fi vrut ea, dar ea clipi de câteva ori apoi închise ochi ca şi când ar fi aşteptat să plec sau să se întâmple ceva decisiv care să slăbească corzile întinse până la limită, care ne legau pe noi unul de celălalt şi de obiectele din camera ei care gravitau în jurul nostru. Atunci m-am ridicat de pe scaun cu un sentiment de care abia începusem să mă dumiresc şi m-am apropiat de Iulia, dacă mâna ei nu mă va opri, m-am gândit, apoi m-am aplecat către ea, am sărutat-o pe frunte şi încă odată pe buze, apoi pe unul dintre obraji, mâinile ei nu făcuseră nici o mişcare, şi m-am depărtat de patul pe care stătea ea întinsă, mi-am cules haina care se uscase deja, de pe unul dintre spătarele scaunelor şi aşteptam ca ea să spună ceva, să mă oprească, dar Iulia nici nu mă mai privea măcar, aşa că am plecat, închizând uşa încet, cu grijă, sperând că poate acum vocea Iuliei avea să mă cheme, să îmi spună să nu plec, să mai rămân, dar nu se întâmpla asta şi distanţa prin care cuvintele ei ar fi încăput în ultimul moment se micşora, până când devenise, cu un scurt pocnet, inexistentă, şi eu am coborât în aşteptarea lor pe scări, privind încă o dată, din stradă, la fereastra ei, de unde nu privea nimeni, de unde nu flutura nici o mână şi nici o panglică de fum de ţigară, aşa că fără să mai aştept m-am pierdut în mulţime, lăsându-mă înlocuit de zgomotele şi de mirosurile străzii.

Constantin Noica sau vocaţia maestrului în cultura română

Într-un articol intitulat Notă testamentară, apărut post-mortem în revista Viaţa românească (nr. 3/1988), Noica făcea o mărturisire în stare să lumineze – şi în parte să justifice – tipul specific de ascetism al filosofului de la Păltiniş, raţiunea retragerii lui din lume: „Dacă se va in­teresa cineva de activitatea mea cărturăreas­că, îl rog să nu ţină seama de următoa­re­le: 1. De biografia mea, ce n-are continut, în bună parte din voie proprie […].”

Fără intenţia de a contrazice această „notă testamentară”, ar trebui totuşi considerată posibilitatea ca cea mai de preţ moştenire a lui Noica să nu fie de găsit în lucrările lui filosofice, ci în configurarea unui model a cărui vocaţie au avut-o atât de puţini în spaţiul cultural românesc. S-ar putea (greşit) crede că ar fi vorba despre impunerea modelului omului de cultură complet, sau al celui care, pregătit sa renunţe la eremismul lui, s-ar pune pe sine în slujba unui anume „bine public”, sacrificându-şi vocaţia culturală.

Mai presus de netăgăduita sa vocaţie filosofică, Constantin Noica a avut vocaţia socratică de maestru spiritual, de deschizător (descântător) de suflete. Noica n-a fost niciodată gânditorul despărţit de lume, izolat într-o imensa bibliotecă, pierdut în lumea propriilor gânduri, ci s-a lăsat pretutindeni înconjurat de oameni, gata să dăruiască tuturor cele zece lecţii de greacă veche, răspunzând nu numai scrisorilor venite din partea lui Eliade, ci şi celor – mult mai numeroase şi mai nesemnificative – venite din partea unor oameni obişnuiţi, fascinaţi însă de aura de maestru spiritual pe care o dobândise filosoful român, mai ales în anii şederii sale în cabana de la Păltiniş. Noica devenise o instituţie. Tocmai de aceea, cea mai de preţ învăţătură a lui Noica nu este de găsit nici în fascinanta „vulgarizare” a lui Hegel din Povestiri despre om, nici în Devenirea întru fiinţă, nici în Scrisorile despre logica lui Hermes; cel mai de preţ dar al lui Noica este insuflarea şi cultivarea unei stări de spirit. Însă filosofia este, în esenţă, mai înainte de orice, cultivarea unei stări de spirit, care pune în joc seducţia şi îndrăgostirea. Iar Noica este unul dintre cei mai de seamă seducători ai culturii române, pentru care mai important decât scrisul cărţilor este ceea ce Platon numea, în Scrisoarea a VII-a, „scrisul în inimă”, aprinderea şi înteţirea acelei firave flăcări din sufletul celui ce năzuieşte spre cunoaştere. Ce întemeia în celălalt era cu mult mai preţios decât ce reuşea să obţină el însuşi.

