ea

ea era ca lumina
pe frunze
mirosul ei de sevă
moale
dimineaţa care umplea
încăperea
strigătul ei de la cealaltă toartă
a nerăbdării
se răspândeau în mine
leneşe
ca nişte gâturi lungi
de lebădă răscolind
adâncimea mâloasă a
apelor
cum mă zbăteam
la buza ceştii fierbinţi
de cafea între vis
şi uitare
ziua se depărta
de începuturi călătorind
şi liniştea dimineţii
curgea din încăperea noastră
în amintire
ia-mi mă rugai soarele
ăsta din ochi
şi du-l undeva
sorbeam tot mai rar din ţigară
neputincios
şi tot mai subţire

Advertisements

Asteptarea dureaza doua zile (erata pe timp de indragostire)

Niciodată nu mă asculţi până la capăt, m-am grăbit să-l admonestez, deşi eu eram cel care se oprise din povestit. Adevărul este, mi-a spus, că şi eu am pierdut odată două zile aşteptând un mesaj. Cât despre mine, nu pierdusem, cel puţin pănă acum, decât una, dar mă gândesc la mâine ca la un tribunal pregătit să mă condamne. Nu vrei s-auzi, nu?, mă întrebă, zâmbindu-mi, şi eu am clătinat din cap; nu, n-aveam chef să ascult pe cineva acum, nu puteam decât să vorbesc, chiar dacă aş fi riscat să nu mă mai asculte nimeni. El însă nu luă în seamă semnul meu şi începu să-şi amintească, cu voce tare, lăsându-se în seama amintirii.
Ea trebuia să plece vineri. Cine era ea? am întrebat, însă Iulian a continuat fără să ia în seamă întrebarea mea. Avea, spunea, motivele ei, şi după toate insistenţele mele de a mai rămâne o zi am primit numai o îmbrăţişare. Mi-a încheiat haina, a luat geanta pe care o purtasem eu până acolo, şi a dispărut în măruntaiele metroului. Să-mi scrii!, mi-a strigat, înainte ca uşa să se închidă şi trenul să pornească în drumul lui de vierme. O ameninţasem că nu-i voi scrie dacă pleacă, deşi nu aveam de când să mă ţin de promisiune. Nu aş fi putut, înţelegi, nu? Când am ajuns acasă i-am scris primul mesaj. Nu mai ştiu exact ce i-am scris; probabil că-mi era deja dor de ea, că speram să ajungă bine, o întrebam când avea să se întoarcă; nimic complicat. Apoi am citit într-un ziar că în gară avusese loc un incendiu şi toate trenurile aveau întârzieri de câteva ore. Probabil nici măcar nu plecase încă, m-am gândit, şi cred că avusesem dreptate. Aşa că i-am mai scris un mesaj. I-am scris că incendiul acela era semnul că nu ar fi trebuit să plece, că eram aproape hotărât să vin după ea şi s-o opresc cumva, s-o întorc din drum. Hotărârile ei erau neclintite. Apoi am început să aştept. Aşteptarea e cel mai chinuitor lucru. (Am zâmbit, privind încă o dată ecranul calculatorului, să verific dacă îmi scrisese; nu.) Au trecut câteva ore bune, s-a făcut între timp seară. Era, cred, sfârşitul lui aprilie, şi zilele se lăbărţaseră deja pe vreo cinşpe ore. Mă chinuiam să citesc. Câte o pagină la zece minute, pe care o răsuceam fără să înţeleg ce citisem. Aşteptarea mă confiscase cu totul şi mai ales nerăbdarea ca o gheară înfiptă în grumaz. Nerăbdarea mă sufoca, şi speranţa că o să-mi scrie, că îi era şi ei dor de mine, că avea să se întoarcă duminică, aşa cum o rugasem eu.
Condiţiile astea sunt eu!, mi-a spus, cu câteva minute înainte de a pleca, atunci când eu avusesem curajul să-i spun că mi se par insuportabile condiţiile impuse de ea. E clar, n-o înţelegeam, şi totul se complica îngrozitor. Totul era uimitor de simplu, constata ea, şi poate că aşa era din perspectiva ei. Nu şi dintr-a mea. Dar ce mai conta. Se făcuse deja ora unu noaptea, şi nu primisem nici un mesaj. M-am hotărât să-i scriu eu. I-am scris, spunându-i că sunt îngrijorat, că vreau să ştiu măcar dacă a ajuns cu bine, că mi-e dor de ea – cam aşa se terminau toate mesajele pe care i le trimiteam – şi că o rugam să se întoarcă duminică. Am mai aşteptat o oră, şi i-am scris iaraşi. Mă purtam ca şi când aş fi fost îndrăgostit; desigur eram, dar arătând asta în felul în care o făceam deveneam îngrozitor de vulnerabil. Nerăbdarea mă înnebunea de viu, nerăbdarea şi aşteptarea. Timpul începea să se răsucească în loc. Eram mereu cu ochii pe ceas, sperând să primesc mesajul. Obosisem. Înainte să mă pun în pat, i-am mai scris un mesaj. De data asta, tonul era uşor schimbat. O învinovăţeam. Mi se părea nedreaptă şi crudă. Încheiam însă în acelaşi fel. Da, îmi era dor de ea. Şi aş fi vrut să nu fi plecat. Ce mai conta ce aş fi vrut eu, când gândul meu era riguros inutil, atât de bine organizat în inutilitatea lui.
