Niciodată nu mă asculţi până la capăt, m-am grăbit să-l admonestez, deşi eu eram cel care se oprise din povestit. Adevărul este, mi-a spus, că şi eu am pierdut odată două zile aşteptând un mesaj. Cât despre mine, nu pierdusem, cel puţin pănă acum, decât una, dar mă gândesc la mâine ca la un tribunal pregătit să mă condamne. Nu vrei s-auzi, nu?, mă întrebă, zâmbindu-mi, şi eu am clătinat din cap; nu, n-aveam chef să ascult pe cineva acum, nu puteam decât să vorbesc, chiar dacă aş fi riscat să nu mă mai asculte nimeni. El însă nu luă în seamă semnul meu şi începu să-şi amintească, cu voce tare, lăsându-se în seama amintirii.
Ea trebuia să plece vineri. Cine era ea? am întrebat, însă Iulian a continuat fără să ia în seamă întrebarea mea. Avea, spunea, motivele ei, şi după toate insistenţele mele de a mai rămâne o zi am primit numai o îmbrăţişare. Mi-a încheiat haina, a luat geanta pe care o purtasem eu până acolo, şi a dispărut în măruntaiele metroului. Să-mi scrii!, mi-a strigat, înainte ca uşa să se închidă şi trenul să pornească în drumul lui de vierme. O ameninţasem că nu-i voi scrie dacă pleacă, deşi nu aveam de când să mă ţin de promisiune. Nu aş fi putut, înţelegi, nu? Când am ajuns acasă i-am scris primul mesaj. Nu mai ştiu exact ce i-am scris; probabil că-mi era deja dor de ea, că speram să ajungă bine, o întrebam când avea să se întoarcă; nimic complicat. Apoi am citit într-un ziar că în gară avusese loc un incendiu şi toate trenurile aveau întârzieri de câteva ore. Probabil nici măcar nu plecase încă, m-am gândit, şi cred că avusesem dreptate. Aşa că i-am mai scris un mesaj. I-am scris că incendiul acela era semnul că nu ar fi trebuit să plece, că eram aproape hotărât să vin după ea şi s-o opresc cumva, s-o întorc din drum. Hotărârile ei erau neclintite. Apoi am început să aştept. Aşteptarea e cel mai chinuitor lucru. (Am zâmbit, privind încă o dată ecranul calculatorului, să verific dacă îmi scrisese; nu.) Au trecut câteva ore bune, s-a făcut între timp seară. Era, cred, sfârşitul lui aprilie, şi zilele se lăbărţaseră deja pe vreo cinşpe ore. Mă chinuiam să citesc. Câte o pagină la zece minute, pe care o răsuceam fără să înţeleg ce citisem. Aşteptarea mă confiscase cu totul şi mai ales nerăbdarea ca o gheară înfiptă în grumaz. Nerăbdarea mă sufoca, şi speranţa că o să-mi scrie, că îi era şi ei dor de mine, că avea să se întoarcă duminică, aşa cum o rugasem eu.
Condiţiile astea sunt eu!, mi-a spus, cu câteva minute înainte de a pleca, atunci când eu avusesem curajul să-i spun că mi se par insuportabile condiţiile impuse de ea. E clar, n-o înţelegeam, şi totul se complica îngrozitor. Totul era uimitor de simplu, constata ea, şi poate că aşa era din perspectiva ei. Nu şi dintr-a mea. Dar ce mai conta. Se făcuse deja ora unu noaptea, şi nu primisem nici un mesaj. M-am hotărât să-i scriu eu. I-am scris, spunându-i că sunt îngrijorat, că vreau să ştiu măcar dacă a ajuns cu bine, că mi-e dor de ea – cam aşa se terminau toate mesajele pe care i le trimiteam – şi că o rugam să se întoarcă duminică. Am mai aşteptat o oră, şi i-am scris iaraşi. Mă purtam ca şi când aş fi fost îndrăgostit; desigur eram, dar arătând asta în felul în care o făceam deveneam îngrozitor de vulnerabil. Nerăbdarea mă înnebunea de viu, nerăbdarea şi aşteptarea. Timpul începea să se răsucească în loc. Eram mereu cu ochii pe ceas, sperând să primesc mesajul. Obosisem. Înainte să mă pun în pat, i-am mai scris un mesaj. De data asta, tonul era uşor schimbat. O învinovăţeam. Mi se părea nedreaptă şi crudă. Încheiam însă în acelaşi fel. Da, îmi era dor de ea. Şi aş fi vrut să nu fi plecat. Ce mai conta ce aş fi vrut eu, când gândul meu era riguros inutil, atât de bine organizat în inutilitatea lui.
M-am întins în pat ca să mă gândesc iarăşi la ea. Nu puteam să adorm. Nerăbdarea şi aşteptarea se transformau în frustrare şi furie multiplicându-şi forţele. Eram cu totul înlănţuit. Cred că m-am ridicat de zeci de ori din pat, numai ca să verific dacă mi-a trimis vreun mesaj. I-am mai scris de câteva ori, apoi am început să recitesc mesajele pe care i le trimisesem. Devenisem îngrozitor de sincer, de patetic, de comun. Nici nu mai ştiam să scriu. Greşeam litere şi cuvinte, inventam expresii, răbufneam uneori în cuvinte inexistente şi hilare. Dimineaţă mi-am dat seama că reuşisem să construiesc, cu toate mesajele alea saturate de cuvinte, o perdea densă ş mată, prin care n-o mai puteam zări pe ea. Ca nişte ambaleje, ca nişte pungi de plastic aruncate mi se păreau cuvintele care trebuiau să poarte nerăbdarea mea, dorinţa mea de a o îmbrăţişa, de a o săruta, de a o şti lângă mine. Totul suna gol. În unele mesaje nu făceam altceva decât să-mi ofer răspunsuri sau replici la mesajele trimise tot de mine mai înainte. Recitisem şi scrisesem zeci de mesaje. Îmi era totul insuportabil.
Sper dimineaţă am reuşit să adorm. Pentru asta înghiţisem însă două pastile. Apoi încă una; ca să fiu sigur. Totuşi n-am dormit decât vreo patru ore. Când m-am trezit, tot nu primisem nici un mesaj. I-am scris iarăşi. I-am scris însă, cerându-i să şteargă toate mesajele pe care i le trimisesem şi mai ales fără să le citească. I-am scris că o iubeam şi că nu voiam atlceva decât să fim împreună. Apoi, îmi era iarăşi dor de ea. Aşa am încheiat. M-am trântit în pat şi am mai dormit câteva ore. Dormind, mă surprindeam sperând. Era un somn conştient, un somn în stare de trezie. Nu mai puteam suporta nimic. Pătura, aşternutul, lumina. Îmi era silă să mă ridic din pat, să mă aşez pe scuan, să mă mişc, să respir. Ea tot nu-mi scria. Treceam de la deznădejde la furie apoi la nerăbdare. Eram definitiv înfrânt. În starea asta de plâns am petrecut ziua, fără să vorbesc cu nimeni, singur cu spaţiul şi timpul meu, de parcă aş fi fost un fazan pus la macerat. Îmi devenisem mie însumi ridicol şi aş fi vrut să mă scap de mine şi să fug. Îmi devenisem străin.
Era iarăşi seară, şi mie mi se părea că trecuse o veşnicie şi câteva zile în plus de la seara dinainte, când o strânsesem în braţe, sărutând-o, rugând-o să se întoarcă duminică; şi ea mă rugase să-i scriu. M-am trântit în pat, apoi…Se opri, ca şi când n-ar mai fi vrut să continue. Tăceam amândoi, el privind pe fereastră, şi eu uitându-mă, uneori, în ecranul calculatorului. Şi apoi? L-am întrebat, până la urmă, şi l-am văzut întorcându-şi din nou privirea spre mine. Ştii, mi-a spus, ca şi când ar fi răspuns întrebării mele, suferinţa e mult mai adâncă decât fericirea; mult mai riguroasă şi mai reală. Apoi?, întrebă de data asta el. Nimic. De-atunci n-am mai văzut-o niciodată, dar nu mai aştept să-mi scrie. Am încetat să aştept a treia zi dimineaţă. Aşteptarea nu durează niciodată mai mult de două zile. Dacă în timpul ăsta nu te vindeci, atunci eşti definitiv pierdut. Mă gândesc, uneori, în joacă, mă gândesc că aş putea primi, într-o zi, un mesaj de la ea. Dar nu e gândul meu, îmi zic imediat, ci ultimele zvâcniri, notele de final ale aşteptării, care se zvârcoleşte în mine, învinsă, ca un o coadă retezată de şopârlă.