Lecţia cea mai importantă a lui Noica nu este, aşadar, una de filosofie, ci mai presus de orice, una de umanitate. Odată cu Noica se împlineşte modelul maestrului pregătit oricând să dăruiască şi să se dăruiască discipolilor lui, dând dovada unui irepetabil altruism, a unei irepetabile nobeţi spirituale. Retragerea din lume a lui Noica, însingurarea şi ascetismul său cultural, au fost, de fapt, condiţia de posibilitate a dobândirii unui raport autentic cu celălalt, condiţia unei întâlniri transfiguratoare, din care nu numai discipolul, ci şi maestrul poate avea de învăţat. Disponibilitatea afectivă a lui Noica, înflăcărarea şi determinarea pe care o insufla şi o pretindea tuturor, fac din Noica nu numai un mare om de cultură, ci şi un individual extraordinar, în plan uman. Într-o lume dominată mai curând de egoism, în care celălalt era de multe ori o ameninţare la securitatea propriei persoane, Noica a făcut demonstraţia unei risipe de altruism, înţelegând într-un mod genuin acele cuvinte ale lui Leon Bloy, atât de des repetate: „niciodată nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”

Dacă biografia lui Noica contează sau nu, sau în ce măsură trebuie să ţinem seama de unul dintre ultimele îndemnuri ale sale, rămâne încă de stabilit. Ceea ce este însă cert, este că viaţa filosofului de la Păltiniş, a trecut, prin nenumăratele capilare ale spiritului, în viaţa discipolilor săi, şi continuă în acest fel să străbată, ca un curent, pânza freatică a culturii române.

Rilke, Malte L. Brigge si 559 de paturi in care se moare

Nimeni nu-mi poate muri propria moarte, moartea imi este propriul  cel mai intim, aproapele absolut, iar indemnul atat de des repetat , “iubeşte-ţi aproapele”, ar putea foarte bine să însemne “iubeşte-ţi propria moarte”. Şi cu toate acestea, de cele mai multe ori “se moare”, adică moarte este asumată impersonal, neautentic – cum ar spune Heidegger – adică este înţeleasă ca un punct ultim, ca destinaţie, şi nu ca ceva ce ne însoţeşte din momentul în care ne naştem, clipa de clipa, precum firescul cel mai firesc.

Şi  dacă filosofia reuşeşte să cuprindă acest eveniment al morţii la nivel conceptual într-un mod foarte précis – mai ales deodată cu Heidegger – literatura dă seama în felul propriu de depersonalizarea şi neautenticitatea morţii.  În romanul în bună măsură auto-biografic “Însemnările lui Malte Laurids Brigge”, Rilke atinge una dintre culmile stilistice atunci când scrie: “Această minunată clădire este foarte veche, chiar şi pe vremea regelui Clovis se murea acolo în câteva paturi. Acum se moare în 559 de paturi. Fireşte, în sistem industrial. La o asemenea producţie enormă, moarte individuală  nu e prea bine executată, dar asta nu mai contează.”

Fragmentul în sine este copleşitor prin profunzime şi prin expresie artistică. Ar fi de ajuns să sesizăm în fraza intenţionat neglijent introdusă, cuprinsă între două virgule ca o observaţie secundară “moartea individuală nu e prea bine executată”, fiorul impersonalităţii morţii; ca şi când cineva, “das Man” (ger.), on (fr.) it (en) moare în fiecare şi cu fiecare, confiscându-le moartea. Se moare fals, se moare gresit, se moare fara talent si fara chef. Se moare ca sa treaca timpul. E păcat că limba română nu păstrează un pronume unic pentru acest impersonal, confundându-l cu reflexivul “se”.

“Cine mai dă astăzi ceva pe o moarte bine pusă la punct? NImeni!”

Rezervatia Puskin – (…si un pic de Kafka)

Scriitura agilă şi plină de vervă, construită din fraze retezate, concise în care cuvintele stridente sunt potrivite cu minuţie, observaţiile fine, tonul ironic şi agresiv sunt calităţile indiscutabile ale stilului micului roman al scriitorului rus, “Rezervatia Puskin” care atinge, în unele locuri, perfecţiunea. Iată, bunăoară, cum este clădită imaginea unui sat azvârlit pe o culme de deal: „Pe-alături umblau vaci monocolore, plate, ca nişte decoruri de teatru. Oi murdare, cu fizionomii decadente, ciupeau fără chef iarba. Deasupra acoperişurilor dădeau târcoale ciorile. […]. Găinile evoluau cu un umblet nervos ca-n filmele de desene animate. Câinii scunzi, flocoşi, lătrau ascuţit.” (p. 31).

