Rusia nu cedeaza Republica Moldova

In timp ce televiziunea publica difuzeaza emisiuni de divertisment, in capitala Moldovei zeci de mii de tineri incendiaza cladirea parlamentului si flutura drapeluri romanesti sau europene. O fac sub privirile indiferente ale fortelor de ordine, dirijate perfect “de la centru”, care in acelasi timp nu permit intrarea nici unei persoane in capitala, si nici macar in tara. Voronin vorbeste, folosind epitetele pe care batrananul si mult mai stilatul sau tovaras intru socialism, Iliescu, le cunoaste si le stapanesti cu aceeasi dezinvoltura si gratie.

Ramane insa intrebarea: ce se intampla in Moldova? Sa fie numai o piesa de teatru, regizata pentru a putea identifica si condamna “fortele criminale”? E foarte probabil sa fie asa. Si poate ca acum vom avea ocazia sa vedem ca o revolutie, asa cum credem noi a fi fost cea din ’89, nu se poate face “din interior” si cu o mana de oameni.  Singurul lucru posibil este ca lucrurile sa scape de sub control si planul sa mearga prost. Nu e nimic mai greu de stapanit decat o multime furibunda. Cu toate acestea, lucrurile sunt departe de a ajunge acolo, cel putin deocamdata, ele fiind mai curand ingaduite. Rusia, ii spunea lui Petre Tutea unul dintre oficialii care l-au intampinat intr-o vizita de lucru, nu mai da inapoi ce-a inghitit odata. Imi place sa sper ca raspunsul lui Tutea ar putea fi dat acum Rusiei cu aceeasi nonsalanta: vomitive, ca sa verse dublu.

mai ales tu..

vântul se zbenguia prin nuci

ca o dihanie cheflie

apucând fetele de cozi

ridicându-le fustele

numai pe tine te prinsesem

de-adevăratelea şi de-acum

ne luptam ca lăcustele

în jurul nostru se jucau

învârtindu-se feţe albastre şi roşii

băieţii schimbau între ei pumni

şi picioare aruncau cu pietre

cu căţei de usturoi şi cu osii

numai tu tăceai enervată

cu palma mea în care scuipai

şi loveai cu dinţii strivindu-ţi buzele

eu simţeam limba ta jucându-se tot

mai alert de-a furnicile de-a meduzele

din curţi câinii lătrau smucindu-se

să iasă afară

îţi răsucisem o mână

la spate şi simţeam

cum începea să te doară

vântul se prefăcea tot mai mult

în fum, şi-n ninsoare

peste buzele tale

buzele mele apăsau

temătoare.

esantion de insanite

nu v-aţi plictisit mătuşilor

să vă împrăştiaţi care cum

masacrarea artistului în public

nu e treabă de pe-o zi pe alta

şi să nu dea dracu’

cum dă el când pofteşte

să vă văd că mişcaţi un deget

sau din pleope când o să vă zic

acum îl chem pe ăla micu’

să-i desfacem pantalonii

să-l facem să plângă

să-l învârtim de mâna dreaptă

până se face tot stângă

să-l pişcăm, pişcaţi-l afurisitelor

gaiţelor mătuşi cu pene

şi cu mături în loc de fund

ronţăiţi-l până vă piere şi hazul

şi cheful până ăla micu

artist o să se facă de piatră

şi trist şi o să verse din el

afară o operă de artă

extraordinară.

