Şi ce dacă îl chema Victor? Am simţit că, privindu-mă, ea a înţeles gândul meu răspunzându-i cu un zâmbet. Oricine putea sa fie Victor, şi să o facă pe deasupra şi foarte bine; mie nu-mi păsa. Dar sigur, pentru ea lucrurile aveau altă însemnătate. Ea zâmbea şi se gândea – încercam acum să-mi dau seama – se gândea că Victor găsise iarăşi o cale să se întoarcă. Acum câteva luni a fost nevoie să suport toate consecinţele ultimei întâlniri. Fordul roşu, maşina lui Victor, îmi strigă dintr-o dată – arătându-mi cu mâna o maşina pe care eu o puteam cu greu distinge, şi care cu greu ar fi putut fi un ford – forţându-mă să mă iau după ea, să o urmăresc. Mi-e nu-mi făcea nici o plăcere să primesc ordine de la ea, mai ales pe tonul acela pe care îl foloseşti cu caii de curse. Fordul dispăru până la urmă – Victor fugea mereu, se ascudea şi dispărea mereu, deşi nu putea face nimic din toate astea – şi ea îmi strigă să opresc şi coborî din maşină aprinzându-şi o ţigară. Era enervată, mă privea zâmbind, ca şi acum, ca şi când nu era de mine nimic din ce se întâmpla pe lumea asta, şi numai prin bunăvoinţa ei puteam şi eu să înţeleg câte ceva. N-am întrebat-o nimic. Eram numai plictisit şi n-aveam nici un chef de explicaţii. Acum Victor se întorsese din nou, dumnezeu ştie cum ne găsise, deşi nu era Victor, era un bărbat îmbrăcat elegant, cu o cămaşă impecabilă, care se mutase de curând lângă noi şi voia să ne cunoască.
Ana se bucură şi-l pofti înăuntru. Eu am pretextat că am treabă şi am plecat, lăsându-i singuri, ca şi când eu însumi aş fi fost convins că Victor, noul nostru vecin, era celălalt Victor, şi că trebuia să-i las singuri, aşa cum mă rugase ultima dată Ana, după accidentul în care fordul roşu şi trupul lui Victor ajunseseră de nerecunoscut. Îi auzeam vorbind, din camera unde lucram de obicei, din spatele rafturilor cu cărţi, şi aveam tot mai clar senzaţia că Victor devenise într-adevăr Victor, ca şi când ar fi intrat în jocul Anei; de fapt toată lumea făcea asta. Peste tot îl puteam descoperi pe Victor şi atunci el reuşea, cumva, să se întoarcă, să facă saltul înapoi în lumea din care făcea parte izbitura puternică de parapet, fordul roşu cu botul stâlcit, cu parbrizurile sparte, air-bag-urile care atârnau ca nişte cârpe inutile printre fiarele contorsionate, etajul trei, patul de spital unde Ana urca sărind treptele atât de repede încât n-o puteam urma, precizia cu care a deschis uşa camerei unde era Victor fără să fi întrebat pe cineva.
Atunci am intrat pentru câteva clipe, suportând cu greu imaginea trupului conectat prin tot felul de tuburi la aparatele care zumzăiau în jurul patului mijlocindu-i ultimele minute de viaţă. Apoi i-am lăsat singuri; ca şi acum Ana şi Victor aveau mereu lucruri să-şi spună, chiar dacă nu vorbeau; aveau mereu nevoie unul de celălalt, îmi spunea ea, şi se hrănea cu iluzia asta care mă înnebunea şi mă făcea să cred că eu sunt acela nebun. Şi de ce erau atât de importante întâlnirile astea neaşteptate cu Victor? Ana se hrănea cu ele, aveam senzaţia că viaţa noastră împreună era numai aşteptarea Anei, şi dacă Victor s-ar fi întors vreodată definitiv, ea ar fi putut foarte bine să plece, să spună că-mi va telefona să-mi explice totul; să zâmbească. Nu înţelegeam mare lucru şi mă simţeam ca un copil. Lumea Anei ţinea mai curând de o lume a visului, în care prezenţa lui Victor era mult mai puternică decât existenţa mea, ca şi fordul lui roşu, patul acela de spital, unde Ana mergea uneori, aşteptând ca Victor să se întoarcă tot pe acolo din lumea cealaltă, convinsă că faptul ăsta avea să se întâmple cândva cu precizie, aşa avea să fie, îmi spunea ea, prinvind dincolo de mine, şi eu încercam s-o consolez, îmbraţişând-o; şi ea se lăsa îmbrăţişată, dar nu mai era acolo, sau dacă era, asta se întâmpla numai pentru că eu devenisem fără sa ştiu cum şi fără să înţeleg de ce, Victor, care murea pe patul acela, şi pe care Ana îl aştepta şi descoperea pretutindeni.
La început am încercat s-o conving, că Victor, adică, murise, şi moartea e ceva definitiv, ceva care nu mai poate fi rechemat, abrogat, respins. Moartea se întâmpla pretutindeni, în fiecare zi forduri roşii, sau albastre se ciocneau de parapeţi în întreaga lume, cădeau de pe poduri, ieşeau de pe şosea şi se izbeau de copaci. Lucrurile se întâmplau aşa şi nu se putea reveni asupra lor. Nimeni nu încerca să păstreze legăturile cu morţii; oamenii vii se despărţeau de ei, şi îşi continuau vieţile, uitând treptat cu totul de cei care muriseră. Pentru că şi morţii uitau de noi. Puţin le păsa lor de ce se alege de lumea asta. Aşa cred ca stăteau lucrurile. Ştiu foarte bine toate astea, îmi zâmbi Ana, cu zâmbetul ei înţelegător, pe care îl adresezi copiilor. Sigur, eu nu înţelegeam, şi ce era mai straniu, e că ajunsesem să cred asta. Să cred ce îmi spunea Ana. Şi totuşi.
Ana intră fumând, cu o ceaşcă de cafea în mână. Am privit-o, întrebând-o tot din priviri dacă Victor plecase. Ea zâmbi, aşezându-şi mâna în care ţinea ţigarea, atentă, pe braţul meu. Victor? Îmi şopti, apropiindu-se de mine, ca şi când eu aş fi fost Victor, ca şi când, fără să ştiu, devenisem eu însumi fantasma în care credea Ana şi pe care o descoperea pretutindeni, Victor n-a fost niciodată aici, adăugă ea, depărtându-se, alungând cu o mână fumul în timp ce se depărta de mine. M-am întors s-o privesc, dar dispăruse deja, în camera cealaltă, de unde se auzea acum zgomotul farfuriilor de cafea aşezate una peste alta.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s