M-am întins în pat ca să mă gândesc iarăşi la ea. Nu puteam să adorm. Nerăbdarea şi aşteptarea se transformau în frustrare şi furie multiplicându-şi forţele. Eram cu totul înlănţuit. Cred că m-am ridicat de zeci de ori din pat, numai ca să verific dacă mi-a trimis vreun mesaj. I-am mai scris de câteva ori, apoi am început să recitesc mesajele pe care i le trimisesem. Devenisem îngrozitor de sincer, de patetic, de comun. Nici nu mai ştiam să scriu. Greşeam litere şi cuvinte, inventam expresii, răbufneam uneori în cuvinte inexistente şi hilare. Dimineaţă mi-am dat seama că reuşisem să construiesc, cu toate mesajele alea saturate de cuvinte, o perdea densă ş mată, prin care n-o mai puteam zări pe ea. Ca nişte ambaleje, ca nişte pungi de plastic aruncate mi se păreau cuvintele care trebuiau să poarte nerăbdarea mea, dorinţa mea de a o îmbrăţişa, de a o săruta, de a o şti lângă mine. Totul suna gol. În unele mesaje nu făceam altceva decât să-mi ofer răspunsuri sau replici la mesajele trimise tot de mine mai înainte. Recitisem şi scrisesem zeci de mesaje. Îmi era totul insuportabil.
Sper dimineaţă am reuşit să adorm. Pentru asta înghiţisem însă două pastile. Apoi încă una; ca să fiu sigur. Totuşi n-am dormit decât vreo patru ore. Când m-am trezit, tot nu primisem nici un mesaj. I-am scris iarăşi. I-am scris însă, cerându-i să şteargă toate mesajele pe care i le trimisesem şi mai ales fără să le citească. I-am scris că o iubeam şi că nu voiam atlceva decât să fim împreună. Apoi, îmi era iarăşi dor de ea. Aşa am încheiat. M-am trântit în pat şi am mai dormit câteva ore. Dormind, mă surprindeam sperând. Era un somn conştient, un somn în stare de trezie. Nu mai puteam suporta nimic. Pătura, aşternutul, lumina. Îmi era silă să mă ridic din pat, să mă aşez pe scuan, să mă mişc, să respir. Ea tot nu-mi scria. Treceam de la deznădejde la furie apoi la nerăbdare. Eram definitiv înfrânt. În starea asta de plâns am petrecut ziua, fără să vorbesc cu nimeni, singur cu spaţiul şi timpul meu, de parcă aş fi fost un fazan pus la macerat. Îmi devenisem mie însumi ridicol şi aş fi vrut să mă scap de mine şi să fug. Îmi devenisem străin.
Era iarăşi seară, şi mie mi se părea că trecuse o veşnicie şi câteva zile în plus de la seara dinainte, când o strânsesem în braţe, sărutând-o, rugând-o să se întoarcă duminică; şi ea mă rugase să-i scriu. M-am trântit în pat, apoi…Se opri, ca şi când n-ar mai fi vrut să continue. Tăceam amândoi, el privind pe fereastră, şi eu uitându-mă, uneori, în ecranul calculatorului. Şi apoi? L-am întrebat, până la urmă, şi l-am văzut întorcându-şi din nou privirea spre mine. Ştii, mi-a spus, ca şi când ar fi răspuns întrebării mele, suferinţa e mult mai adâncă decât fericirea; mult mai riguroasă şi mai reală. Apoi?, întrebă de data asta el. Nimic. De-atunci n-am mai văzut-o niciodată, dar nu mai aştept să-mi scrie. Am încetat să aştept a treia zi dimineaţă. Aşteptarea nu durează niciodată mai mult de două zile. Dacă în timpul ăsta nu te vindeci, atunci eşti definitiv pierdut. Mă gândesc, uneori, în joacă, mă gândesc că aş putea primi, într-o zi, un mesaj de la ea. Dar nu e gândul meu, îmi zic imediat, ci ultimele zvâcniri, notele de final ale aşteptării, care se zvârcoleşte în mine, învinsă, ca un o coadă retezată de şopârlă.

