Te-ai întors în compartiment, ţi-ai descălţat pantofii şi ţi-ai întins picioarele pe scaunul din faţa ta. Îţi era tot mai greu să rămâi treaz, însă trenul tocmai oprea în una dintre staţii. Luminile alburii ale peronului găureau perdeaua care acoperea geamul şi purta toată zarva de afară în compartimentul în care stăteai aproape întins. În câteva minute îşi făceau loc pe scaunele de lângă tine doi bărbaţi îmbrăcaţi în paltoane vechi de lână şi o femeie bătrână care purta pe un umăr o sacoşă de rafie. Te-ai scuzat printr-un gest; ţi-ai restrâns trupul, care apucase tot felul de căi prin compartimentul până acum câteva clipe liber, la un singur scaun. Spaţiul care îţi revenea, de drept, nu era deloc comfortabil. Căldura din compartiment se risipise. Intraseră câteva guri de aer îngheţat, deodată cu purtătorii lor. Ai simţit câţiva fiori de frig. Trenul porni mai departe; pe geamuri mişcarea rapidă a imaginilor începea iarăşi să numere timpul. Piciorul tău s-a lovit de genunchiul unuia dintre bărbaţi, care te-a privit o clipă pe sub sprâncenele în care atârnau ca nişte sâmburi, câteva picături de apă abia dezgeţată. Şi-a retras genunchiul, însă a continuat să te privească iar tu ai răspuns folosindu-te de câteva cuvinte la care nu se mai putea adăuga nimic. Acum era mulţumit.
Întunericul înlocuise între timp lumina şi simţeai iarăşi cum nu mai puteai evita prăbuşirea în somn. Ţi-ai sprijinit cotul de fereastra geamului şi creştetul s-a potrivit aproape perfect în palma desfăcută larg. Gândurile au început să se învălmăşească, chipurile unor persoane necunoscute au luat locul întunericului de dincoace de pleope. Mâna rămasă liberă s-a mişcat imperceptibil, salutând acele fiinţe care nu erau acolo decât pentru tine, şi buzele s-au mişcat fără să scoată un sunet. Aşa erai deja în gară. Un loc pustiu, fără lumini, aşa cum putea fi gara unei comune prăpădite, de la capătul ţării. Te-ai plimbat ceva vreme aşteptând să fii întâmpinat de cineva, doar aşa eraţi înţeleşi. Vântul răsfoia acoperişele de tablă ale clădirilor şi muta bucăţi de hârtie şi de pânză dintr-o parte în alta. O făcea fără să ceară nimic în schimb. Vântul şi oamenii. În gară nu era însă aproape nimeni. Afară de două siluete care se apropiau în întunericul nelocuit. Acum te însoţeau amândoi ţinându-te fiecare de unul dintre braţe. Vântul muta hârtii şi sticle de plastic dintr-un loc în altul, ca şi când ar fi jucat şah de unul singur.

Advertisements

3 thoughts on “Trenul – partea a II-a

  1. De data aceasta da-mi voie sa ma opresc spre registrul metaforic, ce imi pare inedit, fascinant, dragalas – puctual remarc: “pe sub sprâncenele în care atârnau ca nişte sâmburi, câteva picături de apă abia dezgeţată” “Vântul răsfoia acoperişele de tablă ale clădirilor “, precum si finalul “Vântul muta hârtii şi sticle de plastic dintr-un loc în altul, ca şi când ar fi jucat şah de unul singur.”

    samburii ceia de sub sprancene, vantul rasfoind acoperisurile de tabla, ca si cum ar juca sah de unul singur , toate acestea precum si impresia generala asupra fragmentului mi-au facut ziua mai plina

    imi cer scuze – poate iarasi commul are nevoie de moderare, cam schimb punctele de lucru, ce sa iti fac, domnule 😉

    sper sa imi gasesc timpul si stropul de liniste ca sa mai scriu si eu, citind lucruri deosebite mi se face dor

    o zi buna!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s