In tren – partea a III-a

Când ai deschis iarăşi ochii primul lucru pe care l-ai văzut a fost arătătorul unei mâini care părea ireal de aproape de tine. Tu? Plutea în aer, uşor curbat în jos, asemenea unei întrebări căreia nu ştiai cum ar trebui să-i răspunzi. Acelaşi gest era repetat de bărbatul care se aşezase lângă tine, însă acum gestul devenise mai clar şi mai ferm. Întrebarea fusese acompaniată de data asta cu vocea. Celelalte instrumente dispărură în întuneric. Ai privit, pe rând, către cei doi, fără să înţelegi mare lucru. Apoi, dintr-o dată groaza că fuseseşi descoperit şi-a făcut loc până în sânge, ca o infecţie, şi de acolo a început să străbată întreg corpul. Ai repetat, la rându-ţi, gestul celor doi bărbaţi, aşa cum trebuie că făcuse diavolul însuşi, învinovăţit de privirile Evei. Degetul arătător al mâinii tale se întoarse împotriva ta însăţi. Ca un semn de întrebare, nesigur, şi totuşi acuzator, neputând să dezvinovăţească. Biletul, ai auzit atunci, şi ai reluat cuvântul rostit de controlor, ca şi când l-ai fi tradus într-o limbă proprie. Când ai înţeles ai răsuflat uşurat, apoi ai început să cauţi după bilet; te-ai ridicat în picioare, încă ameţit, şi ţi-ai înfundat mâinile până la cot în buzunarele vechiului palton. Din obişnuinţă. Căutarea nu era, de fapt, decât una de rutină. Inima continua să-ţi bată însă cu repeziciune, şi neliniştea putea fi lesne citită în felul în care se desfăşura învestigarea. Numai tu ştiai că asta nu avea nimic de a face cu biletul, ci că era cu totul altceva.

Pe faţa controlorului îşi făcuse deja loc un zâmbet vag, abia perceptibil; cunoaştea el cu exactitate semnificaţia gesturilor bărbatului, care n-avea să mai găsească biletul şi îşi imagina deja continuarea discuţiei pe holul vagonului. N-avea să-l dea jos. Nu făcuse asta niciodată. Îndesa, mulţumit, câteva hârtii în buzunar şi trecea mai departe. La el totul se putea rezolva uşor şi clienţii erau mulţumiţi. În vremea asta îl privea pe Tucă care nu mai contenea din căutat, ca şi cum numai faptul căutării ar fi putut fi suficient pentru ca biletul să existe şi să poată fi găsit.

Haideţi domnule, încetaţi jocul, putem rezolva asta mult mai repede în alt fel, au fost cuvintele pe care le-au auzit toţi cei care împărţeau compartimentul cu Tucă, şi tuturor cuvintele li s-au părut fireşti. Tucă nu înceta însă căutarea, şi după câteva minute aşeza în mâna controlorului biletul său de călătorie, poftiţi, afişând un zâmbet vag dispreţuitor, de om acuzat pe nedrept. Controlorul l-a luat în mână, mulţumesc, fără să-l mai privească pe Tucă care îşi reluase locul pe scaun cu demnitatea recâştigată. Accesele de râs ale controlorului aveau să o facă iarăşi să se clatine în ochii tuturor. Uşa s-a deschis, haideţi cu mine, vă rog, şi Tucă s-a ridicat încă o dată, şi a făcut câţiva paşi până pe culoarul mai bine luminat. Aici avea să afle că biletul pe care îl cumpărase avea să rămâna numai o promisiune. Promisiunea unei călătorii pe care era şi de această dată nevoit să o ia de la capăt, aşa cum făcuse deja de nenumărate ori. Păi ce să se întâmple?, a răspuns râzând controlorul, dumneavostră ştiţi unde suntem? Aproape de Câmpina, a continuat el însuşi, ştiţi în ce tren v-aţi urcat?

Fără să poată înţelege prea multe, Tucă a răspuns ferm, ca şi când răspunsul ar fi fost ceva de la sine înţeles. Nu, nu se urcase în acceleratul de Oraviţa, aşa cum era el convins, ci în acceleratul de Braşov. Tucă continua să-l privească ca şi când nu ar fi reuşit să înţelegă nimic. Nici că trebuia să se dea jos, nici că n-avea să mai ajungă – în orice caz nu prea curând – la destinaţie. A luat el însuşi biletul, l-a întors de pe o parte pe alta, ca şi când acolo ar fi fost de găsit tâlcul acestei întâmplări; apoi – şi asta ar putea trece drept cel dintâi semn al înţelegerii lui – l-a mototolit între degete şi l-a îndesat în buzunar ca într-un coş de gunoi.