Victor

Şi ce dacă îl chema Victor? Am simţit că, privindu-mă, ea a înţeles gândul meu răspunzându-i cu un zâmbet. Oricine putea sa fie Victor, şi să o facă pe deasupra şi foarte bine; mie nu-mi păsa. Dar sigur, pentru ea lucrurile aveau altă însemnătate. Ea zâmbea şi se gândea – încercam acum să-mi dau seama – se gândea că Victor găsise iarăşi o cale să se întoarcă. Acum câteva luni a fost nevoie să suport toate consecinţele ultimei întâlniri. Fordul roşu, maşina lui Victor, îmi strigă dintr-o dată – arătându-mi cu mâna o maşina pe care eu o puteam cu greu distinge, şi care cu greu ar fi putut fi un ford – forţându-mă să mă iau după ea, să o urmăresc. Mi-e nu-mi făcea nici o plăcere să primesc ordine de la ea, mai ales pe tonul acela pe care îl foloseşti cu caii de curse. Fordul dispăru până la urmă – Victor fugea mereu, se ascudea şi dispărea mereu, deşi nu putea face nimic din toate astea – şi ea îmi strigă să opresc şi coborî din maşină aprinzându-şi o ţigară. Era enervată, mă privea zâmbind, ca şi acum, ca şi când nu era de mine nimic din ce se întâmpla pe lumea asta, şi numai prin bunăvoinţa ei puteam şi eu să înţeleg câte ceva. N-am întrebat-o nimic. Eram numai plictisit şi n-aveam nici un chef de explicaţii. Acum Victor se întorsese din nou, dumnezeu ştie cum ne găsise, deşi nu era Victor, era un bărbat îmbrăcat elegant, cu o cămaşă impecabilă, care se mutase de curând lângă noi şi voia să ne cunoască.
Ana se bucură şi-l pofti înăuntru. Eu am pretextat că am treabă şi am plecat, lăsându-i singuri, ca şi când eu însumi aş fi fost convins că Victor, noul nostru vecin, era celălalt Victor, şi că trebuia să-i las singuri, aşa cum mă rugase ultima dată Ana, după accidentul în care fordul roşu şi trupul lui Victor ajunseseră de nerecunoscut. Îi auzeam vorbind, din camera unde lucram de obicei, din spatele rafturilor cu cărţi, şi aveam tot mai clar senzaţia că Victor devenise într-adevăr Victor, ca şi când ar fi intrat în jocul Anei; de fapt toată lumea făcea asta. Peste tot îl puteam descoperi pe Victor şi atunci el reuşea, cumva, să se întoarcă, să facă saltul înapoi în lumea din care făcea parte izbitura puternică de parapet, fordul roşu cu botul stâlcit, cu parbrizurile sparte, air-bag-urile care atârnau ca nişte cârpe inutile printre fiarele contorsionate, etajul trei, patul de spital unde Ana urca sărind treptele atât de repede încât n-o puteam urma, precizia cu care a deschis uşa camerei unde era Victor fără să fi întrebat pe cineva.
