Scriitura agilă şi plină de vervă, construită din fraze retezate, concise în care cuvintele stridente sunt potrivite cu minuţie, observaţiile fine, tonul ironic şi agresiv sunt calităţile indiscutabile ale stilului micului roman al scriitorului rus, “Rezervatia Puskin” care atinge, în unele locuri, perfecţiunea. Iată, bunăoară, cum este clădită imaginea unui sat azvârlit pe o culme de deal: „Pe-alături umblau vaci monocolore, plate, ca nişte decoruri de teatru. Oi murdare, cu fizionomii decadente, ciupeau fără chef iarba. Deasupra acoperişurilor dădeau târcoale ciorile. […]. Găinile evoluau cu un umblet nervos ca-n filmele de desene animate. Câinii scunzi, flocoşi, lătrau ascuţit.” (p. 31).

Sentimentul de lume părăsită, devorată de cariile uitării, în care miracolul vieţii a fost redus la funcţionarea – ea însăşi defectă – a câtorva mecanisme, ambianţa de „rezervaţie”, sunt surprinse cu o precizie uimitoare. Însă dacă ironia nu ar fi esenţa însăşi a stilului, pericolul, aşteptând de pretutindeni, este prăbuşirea într-o lume kafkiană, nu doar monotonă şi ternă, ci angoasantă şi cotropitoare. Echilibrul – de altfel foarte dificil de menţinut – nu pare a suferi nicăieri, deznădejdea fiind mereu colorată de replicile unor personaje caricaturale, sau de finele observaţii ale naratorului.

Căutând un localnic ce i-ar putea închirea pentru câteva luni o cameră, Boris face cunoştinţă cu unul dintre acele personaje hilare, pentru care strămbăturile şi semnele furişe, făcute din ochi, sunt liniile de conduită: „Făţiş preocupat, Tolik urină din cerdac. Apoi deschise uşa şi strigă: – Alio! Răsscobitule Ivanîci! Eşti căutat. Şi făcându-mi cu ochiul, adăugă: – De la miliţie, pentru pensia alimentară” (p. 32).  

Discuţia privitoare la preţul închirierii camerei dorite se transformă într-o ciudată mărturisire a viciului proprietarului, aşa cum discuţia despre Lizka care „ar trebui spânzurată, da’ nu-mi fa eu de lucru cu ea […]” (p. 36), trădează cu un umor neaşteptat grotescul, dacă nu absurdul unei situaţii conjugale. Evadarea prin alcool, cea mai la îndemână modalitate de a te sustrage „rezervaţiei”, este şi ea citită în cheie ironică, devenind astfel mai puţin condamnabilă, dobândindu-şi un anume firesc care reclamă oarecare înţelegere: „Mă abţin cu uşurinţă de la primul pahar. Dar nu ştiu să mă opresc. Motorul e bun, dar frânele îmi joacă festa” (p. 64).

Dacă la nivel stilistic singurul fel în care se poate evada dintr-o lume ferecată, lipsită de ferestre asemenea unei monade leibniziene, este ironia şi sarcasmul, la nivel existenţial contrapartea acestei trăsături de stil este alcoolismul. Ţinând seama de această observaţie, finalul romanului, scris mai degrabă într-o notă sumbră, lipsit de culoare vie a umorului şi a ironiei, poate fi înţeles ca recursul la un alt fel de evadare, evadare care nu mai poate fi împlinită printr-un artificiu de stil. O evadare care reclamă, aşadar, prăbuşirea în inconştienţa oferită de alcool.

Daca Romanul lui Dovlatov ar fi fost scris in ultima decada, s-ar fi putut foarte bine intitula, nu Rezervatia Puskin, ci Rezervatia Putin, continuand sa fie o imagine autentica si veridica a unei lumi care s-a schimbat atat de putin in atat de mult timp. 


Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s