 

 La scurtă vreme după dialogul lămăritor avut cu controlorul, trenul oprea în gara din Câmpina. Dintr-unul dintre vagoanele care se târâseră prin frig şi mâzgă până aici, un bărbat coborî, unul câte unul, câteva bagaje, apoi se lăsă el însuşi scuipat pe uşa îngustă de fier care se închise fără zgomot în urma lui. Îşi îndesă căciula pe cap, apoi trase adânc aer în piept. Ajunsese. Nu mai conta unde. Ajunsese undeva, într-un oraş care îi era la fel de străin precum toate celelalte lucruri de pe lumea asta. Şi asta îi dădea o stare contradictorie de mânie şi de mulţumire. Încremenise în locul unde coborâse şi scotocea după o ţigare pe care nu mai avea s-o găsească. Lumea trecea pe lângă el, fără să vadă nimic. Îl ocolea instinctual, grăbindu-se către prietenul sau către fiul care venise acasă purtat în unul dintre aceste vagoane neluminate. Şi dacă vreunul dintre oamenii aceia ar fi fost atenţi la personajul care se puse în mişcare, înaintând ezitant prin mulţime, n-ar fi văzut altceva decât o siluetă în urma căreia atârna, asemenea unui indestructibil cordon ombilical – târâit prin întuneric şi prin mâzgă – cordonul paltonului care rămăsese descheiat. 

Trenul – partea a II-a

Te-ai întors în compartiment, ţi-ai descălţat pantofii şi ţi-ai întins picioarele pe scaunul din faţa ta. Îţi era tot mai greu să rămâi treaz, însă trenul tocmai oprea în una dintre staţii. Luminile alburii ale peronului găureau perdeaua care acoperea geamul şi purta toată zarva de afară în compartimentul în care stăteai aproape întins. În câteva minute îşi făceau loc pe scaunele de lângă tine doi bărbaţi îmbrăcaţi în paltoane vechi de lână şi o femeie bătrână care purta pe un umăr o sacoşă de rafie. Te-ai scuzat printr-un gest; ţi-ai restrâns trupul, care apucase tot felul de căi prin compartimentul până acum câteva clipe liber, la un singur scaun. Spaţiul care îţi revenea, de drept, nu era deloc comfortabil. Căldura din compartiment se risipise. Intraseră câteva guri de aer îngheţat, deodată cu purtătorii lor. Ai simţit câţiva fiori de frig. Trenul porni mai departe; pe geamuri mişcarea rapidă a imaginilor începea iarăşi să numere timpul. Piciorul tău s-a lovit de genunchiul unuia dintre bărbaţi, care te-a privit o clipă pe sub sprâncenele în care atârnau ca nişte sâmburi, câteva picături de apă abia dezgeţată. Şi-a retras genunchiul, însă a continuat să te privească iar tu ai răspuns folosindu-te de câteva cuvinte la care nu se mai putea adăuga nimic. Acum era mulţumit.
Întunericul înlocuise între timp lumina şi simţeai iarăşi cum nu mai puteai evita prăbuşirea în somn. Ţi-ai sprijinit cotul de fereastra geamului şi creştetul s-a potrivit aproape perfect în palma desfăcută larg. Gândurile au început să se învălmăşească, chipurile unor persoane necunoscute au luat locul întunericului de dincoace de pleope. Mâna rămasă liberă s-a mişcat imperceptibil, salutând acele fiinţe care nu erau acolo decât pentru tine, şi buzele s-au mişcat fără să scoată un sunet. Aşa erai deja în gară. Un loc pustiu, fără lumini, aşa cum putea fi gara unei comune prăpădite, de la capătul ţării. Te-ai plimbat ceva vreme aşteptând să fii întâmpinat de cineva, doar aşa eraţi înţeleşi. Vântul răsfoia acoperişele de tablă ale clădirilor şi muta bucăţi de hârtie şi de pânză dintr-o parte în alta. O făcea fără să ceară nimic în schimb. Vântul şi oamenii. În gară nu era însă aproape nimeni. Afară de două siluete care se apropiau în întunericul nelocuit. Acum te însoţeau amândoi ţinându-te fiecare de unul dintre braţe. Vântul muta hârtii şi sticle de plastic dintr-un loc în altul, ca şi când ar fi jucat şah de unul singur.