Atunci am intrat pentru câteva clipe, suportând cu greu imaginea trupului conectat prin tot felul de tuburi la aparatele care zumzăiau în jurul patului mijlocindu-i ultimele minute de viaţă. Apoi i-am lăsat singuri; ca şi acum Ana şi Victor aveau mereu lucruri să-şi spună, chiar dacă nu vorbeau; aveau mereu nevoie unul de celălalt, îmi spunea ea, şi se hrănea cu iluzia asta care mă înnebunea şi mă făcea să cred că eu sunt acela nebun. Şi de ce erau atât de importante întâlnirile astea neaşteptate cu Victor? Ana se hrănea cu ele, aveam senzaţia că viaţa noastră împreună era numai aşteptarea Anei, şi dacă Victor s-ar fi întors vreodată definitiv, ea ar fi putut foarte bine să plece, să spună că-mi va telefona să-mi explice totul; să zâmbească. Nu înţelegeam mare lucru şi mă simţeam ca un copil. Lumea Anei ţinea mai curând de o lume a visului, în care prezenţa lui Victor era mult mai puternică decât existenţa mea, ca şi fordul lui roşu, patul acela de spital, unde Ana mergea uneori, aşteptând ca Victor să se întoarcă tot pe acolo din lumea cealaltă, convinsă că faptul ăsta avea să se întâmple cândva cu precizie, aşa avea să fie, îmi spunea ea, prinvind dincolo de mine, şi eu încercam s-o consolez, îmbraţişând-o; şi ea se lăsa îmbrăţişată, dar nu mai era acolo, sau dacă era, asta se întâmpla numai pentru că eu devenisem fără sa ştiu cum şi fără să înţeleg de ce, Victor, care murea pe patul acela, şi pe care Ana îl aştepta şi descoperea pretutindeni.
La început am încercat s-o conving, că Victor, adică, murise, şi moartea e ceva definitiv, ceva care nu mai poate fi rechemat, abrogat, respins. Moartea se întâmpla pretutindeni, în fiecare zi forduri roşii, sau albastre se ciocneau de parapeţi în întreaga lume, cădeau de pe poduri, ieşeau de pe şosea şi se izbeau de copaci. Lucrurile se întâmplau aşa şi nu se putea reveni asupra lor. Nimeni nu încerca să păstreze legăturile cu morţii; oamenii vii se despărţeau de ei, şi îşi continuau vieţile, uitând treptat cu totul de cei care muriseră. Pentru că şi morţii uitau de noi. Puţin le păsa lor de ce se alege de lumea asta. Aşa cred ca stăteau lucrurile. Ştiu foarte bine toate astea, îmi zâmbi Ana, cu zâmbetul ei înţelegător, pe care îl adresezi copiilor. Sigur, eu nu înţelegeam, şi ce era mai straniu, e că ajunsesem să cred asta. Să cred ce îmi spunea Ana. Şi totuşi.
Ana intră fumând, cu o ceaşcă de cafea în mână. Am privit-o, întrebând-o tot din priviri dacă Victor plecase. Ea zâmbi, aşezându-şi mâna în care ţinea ţigarea, atentă, pe braţul meu. Victor? Îmi şopti, apropiindu-se de mine, ca şi când eu aş fi fost Victor, ca şi când, fără să ştiu, devenisem eu însumi fantasma în care credea Ana şi pe care o descoperea pretutindeni, Victor n-a fost niciodată aici, adăugă ea, depărtându-se, alungând cu o mână fumul în timp ce se depărta de mine. M-am întors s-o privesc, dar dispăruse deja, în camera cealaltă, de unde se auzea acum zgomotul farfuriilor de cafea aşezate una peste alta.

