ea era ca lumina
pe frunze
mirosul ei de sevă
moale
dimineaţa care umplea
încăperea
strigătul ei de la cealaltă toartă
a nerăbdării
se răspândeau în mine
leneşe
ca nişte gâturi lungi
de lebădă răscolind
adâncimea mâloasă a
apelor
cum mă zbăteam
la buza ceştii fierbinţi
de cafea între vis
şi uitare
ziua se depărta
de începuturi călătorind
şi liniştea dimineţii
curgea din încăperea noastră
în amintire
ia-mi mă rugai soarele
ăsta din ochi
şi du-l undeva
sorbeam tot mai rar din ţigară
neputincios
şi tot mai subţire

Advertisements

4 thoughts on “ea

  1. “mă zbăteam
    la buza ceştii fierbinţi
    de cafea între vis
    şi uitare” – superbă metaforă. Iar finalul este pe măsură, cu acea ţigară “sorbită”, “tot mai rar”, “neputincios” şi “subţire”. Felicitări, Paul…

  2. dacă în liniştea dimineţii soarele a îndrăznit să intre în ochi, în cafea, în vis.. de ce să te mai zbaţi? mai bine-l savurezi 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s