Sentimentul de lume părăsită, devorată de cariile uitării, în care miracolul vieţii a fost redus la funcţionarea – ea însăşi defectă – a câtorva mecanisme, ambianţa de „rezervaţie”, sunt surprinse cu o precizie uimitoare. Însă dacă ironia nu ar fi esenţa însăşi a stilului, pericolul, aşteptând de pretutindeni, este prăbuşirea într-o lume kafkiană, nu doar monotonă şi ternă, ci angoasantă şi cotropitoare. Echilibrul – de altfel foarte dificil de menţinut – nu pare a suferi nicăieri, deznădejdea fiind mereu colorată de replicile unor personaje caricaturale, sau de finele observaţii ale naratorului.

Căutând un localnic ce i-ar putea închirea pentru câteva luni o cameră, Boris face cunoştinţă cu unul dintre acele personaje hilare, pentru care strămbăturile şi semnele furişe, făcute din ochi, sunt liniile de conduită: „Făţiş preocupat, Tolik urină din cerdac. Apoi deschise uşa şi strigă: – Alio! Răsscobitule Ivanîci! Eşti căutat. Şi făcându-mi cu ochiul, adăugă: – De la miliţie, pentru pensia alimentară” (p. 32).  

Discuţia privitoare la preţul închirierii camerei dorite se transformă într-o ciudată mărturisire a viciului proprietarului, aşa cum discuţia despre Lizka care „ar trebui spânzurată, da’ nu-mi fa eu de lucru cu ea […]” (p. 36), trădează cu un umor neaşteptat grotescul, dacă nu absurdul unei situaţii conjugale. Evadarea prin alcool, cea mai la îndemână modalitate de a te sustrage „rezervaţiei”, este şi ea citită în cheie ironică, devenind astfel mai puţin condamnabilă, dobândindu-şi un anume firesc care reclamă oarecare înţelegere: „Mă abţin cu uşurinţă de la primul pahar. Dar nu ştiu să mă opresc. Motorul e bun, dar frânele îmi joacă festa” (p. 64).

Dacă la nivel stilistic singurul fel în care se poate evada dintr-o lume ferecată, lipsită de ferestre asemenea unei monade leibniziene, este ironia şi sarcasmul, la nivel existenţial contrapartea acestei trăsături de stil este alcoolismul. Ţinând seama de această observaţie, finalul romanului, scris mai degrabă într-o notă sumbră, lipsit de culoare vie a umorului şi a ironiei, poate fi înţeles ca recursul la un alt fel de evadare, evadare care nu mai poate fi împlinită printr-un artificiu de stil. O evadare care reclamă, aşadar, prăbuşirea în inconştienţa oferită de alcool.

Daca Romanul lui Dovlatov ar fi fost scris in ultima decada, s-ar fi putut foarte bine intitula, nu Rezervatia Puskin, ci Rezervatia Putin, continuand sa fie o imagine autentica si veridica a unei lumi care s-a schimbat atat de putin in atat de mult timp. 


declaratie

unde ajunsesem. Mda. Sunt satul de grija fata de cuvinte, de atentia cu care trebuie asezate in fraze, sunt satul pana peste cap si mi-e lehaminte. Dar daca am scoate scoate sufletul din cuvinte? Daca le-am face sa gafaie ca niste locomotive violate, daca le-am zdreli de peretii limbii pana s-ar zdrentui si n-ar mai ramane din ele decat o gura stirba care nu poate nici macar sa mai apuce? Daca le-am tarai dupa noi, prin targ, ca o pisica cutiile de conserve legate de coada? Ce frumos ar arata dupa nebunia asta, dupa eliberarea asta de demoni care sa treaca in cuvinte ca altadata in turma de porci sa dea cu ele de pamant, sa le azvarle jos in prapastie. M-am plictisit de grija asta fetidica fata de cuvinte, vreau sa-mi dezbrac manusile chiar daca ar trebui sa-mi jupuiesc pielea pana la os, si osul pana la maduva, numai sa dau de ciotul acela brutal cu care sa storc cuvintele ca pe niste covoare la scuturat. Macar asa, de curiozitate. Bun.