In tren – partea I

În tren începea să fie întuneric şi cald. După perdeaua murdară, pe care ai desfăcut-o din nod, şi care acoperea acum geamul, se urmau la distanţe nu prea lungi în timp, imaginile unei lumi din care se ridicau vaporii calzi ai locuirii, ai intimităţii neîntrerupte cu trupurile omeneşti. Dintre zidurile de beton ale clădirilor, de la geamurile ferestrelor, de pe întinderea şoselei care urma, o vreme, aceeaşi direcţie cu calea ferată răzbătea acelaşi geamăt, aceeaşi inutilă tânguire. Vagoanele se smulgeau însă, unul câte unul, din îmbrăţişarea aceasta imaterială, şi îşi continuau drumul dincolo de ea, ca după o definitivă despărţire. Întinderea locuită a oraşului rămânea în urmă, şi atmosfera deveanea treptat suportabilă. Ai lărgit cu degetul arătător gulerul cămăşii, apoi te-ai ridicat de pe scaun, să mai deschizi puţin geamul care se blocase însă, definitiv. În pachetul de ţigări din buzunar erau vreo şapte ţigări, aşa că una putea fi cheltuită acum, în cinstea plecării.

Pe hol mai era un bărbat care se îndeletnicea cu acelaşi lucru, însă tu n-aveai chef de vorbă. Ar fi fost grozav dacă ai fi putut rămâne netulburat până la sfârşitul călătoriei, locuit de gânduri la întâmplare, cu limba mângâind capătul ţigării, plimbând saliva dintr-o parte într-alta agurii. Orice ar fi interferat cu câmpul magnetic al reveriilor tale ţi-ar fi putut cauza o puternică indispoziţie, şi de asta te-ai prefăcut că n-auzi nici unul dintre cuvintele care îţi erau în mod destul de sigur adresate. Şi într-un sens au trecut undeva, la ceva dinstanţă de tine, în felul unui proiectil ale cărui coordonate fuseseră greşit introduse, astfel că deşi le-ai auzit, ai refuzat să le înţelegi sensul. Ele n-au fost însă decât vestitorii unei apropieri fizice, care nu mai era cu putinţă de evitat.

I-ai făcut loc să treacă bărbatului care se apropia de tine, lipindu-te cu pieptul de bara de metal de care te sprijineai şi cu obrazul de unul dintre geamurile vagonului, însă el nu era încă hotărât. Dacă aveaţi cumva o ţigare, asta ar fi aşa de bine, că el nu mai avea nici una, şi tu ai scotocit după pachet şi i l-ai întins, poftindu-l să ia una. Apoi locul a devenit brusc insuficient, trupurile s-au lăsat pătrunse unul de celălalt, mirosurile de sudoare şi cele de tutun s-au suprapus, dând naştere, pentru câteva clipe, unui al treilea. Când te-ai simţit eliberat de sub povara celuilalt trup, aveai sentimentul că se întâmplase ceva împotriva voinţei tale, că rugămintea însăşi, dar mai ales gestul care i-a urmat săvârşiseră un abuz. Acum, după această stranie întâlnire, adresările politicoase sau tatonările nu mai aveau nici un sens. Şi asta a simţit nu numai cel care freca între degete ţigarea primită de la tine, ci şi chiar tu însuţi. Dar n-ai mai rămas. Întâlnirea îţi făcuse deja silă. Ai aruncat câteva cuvinte, la întâmplare, şi ai pornit-o spre cabina de la capătul vagonului. Îţi puseseşi în cap să nu te întorci de acolo până când nu se va fi eliberat culoarul.

În lipsa ta, controlorul intra într-un compartiment nelocuit, însă plin de bagaje. Ele n-aveau însă nevoie de bilet, aşa că bărbatul îmbrăcat în costumul de serviciu a trecut mai departe, la compartimentele următoare. Oamenii aveau bilete şi le întindeau prin mijlocirea unor mâini care amorţiseră sprijinind capetele ameţite de somn, cu părul năclăit de transpiraţie şi de întuneric. Se făcuse insuportabil de cald. Căldura apropia oamenii şi transforma conversaţiile de convenienţă în mărturisiri. Controlorul le verifica biletele în grabă şi trecea mai departe, fără să asculte. Auzise deja tot ce se poate auzi. Să termine cu asta şi să mănânce şi el ceva. Poate îi pica totuşi ceva astăzi. N-ar fi fost rău. Măngâiat de gândul acesta – şi de pântecele larg al unui şobolan care i se strecurase printre picioare, dispărând într-o scobitură – a trecut în vagonul următor.