Ce straniu se aranjaseră toate din noaptea în care ai ieşit – îngrozit de ceea ce făptuiseşi – pe uşa în faţa căreia te aflai acum. Tot ce ţi se întâmplase pe urmă te-a condus în mod mai mult sau mai puţin evident înapoi. Înapoi în faţa propriei tale fapte. Ca un cerc care se închidea dincolo de voinţa ta, şi care însemnase transformarea existenţei tale în zbaterea inutilă a celui încătuşat. Mai trăia oare? Ăsta fusese gândul care te purtase până aici? Murise într-adevăr în noaptea în care o loviseşi brutal cu scrumiera de ceramică în moalele capului? Ai lăsat-o prăvălită pe covorul care se îmbibase deja de sângele de un roşu-întunecat. Te-ai prăvălit peste ea, încercând să ieşi, şi ai simţit trupul încă cald sub tine străbătut de un vag tremur; de viaţă. Viaţa care se scurgea din ea, ca apa dintr-un bidon găurit; viaţa care se zbătea în ea, precum gâtul răsucit al unei păsări. N-ai avut forţa s-o mai loveşti încă o dată. Abia dacă te mai puteai smulge tu de acolo, din înfăptuirea acelui gest brutal, şi timpul începuse parcă să se repete. Iarăşi erai cuprins de furia de a fi trebuit să încuvinţezi cuvintele ei, care te învinovăţeau pentru tot, cuvintele ei care loveau în tine ca o secure. Ea ucisese prima; asta era; criminalul nu erai tu; şi totuşi ai lovit-o; ai simţit cum dunga scrumierei crestase oasele moi ale creştetului. Timpul se stricase şi relua, ca un mecanism defect, gestul tău final, mâna coborând ca un tăiş spre creştetul femeii, care te privise, o clipă înainte, cu o scârbă deloc reţinută, cu o silă corozivă, care îţi atacase toate simţurile şi te făcuse să acţionezi altfel. Lena se sinucisese. Şi tu erai prins acolo, în cameră, pereţii se îngustau şi tavanul începuse să coboare ameninţător; respirai greu, cu mâna apăsată pe piept. Te-ai ridicat, până la urmă, şi ai găsit drumul până la ieşire înainte ca locuinţa să se prăbuşească peste tine. Aveai sentimentul că fuseseşi condamnat să săvârşeşti gestul acela şi că întreg universul contribuise la asta.
Aţi băut amândoi în seara aceea destul de mult. De asta ţi se părea că până şi sângele ei mirosea a alcool sau hainele voastre erau impregnate cu mirosul acela până atunci plăcut. Era mai mult alcool decât sânge. Sau asta era numai impresia ta, atunci când deveniseşi una cu trupul acela pe jumătate însufleţit. Te-ai ridicat, sprijinindu-te de picioarele ei inerte şi ai continuat drumul spre uşă; gâfâind; mânat de dorinţa de a te părăsi până şi pe tine, de a lăsa acolo trupul care te purtase până pe marginea nebuniei. Apoi te-ai întors şi i-ai privit încă o dată ochii care rămăseseră deschişi. Ochii aceia care te rugau să nu fi săvârşit fapta. Sau măcar să o duci acum până la capăt! Ţi s-a părut că te-a strigat; că a murmurat ceva. Însă nu i-ai văzut buzele mişcându-se. Ai devenit cu totul neputincios. Nu simţeai acum decât un dispreţ puternic faţă de tine însuţi. O silă abia stăpânită, care îţi provoca o senzaţie de vomă. Înfăptuirea unei răzbunări îndelung mocnite n-avea deloc gustul dulce pe care îl bănuiai de ficare dată când săvârşeai gestul în imaginaţie. Te-ai oprit şi ai început să vorbeşti cu cadavrul. El nu ştia de ce era acum un cadavru şi de ce încetase să fie un om. Tu aveai însă şi mai mult nevoie de discuţia asta. Aşa că te-ai aşezat atunci pe braţul canapelei şi ai început să înşiri totul aşa cum se lăsa chemat din amintire. I-ai vorbit trupului aceluia despre Ionică şi despre cum ai plănuit totul pe vremea armatei, ca el să fugă dincolo de graniţă şi să nu se mai întoarcă. Ai recunoscut totul. O făceai cu sentimentul că minţeai, şi asta pentru că istorisiseşi de atâtea ori poveastirea în alte chipuri, încât ajunseseşi să crezi în ele. Voiai să scapi cumva de el şi atunci gândul unei crime nu mijise încă în mintea ta. Ştiai că îl puteai face să creadă ca vei fugi cu el, că vă veţi întâlni de cealaltă parte a Dunării, în libertate. Spuneai asta privind cadavrul cu o silă faţă de ceea ce înfăptuiseşi. Cadavrul începuse să te fascineze. Să-ţi absoarbă privirile, să-ţi curme voinţa de a pleca de acolo. Sub fascinaţia tot mai puternică a trupului uman golit de viaţă, a spectacolului degradării, ai reluat vorbele fără şir, de care atârna, acum viaţa sau moartea ta.

Advertisements

3 thoughts on “Visul II

  1. Paul, ambele episoade trădează, ca de fiecare dată de altfel, scriitura unui om dăruit cu harul scrisului… Nu ştiu acum dacă sunt doar fragmente sau dacă intenţionezi să postezi şi continuare. Oricum, chiar şi aşa, rândurile nu au nimic fals în ele şi “trăiesc” de la un capăt la celălalt… Mulţumesc mult pentru vizită, la bună recitire şi numai bine îţi doresc, cu linişte în suflet şi în gând…

  2. O redare perfecta de crima. De data asta a iesit superb fiindca tensiunea e cat se poate de vie si indraznesc sa sustin ca, pe langa talentul autorului ca atare, acest lucru se datoreaza si adoptarii perspectivei interioare a unui singur personaj 😀 desi folosesti de asemenea o foarte abila persoana a II-a. Mi-a placut.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s