Visul II

Ce straniu se aranjaseră toate din noaptea în care ai ieşit – îngrozit de ceea ce făptuiseşi – pe uşa în faţa căreia te aflai acum. Tot ce ţi se întâmplase pe urmă te-a condus în mod mai mult sau mai puţin evident înapoi. Înapoi în faţa propriei tale fapte. Ca un cerc care se închidea dincolo de voinţa ta, şi care însemnase transformarea existenţei tale în zbaterea inutilă a celui încătuşat. Mai trăia oare? Ăsta fusese gândul care te purtase până aici? Murise într-adevăr în noaptea în care o loviseşi brutal cu scrumiera de ceramică în moalele capului? Ai lăsat-o prăvălită pe covorul care se îmbibase deja de sângele de un roşu-întunecat. Te-ai prăvălit peste ea, încercând să ieşi, şi ai simţit trupul încă cald sub tine străbătut de un vag tremur; de viaţă. Viaţa care se scurgea din ea, ca apa dintr-un bidon găurit; viaţa care se zbătea în ea, precum gâtul răsucit al unei păsări. N-ai avut forţa s-o mai loveşti încă o dată. Abia dacă te mai puteai smulge tu de acolo, din înfăptuirea acelui gest brutal, şi timpul începuse parcă să se repete. Iarăşi erai cuprins de furia de a fi trebuit să încuvinţezi cuvintele ei, care te învinovăţeau pentru tot, cuvintele ei care loveau în tine ca o secure. Ea ucisese prima; asta era; criminalul nu erai tu; şi totuşi ai lovit-o; ai simţit cum dunga scrumierei crestase oasele moi ale creştetului. Timpul se stricase şi relua, ca un mecanism defect, gestul tău final, mâna coborând ca un tăiş spre creştetul femeii, care te privise, o clipă înainte, cu o scârbă deloc reţinută, cu o silă corozivă, care îţi atacase toate simţurile şi te făcuse să acţionezi altfel. Lena se sinucisese. Şi tu erai prins acolo, în cameră, pereţii se îngustau şi tavanul începuse să coboare ameninţător; respirai greu, cu mâna apăsată pe piept. Te-ai ridicat, până la urmă, şi ai găsit drumul până la ieşire înainte ca locuinţa să se prăbuşească peste tine. Aveai sentimentul că fuseseşi condamnat să săvârşeşti gestul acela şi că întreg universul contribuise la asta.
Aţi băut amândoi în seara aceea destul de mult. De asta ţi se părea că până şi sângele ei mirosea a alcool sau hainele voastre erau impregnate cu mirosul acela până atunci plăcut. Era mai mult alcool decât sânge. Sau asta era numai impresia ta, atunci când deveniseşi una cu trupul acela pe jumătate însufleţit. Te-ai ridicat, sprijinindu-te de picioarele ei inerte şi ai continuat drumul spre uşă; gâfâind; mânat de dorinţa de a te părăsi până şi pe tine, de a lăsa acolo trupul care te purtase până pe marginea nebuniei. Apoi te-ai întors şi i-ai privit încă o dată ochii care rămăseseră deschişi. Ochii aceia care te rugau să nu fi săvârşit fapta. Sau măcar să o duci acum până la capăt! Ţi s-a părut că te-a strigat; că a murmurat ceva. Însă nu i-ai văzut buzele mişcându-se. Ai devenit cu totul neputincios. Nu simţeai acum decât un dispreţ puternic faţă de tine însuţi. O silă abia stăpânită, care îţi provoca o senzaţie de vomă. Înfăptuirea unei răzbunări îndelung mocnite n-avea deloc gustul dulce pe care îl bănuiai de ficare dată când săvârşeai gestul în imaginaţie. Te-ai oprit şi ai început să vorbeşti cu cadavrul. El nu ştia de ce era acum un cadavru şi de ce încetase să fie un om. Tu aveai însă şi mai mult nevoie de discuţia asta. Aşa că te-ai aşezat atunci pe braţul canapelei şi ai început să înşiri totul aşa cum se lăsa chemat din amintire. I-ai vorbit trupului aceluia despre Ionică şi despre cum ai plănuit totul pe vremea armatei, ca el să fugă dincolo de graniţă şi să nu se mai întoarcă. Ai recunoscut totul. O făceai cu sentimentul că minţeai, şi asta pentru că istorisiseşi de atâtea ori poveastirea în alte chipuri, încât ajunseseşi să crezi în ele. Voiai să scapi cumva de el şi atunci gândul unei crime nu mijise încă în mintea ta. Ştiai că îl puteai face să creadă ca vei fugi cu el, că vă veţi întâlni de cealaltă parte a Dunării, în libertate. Spuneai asta privind cadavrul cu o silă faţă de ceea ce înfăptuiseşi. Cadavrul începuse să te fascineze. Să-ţi absoarbă privirile, să-ţi curme voinţa de a pleca de acolo. Sub fascinaţia tot mai puternică a trupului uman golit de viaţă, a spectacolului degradării, ai reluat vorbele fără şir, de care atârna, acum viaţa sau moartea ta.