Advertisements

6 thoughts on “Asteptarea dureaza doua zile (erata pe timp de indragostire)

  1. Suferinta si fericirea fac parte di trairile omenirii…nu putem avea parte numai de unul din aceste sentimente…ele interactioneaza…puteam apreacia fericire numai dupa ce am suferit…de alfel putem spune ca suferim numai dupa ce am cunoscut fericirea…

  2. Asteptarea de fata era pretextul..pretextul unei alte asteptari, mai vaste, nicicand implinite..daca trebuie sa fiu sincer, atunci voi spune ca de cele mai multe ori abia asteptand am inteles ca nu astept pe cine trebuie. E un paradox aici, cred. Nu ti s-a intamplat niciodata ca asteptand pe cineva si vazandu-l venind sa te dezamageasca tocmai faptul venirii lui? Ah, stiu! E o poezie de Arghezi, foarte frumoasa, care se termina cam in felul acesta: el vede iubita venind, si numai astfel isi da seama ca asteptarea fusese mai frumoasa, mai poetica, decat venirea. Pentru ca venirea iubitei destrama o lume intreaga, forteaza totul sa se potriveasca prezentului, violeaza imaginatia.. paradoxal, asteptarea nu se poate implini decat in asteptare si ca asteptare..si de fapt asteptam cu totii, cred, la nesfarsit, crezand, de multe ori, ca asteptarea noastra s-a terminat..

  3. “abia asteptand am inteles ca nu astept pe cine trebuie” – poate nu vine cine trebuie? (şi nu spun că cel “aşteptat” este cel ce “trebuie” să vină)

    “sa te dezamageasca tocmai faptul venirii lui”.. ba da… a fost. Dar n-aş spune că e doar o dezamăgire… un fel de resentiment îmbibat de descurajare… 🙂

  4. Genial!
    Îmi place paradoxul impus de tine! Ideea, fluenţa, lucrurile, sentimentele, care curg unele-n altele, îmbinându-se, şi ducând toate în acelaşi loc: aşteptarea.
    Te felicit!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s