nici macar numele

nu purtam nimic cu mine

nici măcar numele

trăiam într-o linişte aducătoare de sete

alunecam gol prin lume

ochii rotunzi cu urme de galben

luciul umărului tău

îmbrăţişarea ta trecutul

un pas în faţa celuilalt

ca într-o despărţire

în afara mea

singur

începeam să uit

să alerg şi să tremur

toate culorile lumii mele

era de la început seară

şi tu nu erai

nu mai erai

nu mai e mult

nu purtam nimic cu mine

nu mergeam nicăieri

nu iubeam

nu aşteptam

nu credeam

trăiam într-o linişte aducătoare de sete

într-o depărtare lucidă

scrijeleam în praf cuvinte

şi le priveam dispărând

cu nepăsare

cu frică

Amiaza de vara – dupa spusa conului Caragiale

În aer e lene… Amiază de vară.

pâclă greoaie de plină Sahară.

Ca tigru-ntre două tigrese rivale,

Ce scuipă de turbă şi sânge şi bale,

Ahmet stă-ntre două geloase neveste:

Fatme – o minune, Biulbiul – o poveste!

Biulbiul este blondă, Fatme este brună;

O patimă oarbă şi alta nebună.

Ahmet simte bine că fierbe în ele

O ură cumplită, o ură de-acele

Ce lasă din treacăt în neagra lor cale

Ruine şi sânge şi moarte şi jale.

Sunt două extreme, sunt două-antiteze…

Pornirea vrăjmaşe, el vrea s-o calmeze:

“Pe-Allah strălucitul! pe sântul profet! Pe stele şi lună! (răcneşte Ahmet

Ş-apucă hangerul) Fatme! un ciubuc! Mergi!”

“Nu vreau!!”

«Zic: du-te!!»

“Stăpâne… mă duc!”

…Fatme se supune şi pleacă fierbând,

Cu zâmbet pe buze, cu blestem în gând…

Fatme e departe… Emirul Ahmet

Cu blonda Biulbiula vorbeşte-n secret!

În aer e lene… Amiază de vară…

E pâclă greoaie de plină Sahară.

Biulbiul doarme-acuma deplin liniştită.

Fatme se întoarce… Figura-i, pălită

De focul ce-o arde, cu jale zâmbeşte.

Ahmet ia ciubucul şi ţintă-o priveşte. “

… Nebuno – el zice – te-apropie bine:

Cât n-ai fost aicea vorbii tot de tine…”

“Ştiu… Doarme acuma potrivnica mea:

Stăpâne, vorbeşte-mi şi mie de ea!”

Biulbiul doarme dusă… Emirul Ahmet

Cu bruna Fatmea vorbeşte-n secret…

Şi bruna, la rându-i, de vorbă sătulă,

Adoarme alături cu blonda Biulbiulă.

Emirul de vorbă şi dânsu-i sătul –

De-o parte-i Fatmea, de alta-i Biulbiul.

Ca tigru-ntre două tigrese rivale

Ce dorm obosite, zdrobite de şale,

Adoarme-ntre două domoale neveste:

Fatme – o minune, Biulbiul – o poveste…

… Şi-n aer e lene… Amiază de vară…

E pâclă greoaie de plină Sahară!

tot ce-(t)i placea la mine

nerăbdarea mă prefăcuse

într-un castel din cărţi de joc

dacă ai fi vrut

orice duh s-ar fi depărtat de la mine

până şi duhul acesta nerăbdător

care strigase cele şapte nume

ale tale

cineva mă aruncase

ca pe o haină folosită

nerăbdarea, mi-am spus,

pe semne că se descotorosea

de mine

de-aici n-aş mai putea spune

decât cum am atârnat

vreo două zile

de spaima aceea

că nerăbdarea

era tot ce ţi-a plăcut vreodată

la mine.

doua, trei, secunde, mai mult..