Visul I

Ai urcat pe scări până la etajul al treilea. Devenea tot mai întuneric, pe măsură ce înaintai. Ai fi putut avea senzaţia că în loc să urci cobori adânc în pământ, însă tu erai străbătut de altfel de gânduri. Ţi s-ar fi putut părea că se face tot mai linişte şi că zgomotul străzii se îndepărtează treptat, însă tu nu auzeai decât bătăile inimii tale; se zbătea ca şi când se deşteptase în tine o vietate. Ai fi putut simţi mirosul puternic de mucegai, care se ridica ca un abur pe pereţii cojiţi, însă nările tale erau năvălite de aburii alcoolului sorbit în acea noapte către care te întorceai acum, traversând grăbit timpul, coborând treptele înclinate, în sus, până la etajul al treilea. Ce avea să se întâmple dacă te vei întâlni cu cineva de aici, din bloc? Avea oare să te recunoască? Ar fi putut povesti ceva? Ai grăbit paşii care răsunau prea tare pentru a nu fi auziţi de cei care locuiau în apartamentele care se înşirau de-a lungul palierelor. Îţi era frig şi ţi-ai strâns mai bine paltonul care îţi învelea acum coapsele până la jumătate. Îţi era frig pentru că îţi era frică. Balustrada se deşira ca o panglică în palma ta care începuse să transpire. Avei oare de gând să intri? Pentru ce veniseşi de fapt până aici? Te-ai oprit în faţa unei uşi. Uşa asta de lemn avea pentru tine semnificaţia unui paznic cu neputinţă de înduplecat. Amintirea ei te îngrozea, şi asta pentru că o păstrai în minte aşa cum îţi apăruse în noaptea în care ieşeai în fugă din casă, străduindu-te să o încui în grabă cu cheia. Cheia pe care o strângeai nebuneşte în mână şi al cărui semn ţi se întipărise în carne şi rămăsese acolo pentru încă câteva zile. Asta era uşa care refuzase să se închidă peste fapta ta şi peste curgerea lipsită de sens a propriei tale vieţi. De ce mai păstrai cheia cu tine? Nu numai că era inutilă, – era limpede acum că ţi-ar fi fost peste putinţă să intri – dar era semnul vinovăţiei tale, semnul nereuşitei tale fără rest, semnul propriei tale morţi. Ai dat să deschizi uşa însă ai renunţat aproape imediat. Atunci de ce veniseşi până aici? Ai auzit în clipa aia vocea care te bântuia uneori, dar care nu putea fi decât a ta. Ai auzit-o ca şi când un bărbat de la apartamentul alăturat ar fi rostit întrebarea şi ţi s-a făcut groaznic de frică: Oare mai trăia? Te stăpânea întrebarea asta într-un fel iremediabil şi nelămurit; te poseda îţi trecuse prin cap, cu o zi înainte, când citiseşi intâmplător titlul unei cărţi; orice rezistenţă era inutilă. Deci ştiai cât de periculos era să mai apari o dată acolo. Şi totuşi viaţă noastră se alcătuieşte în egală măsură din gesture inutile ca şi din gesture care au un scop, din lucruri necugetate ca şi din lucruri îndelung chibzuite. Dealtfel toate se intâlnesc în acelaşi punct: nicăieri – unii preferă să-i spună infinit şi să se pună pe calcule cu el, când, în fond, da’ bine mă, cum ajunseseră toate astea în capul tău – şi iarăşi întrebarea făcea loc la alte presupuneri care năvăleau asupra ta, fără să le mai poţi stăpâni.