Platonism umbros, mitologic

în sprijinul amândurora

amânândaurora

seă pot adulmce aurgumente

de tip crepuscocular

care avertizează intens

poate preapăsat

că dincolo de aceleste

argilumente

10, 5, 3

este critica târzie a

conceptelor de pildă

loc-timp-mirare-principiu

deci în tot tacâmpul

dar şi în ordinea filosofiei

morale – fiindcă îţi repet

această zonă a limbpajului

e cea mai vulvănerabilă

este aproaperfect – întocmai

ceea ce presupune că

atâtea secole

10, 5, 3

de oarecare ocultare

de ocuoalaretarecare

 au fost

o stare de confuzie

o stafuzideconare

sigur s-ar putea spune

adăuga

este o istorie slabă

care face să se ignore

care ceseinfanore

totuşi simpla continuitate

este o impresie uşoară

este o impruşieoară

că noi amândoi platonizăm

minor epuizaţi

în ultimul interval de viaţă

e o enigmă dece, cinci, trei

am ignorat programul formal

oramul progmal

al metafizicii

aici totodată e lipsă

de prevedererum

de multiplu de aporii

şi de timp

spaţiu-mişcare-principiu

10, 5, 3

Aceastătută ipostează suplimentală

Ipostenuză menstruatală

ar fi fostabilă, senilă

fiindcă intervine aceastăcere

ca un spaţiuit de gestaţie

în care corpheul tiz dramatizat

de inspiralaţie platonică

învaţsă vadă şi să înnoadte

anul 314 cu anul 10, 5, 3

să facă transplant de viaţă tânără

în orbitelehuze aleluia Herdot

Un film, un regizor si o atmosfera de roman

Sa lamuresc, mai curand in fuga, ce e cu titlul asta bezmetic. Ieri m-am facut, printre altele, vinovat de a nu fi terminat carte pe care as fi vrut s-o termin, si asta pentru ca am revazut mai intai “Psycho”, apoi am dat peste un film – tot al lui Hitchcock – pe care nu-l vazusem pana acum: “The wrong man.” 

Dupa cateva minute bune de vizionare, atmosfera filmului a inceput sa mi se para familiara, chiar daca eram ferm convins ca nu mai vazusem nicicand filmul, si ca nici macar nu auzisem de el. Si cu toate acestea sentimentul de deja-vazut, deja-simtit devenea tot mai prezent si tot mai palpabil. 

Probabil ca ati vazut filmul – daca nu, merita – asa ca nu voi mai insista cu povestea unui anume om confundat de oamenii legii cu un hot indelung cautat si care ajunge sa fie invinut de tot ceea ce comisese, de fapt, celalalt. Povestea este, desigur, interesanta. Insa si mai interesant este modul in care a fost, asa-zicand, regizata. Absurdul, care se insinueaza treptat si care devine, pana la final covarsitoar, neintelegerea ale carei consecinte nefaste sunt tulburatoare creaza o atmosfer…kafkiana. Mi-am dat seama de asta abia pe la jumatatea filmului. Atunci l-am descoperit pe K. in rolul personajului principal, in incercarile lui de a ajunge, cumva la Castel, sau in incercarea lui de a intelege ce se intampla cu procesul care i s-a intentat. Atmosfera romanelor kafkiene este surprinsa cu precizie in filmul lui Hitchcock intr-o asemenea masura incat s-ar putea afirma ca scenariul ar fi putut fi scris de celebrul scriitor. 

De unde insa dificultatea de a intelege sensul acestui deja-vu pe care il constatam inca de la inceput? M-am gandit si inca ma mai gandesc. Sa fie oare de vina diferenta de “mediu” al exprimarii? Sa fie oare diferenta dintre germana anti-calofila a lui Kafka si engleza uneori elevata a personajelor luiHitchcock. E greu de spus. De asta si scriu. Adica, pentru ca nu inteleg de ce.

Iarasi TRU

Transformat in subiect de interes national si beneficiind de o cota de audienta mai mare decat meciurile de Cupa “Davis” ale Romaniei – care, in treacat fie spus, a ratat calificarea in grupa mondiala – saltul lui Traian Ungureanu pe listele tizului sau mai mare, alaturi de frumoasa – zice-se – dar, vai, inutila fiica a presedintelui, produce valuri de reactie in presa romaneasca.

