Când ai deschis iarăşi ochii primul lucru pe care l-ai văzut a fost arătătorul unei mâini care părea ireal de aproape de tine. Tu? Plutea în aer, uşor curbat în jos, asemenea unei întrebări căreia nu ştiai cum ar trebui să-i răspunzi. Acelaşi gest era repetat de bărbatul care se aşezase lângă tine, însă acum gestul devenise mai clar şi mai ferm. Întrebarea fusese acompaniată de data asta cu vocea. Celelalte instrumente dispărură în întuneric. Ai privit, pe rând, către cei doi, fără să înţelegi mare lucru. Apoi, dintr-o dată groaza că fuseseşi descoperit şi-a făcut loc până în sânge, ca o infecţie, şi de acolo a început să străbată întreg corpul. Ai repetat, la rându-ţi, gestul celor doi bărbaţi, aşa cum trebuie că făcuse diavolul însuşi, învinovăţit de privirile Evei. Degetul arătător al mâinii tale se întoarse împotriva ta însăţi. Ca un semn de întrebare, nesigur, şi totuşi acuzator, neputând să dezvinovăţească. Biletul, ai auzit atunci, şi ai reluat cuvântul rostit de controlor, ca şi când l-ai fi tradus într-o limbă proprie. Când ai înţeles ai răsuflat uşurat, apoi ai început să cauţi după bilet; te-ai ridicat în picioare, încă ameţit, şi ţi-ai înfundat mâinile până la cot în buzunarele vechiului palton. Din obişnuinţă. Căutarea nu era, de fapt, decât una de rutină. Inima continua să-ţi bată însă cu repeziciune, şi neliniştea putea fi lesne citită în felul în care se desfăşura învestigarea. Numai tu ştiai că asta nu avea nimic de a face cu biletul, ci că era cu totul altceva.

Pe faţa controlorului îşi făcuse deja loc un zâmbet vag, abia perceptibil; cunoaştea el cu exactitate semnificaţia gesturilor bărbatului, care n-avea să mai găsească biletul şi îşi imagina deja continuarea discuţiei pe holul vagonului. N-avea să-l dea jos. Nu făcuse asta niciodată. Îndesa, mulţumit, câteva hârtii în buzunar şi trecea mai departe. La el totul se putea rezolva uşor şi clienţii erau mulţumiţi. În vremea asta îl privea pe Tucă care nu mai contenea din căutat, ca şi cum numai faptul căutării ar fi putut fi suficient pentru ca biletul să existe şi să poată fi găsit.

Haideţi domnule, încetaţi jocul, putem rezolva asta mult mai repede în alt fel, au fost cuvintele pe care le-au auzit toţi cei care împărţeau compartimentul cu Tucă, şi tuturor cuvintele li s-au părut fireşti. Tucă nu înceta însă căutarea, şi după câteva minute aşeza în mâna controlorului biletul său de călătorie, poftiţi, afişând un zâmbet vag dispreţuitor, de om acuzat pe nedrept. Controlorul l-a luat în mână, mulţumesc, fără să-l mai privească pe Tucă care îşi reluase locul pe scaun cu demnitatea recâştigată. Accesele de râs ale controlorului aveau să o facă iarăşi să se clatine în ochii tuturor. Uşa s-a deschis, haideţi cu mine, vă rog, şi Tucă s-a ridicat încă o dată, şi a făcut câţiva paşi până pe culoarul mai bine luminat. Aici avea să afle că biletul pe care îl cumpărase avea să rămâna numai o promisiune. Promisiunea unei călătorii pe care era şi de această dată nevoit să o ia de la capăt, aşa cum făcuse deja de nenumărate ori. Păi ce să se întâmple?, a răspuns râzând controlorul, dumneavostră ştiţi unde suntem? Aproape de Câmpina, a continuat el însuşi, ştiţi în ce tren v-aţi urcat?

Fără să poată înţelege prea multe, Tucă a răspuns ferm, ca şi când răspunsul ar fi fost ceva de la sine înţeles. Nu, nu se urcase în acceleratul de Oraviţa, aşa cum era el convins, ci în acceleratul de Braşov. Tucă continua să-l privească ca şi când nu ar fi reuşit să înţelegă nimic. Nici că trebuia să se dea jos, nici că n-avea să mai ajungă – în orice caz nu prea curând – la destinaţie. A luat el însuşi biletul, l-a întors de pe o parte pe alta, ca şi când acolo ar fi fost de găsit tâlcul acestei întâmplări; apoi – şi asta ar putea trece drept cel dintâi semn al înţelegerii lui – l-a mototolit între degete şi l-a îndesat în buzunar ca într-un coş de gunoi.

 

 La scurtă vreme după dialogul lămăritor avut cu controlorul, trenul oprea în gara din Câmpina. Dintr-unul dintre vagoanele care se târâseră prin frig şi mâzgă până aici, un bărbat coborî, unul câte unul, câteva bagaje, apoi se lăsă el însuşi scuipat pe uşa îngustă de fier care se închise fără zgomot în urma lui. Îşi îndesă căciula pe cap, apoi trase adânc aer în piept. Ajunsese. Nu mai conta unde. Ajunsese undeva, într-un oraş care îi era la fel de străin precum toate celelalte lucruri de pe lumea asta. Şi asta îi dădea o stare contradictorie de mânie şi de mulţumire. Încremenise în locul unde coborâse şi scotocea după o ţigare pe care nu mai avea s-o găsească. Lumea trecea pe lângă el, fără să vadă nimic. Îl ocolea instinctual, grăbindu-se către prietenul sau către fiul care venise acasă purtat în unul dintre aceste vagoane neluminate. Şi dacă vreunul dintre oamenii aceia ar fi fost atenţi la personajul care se puse în mişcare, înaintând ezitant prin mulţime, n-ar fi văzut altceva decât o siluetă în urma căreia atârna, asemenea unui indestructibil cordon ombilical – târâit prin întuneric şi prin mâzgă – cordonul paltonului care rămăsese descheiat. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s