oda-n hectolitru antic..

doi cireşi şi trei pisici patru rânduri de furnici cinci movile de pământ şase mâini zdrelite-n vânt şapte corcoduşe-n poală opt trăsuri şi-o domnişoară nouă semne în batistă zece zmei şi-o zmeie tristă unsprezece cai cu coamă doisprezecele de damă treisprezece ghinzi şi-o floare paisprezece ursitoare cincisprezece ani de-a rândul şaisprezece paşi cu gândul şapte urcă iar spre zece şi se face optsprezece tot spre zece urcă nouă douăzeci vi le dau vouă douăzeci şi unu-i lent douăzeci şi doi atent douăzeci şi trei apatic douăzeci şi patru practic douăzeci şi cinci nu-l vezi douăzeci şi şase iezi douăzeci şi şapte ouă douăzeci şi opt şi nouă treizeci facem iar popas (totuşi cred c-aici vă las!)

Ieri

M-am gandit mult la lucrul asta; adica la cum se foloseste punct-si-virgula in viata; in scris, mi-am zis, e ingrozitor, dar in viata? cum trebuie sa fie? De fapt ma gandeam la asta ca sa imi distrag atentia de la altceva; de la ziua de ieri, de la scriitura impecabila a zilei de ieri; ieri l-am simtit pe Flaubert mesterind la fiecare clipa saptamani intregi; ieri a fost ca si cand cei mai mari scriitori din lume ar fi fost unul si ar fi scris ziua de ieri, nu cu cuvinte, ci cu lucruri, cu sentimente si cu fapte; un scriitor-dumnezeu a scris ziua de ieri cu semne vii; traim in cea mai frumoasa dintre lumile posibile; si asta ne scapa tot timpul!

Ieri, ca sa revin, s-a sfarsit. Si cu toate astea, cu toate astea; cu toate astea se plimba prin mine ca o dihnaie fericita si beata; iar voi o sa spuneti:

“Ce daca?”

p.s. ce bine e sa scrii in singuratatea camerei tale! de azi sunt acasa..

Raspunsul Romaniei?

Acuzatiile aduse de Voronin Romaniei, cum ca ar fi provocat si sustinut protestele din ultima vreme, precum si declararea ambasadorului roman la Chisinau persona non-grata, sunt extrem de violente si cer imperios un raspuns la fel de dur din partea Romaniei. Este inacceptabil ca asemenea acuzatii dure sa ramana fara replica,  iar daca acesta este cazul, si politicienii romani nu vor face altceva decat sa mormaie inutil si decrepit cateva fraze pline de greseli de gramatica, atunci lucrurile stau intr-adevar ingrozitor, si nu numai pentru Moldova, ci pentru Romania, incapabila si decazuta din drepturile parintesti, indoita de spate, prinsa in jocul umilintei fata de cei mai puternici.

In Romania, adevarata clasa politica, la fel ca si o reflectie politica constienta, se vadeste acum, lipseste cu desavarsire. NU EXISTA!

Voronin in flacari

O prietena din Moldova, Anastasia, reporter al unui ziar din Chisinau, mi-a scris cateva cuvinte despre situatie incerta de acolo, si “mai mult decat trista”. Una dintre fotografiile trimise de ea, o poza a lui Voronin arzand, este poate cea mai buna metafora a starii generale de acolo. Deocamdata numai fotografiile sunt trase la raspundere si condamnate. Ceea ce e desigur prea putin.duminica_ziarul-202

Li-ber-ta-te!

Potrivit unor stiri din aceasta dimineata, la Chisinau s-a organizat Comitetul Salvarii Nationale, dupa modelul (astazi refacutului) FSN.  Nu se mai cere renumararea voturilor; un gest cu totul inutil! ci cu refacerea alegerilor; insa refacerea alegerilor trebuie sa se faca fara comunisti. Voronin si familia sa de baroni nationali trebuie luati pe farasul istoriei si dati la groapa inca fumeganda a comunismului, spre incinerare.

Moldova trebuie sa creada in forta ei si sa nu se multumeasca cu nimic in afara de libertate!