TRU e insa pretutindeni, pregatit sa dea replica, sa explice din cateva scheme coborate parca de pe tablele antrenorilor de fotbal ca nimeni nu are dreptate si nu poate avea dreptate in afara de el, vede peste tot reprosuri lipsite de onestitate, indreptate ca niste guri de foc asupra lui, pe care le infunda cu complicate inventii stilistice, si nu gaseste in atitudinea lui nimic condamnabil, nimic reprobabil, nimic fals. Nu i se pare deplasat sa scrie sub acoperire din pozitia de jurnalist impartial, cu mainile in buzunarele PDL-ului, de vreme ce aceast lucru nu poate contraveni cu nici o lege fie ea scrisa sau nu, fiind mai mult decat atatceva  perfect moral. De cand nu mai e omul liber sa-si exprime parerile? Nu se dezvinovateste – nu se poate obosi cu asta – ci el e cel care acuza. Logica dupa care functioneaza e simpla. E vorba de el, si cum el nu poate comite ceva imoral sau ceva care sa contravina deontologiei specifice breslei, faptele lui nu pot fi imorale. Ni se explica, asadar, ca perspectiva noastra e gresita, ca e minata de vicii, ca suntem nedrepti si judecam cu partinire.

Insa atunci cand vine vorba de inutilitatea amintitei Elene Basescu – o papusa umblatoare umpluta cu emanatia de barbatie a capului familiei, care vorbeste de parca ar citi compuneri de clasa a patra, atunci cand nu o face ca si cand ar traduce dintr-o limba straina si ei insasi – atunci cand vine asadar vorba de aceasta hilara aparitie posibila numai intr-un mediu politic cangrenat si nesanatos, ce zice TRU? Care sunt cuvintele pe care le balmajeste, ofensat de intrebarea insasi si de indrazneala ei? Ce raspunde TRU, cel care le stie pe toate cu de-amanuntul, ca si cand ar fi umblat deasupra pamantului ca duhul unui brahman de mii de ani incoace? CE zice tru, cel ferm in opinii, cel care e gata, peste tot, sa-si faca punctul de vedere vizibil, din moment ce e singurul care merita ascultat? Vreti sa stiti ce zice, in interviul oferit pentru “Cotidianul”? Zice ca

“Nu am nici o părere. Asta este o temă tratată cu o mare lipsă de onestitate în presă, pentru că este un instrument de atac împotriva preşedintelui Băsescu. Acelaşi personaj cu aceeaşi performanţă nu ar fi stârnit aceeaşi reacţie în presă.”  

Asa ca, dragi cititori, bagati bine la cap, TRU nu are, pentru prima data in istorie, nici o parere! Nu e senzational, nu e demn de prima pagina a tuturor ziarelor?

TRU a devenit dintr-o data maleabil si ductil. A intrat si a acceptat – a facut-o cu mult timp in urma – logica asupritoare a unui partid. DE acum, parerile lui TRU sunt regularizate de la centru, ca apele unui bazin hidografic. El s-a retras, undeva intr-o antecamera, si asteapta de acolo, curios, sa vada ce va face actorul pe care l-a eliberat si unde il va conduce rolul. Se amuza si se gandeste ce bine o va duce. TRU este dovada ca intelectualii pot nu doar trada, ci si, mai ales, involua si decadea. TRU va fi de aici inainte, dupa nevoie, RUT sau UTR. Daca nu a inceput sa fie deja. De mult.

mina

prudenţa convenea

fie şi într-o oarecare măsură

e unul dintre termenii de

organizare ai imaginaţiei

făcând corp comun dar în trepte

cu purificarea de aici nebunia

mea insistenţa mea nebună ca

sufletul să fie drept iar dacă

nu cel puţin – insist cel puţin

să fie adică

să nu aşteptăm inutil

un hârb de maşină

pe un drum prăfuit de ţară

care să ne salte şi să ne ducă

spre altceva decât nicăieri

spre altunde – în rest

se poate folosi din raţiuni

evidente bicicleta

cum a făcut mina când

a căzut în râu legată cu un

bolovan de piept care să

ţină loc de suflet şi

de respiraţie sub apă

aşadar prudenţă (în limbajul nostru cel puţin)