Te rog nu mă mai privi aşa!, spuse Iulia, oprindu-se din citit; aşa cum?, am întrebat-o atunci nedumerit, ştii tu!, a venit răspunsul ei, şi mie mi s-a făcut milă de ea, ea care ajunsese în seara aceea la mine, şi care suferea uneori din motive stranii, şi pe care o iubeam, ce e cu tine, Iulia? Am întrebat-o atunci, întinzându-mă spre ea, lasă-mă, te rog, lasă-mă, mi-a strigat în şoaptă, apoi şi-a acoperit faţa cu mâna şi mi s-a părut atât de copilăroasă şi de fragilă, ca tot ce îşî leagă speranţa de câte o clipă care trece înainte să fi venit. Iulia!, am prins-o cu braţul pe după umeri şi corpul ei s-a înclinat, acceptându-mă, către mine, însă fără să mă privească, de ce nu vrei să pleci?, îmi spuse, lipindu-se de mine, cu sânii tresărindu-i pe sub tricoul subţire; abia acum am înţeles că plângea; însă eram atât de descumpănit încât m-am aplecat peste ea, îmbrăţişând-o mai tare, şi i-am sărutat părul şi fruntea care ardea şi sub care nu puteam înţelege aproape niciodată ce se întâmplă, unde dispărea Iulia când trecea pe partea cealaltă, când începea să nu mai fie Iulia, când striga la mine sau când uita ibricul de cafea pe foc şi cafeaua clocotea şi se vărsa pretutindeni, apoi îmi spunea Grieg, iar ai uitat, şi mă privea înţelegător, unde dispărea Iulia de fiecare dată când chipul ei se acoperea cu degetele ei lungi, răsfirate, pe care le sărutam acum, şi buzele ei îmi cereau să plec, ca şi când ar fi vorbit din afara Iuliei, care stătea tot mai lipită de mine şi pe care o strângeam în braţe nevoind să ştiu, de fapt, unde dispărea ea şi toate celelalte, ci când avea să se întoarcă, să râdă, să-şi treacă degetele prin păr şi vrea să ştie ce mai e cu ziua de azi şi dacă o iubeam într-adevăr. De restul îmi păsa prea puţin, aşa e, şi asta nu pentru că o iubeam pe Iulia, deşi o iubeam, ci pentru că trecerea ei dincolo ameninţa să nu se mai sfârşească, să vină cândva un timp în care Iulia din braţele mele şi Iulia care mă ruga să plec să nu mai fie niciodată aceleaşi, pleacă!, îmi striga iarăşi, şi eu o luam în braţe, ea plângea, şi o aşezam cu capul pe pernă, şi mi se făcea îngrozitor de frică, adică mi se făcea groază că Iulia… dar mai bine mă gândeam la altceva, luam pur şi simplu foile din care îmi citise ea până atunci şi începeam să citesc, încet, ca şi când aş fi vrut ca ea să nu mă audă, sau să nu înţeleagă cuvintele pe care eu le străbăteam cu privirea mecanic, ţinându-i în mână una dintre mâini în care simţeam pulsând zvonul inimii ei, care venea din afara ei şi Iulia mă aştepta, sau aştepta să plec, sau amândouă deodată, iar mie mi se făcuse insuportabil şi frig în camera unde ne îmbrăţişam noi altădată şi Iulia probabil că înţelegea asta, pentru că începuse să mă privească, de fapt să privească dincolo de mine, fără să mai plângă, ca şi când ar fi înţeles unele lucruri, sau ca şi când ar fi fost pe punctul de a le înţelege şi eu mă aflam exact în punctul în care se adunau gândurile ei, în punctul în care ea ar fi trebuit să-mi spună ceva sau să mă roage iarăşi să plec, ceea ce m-ar fi făcut totuşi să-i aud vocea şi să recunosc că era a ei, chiar dacă venea de altundeva. Iulia tăcea însă fără să mai plângă, şi chipul ei privea acum netulburat, ca şi când norul care îl străbătuse se destrămase de multă vreme, şi nu mai avea să dureze decât câteva clipe până când Iulia mă va ruga iarăşi să citesc, eu îmi pregăteam deja foile şi aş fi putut continua de oriunde ar fi vrut ea, dar ea clipi de câteva ori apoi închise ochi ca şi când ar fi aşteptat să plec sau să se întâmple ceva decisiv care să slăbească corzile întinse până la limită, care ne legau pe noi unul de celălalt şi de obiectele din camera ei care gravitau în jurul nostru. Atunci m-am ridicat de pe scaun cu un sentiment de care abia începusem să mă dumiresc şi m-am apropiat de Iulia, dacă mâna ei nu mă va opri, m-am gândit, apoi m-am aplecat către ea, am sărutat-o pe frunte şi încă odată pe buze, apoi pe unul dintre obraji, mâinile ei nu făcuseră nici o mişcare, şi m-am depărtat de patul pe care stătea ea întinsă, mi-am cules haina care se uscase deja, de pe unul dintre spătarele scaunelor şi aşteptam ca ea să spună ceva, să mă oprească, dar Iulia nici nu mă mai privea măcar, aşa că am plecat, închizând uşa încet, cu grijă, sperând că poate acum vocea Iuliei avea să mă cheme, să îmi spună să nu plec, să mai rămân, dar nu se întâmpla asta şi distanţa prin care cuvintele ei ar fi încăput în ultimul moment se micşora, până când devenise, cu un scurt pocnet, inexistentă, şi eu am coborât în aşteptarea lor pe scări, privind încă o dată, din stradă, la fereastra ei, de unde nu privea nimeni, de unde nu flutura nici o mână şi nici o panglică de fum de ţigară, aşa că fără să mai aştept m-am pierdut în mulţime, lăsându-mă înlocuit de zgomotele şi de mirosurile străzii.

Advertisements

2 thoughts on “unde pleca Iulia…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s