Dacă ai fi rămas sprijinit, două-trei secunde mai mult, pe marginea ferestrei de unde zburase mucul acela de ţigară, intona Iulia zâmbind şi privindu-mă la răstimpuri, ai fi putut distinge, câteva etaje sub tine – şi fără vreo greutate –  chemarea unei voci mai curând feminine, însoţită, ritmat, de o timidă fluturare de mână. Afară de asta, nu era nimic de văzut; oameni şi maşini roiau pretudindeni; semafoare se permutau dialectic; burniţa. Mâna continua să plutească aiurea, ca o lumină tot mai palidă, ca un semn inutil adresat tuturor; umbréle se legănau la un trunchi de copac deasupra pământului, dând deseori la iveală membre îmbrăcate în ghete, purtând mănuşi, gesturi nefireşti şi grăbite, atingeri discrete, capete mari, grele de păr, mine umflate de râs sub glugile ude, de fâş. Peisajul surprindea, mai cu seamă, prin precizia desfăşurării, firească precum cea a unei armonii prestabilite. Nimic nu era la întâmplare în acea după-amiază; nici geamantanele  mişcându-se de unele singure, la vreo câteva sute de metri distanţă; nici fereastra, închizându-se fără sunet şi neobservată; destinul îşi făcuse loc pretutindeni cu insistenţa bacteriilor.

Bărbatul care ducea odată cu el însuşi acea grămadă de genţi, geamantane şi plase, nu era mai mult decât o iluzorie presupunere; însă nimeni nu se obosea să presupună mare lucru la ora şase şi trei sferturi după-amiaza, când din Gara de Est ar fi trebuit să decoleze, cu o întârziere de câteva minute, acceleratul de Oraviţa – de aici poate şi graba cu care bagajele îşi schimbau adeseori locul şi se încrucişau prin întunericul ce se lăsase deja, ocrotitor, peste gândurile încâlcite ale unor fiinţe nesemnificative.

Mecanismul zilei aceleia se îndrepta, obosit, către final. Te-ai fi aşteptat, dintr-o clipă în alta, să vezi de la geamul locuinţei tale cum o mână suvernă îndepărtează decorurile, şi cum lumea se goleşte de lucruri şi oameni. Ai fi zărit aici şi aiurea, în umbra cortinei, lucirile metalice ale nesfârşitelor rânduri de schele, decoruri abia schiţate, culori încă proaspete, mirosind a ulei şi a piese de schimb. În lumina care se destrăma ca o pastă, ai fi putut vedea lumea trădându-se pe ea însăşi, în goliciunea ei de femeie proaspăt îmbăiată; şi asta numai pentru că sufla un vânt slab, numai pentru că se târa precum picioarele unui mort tras de mâini înspre lumea cealaltă, vântul, care ridicase aripile paltonului, dezvelind rotula de metal a unui tânăr; vântul care făcuse inutilă fusta domnişoarei cu pălărie verde şi care dezgolise până sus piciorul suplu dintr-un aliaj lucios de aluminiu îmbrăcat într-un ciorap fin (o vezi, uite-o trece acum pe partea cealaltă, după maşina aia crem, îţi arătam şi simţeam deja mâinile mele urcând nebuneşte pe coapsele ei); vântul care se împiedica la colţuri de cerşetori din celofan şi din hârtie creponată, împachetaţi bine în zdrenţe şi în ghemotoace de fum; vântul care urla prin scările blocului, lăsând să se vadă toate acestea şi încă altele, nenumărate; însă tu adormiseşi pe scaunul tău aşternut cu o bucată de pâslă, şi nu le mai puteai vedea.

Noi, nici o secundă în plus (poiestire)

Despre noi, mi-a spus Roxana, alergând cu degetul arătător de-a lungul buzelor ei, nu trebuie să scrii nimic. bine, n-o să scriu, i-am spus, vorbindu-i în şoaptă, ca şi când cineva era acolo, într-un pliu al timpului sau al spaţiului şi aştepta, nemişcat, ca o orbită goală. apoi am sărutat-o, prinzându-i între buze degetul care aşezase în seara aceea, peste zâmbetele noastre, semnul tăcerii. chiar n-o să scrii?, se desprinse Roxana de mine, tresărind, ca şi cum s-ar fi deşteptat încă o dată în dimineaţa aceea, atât de devreme, îmbrăcată în tricoul meu, furinşându-se până la baie, unde avea să se prefacă iarăşi într-o altă Roxana, căreia îi zâmbeam fără să pot răspunde întrebărilor ei şi uneori fără s-o înţeleg. atunci, între noi nu mai rămânea decât gestul ei copilăresc, pe jumătate jucat, de a aşeza degetul arătător peste linia buzelor noastre, adăugându-le întunericului şi tăcerii din care ne desprindeam atât de greu, alunecând, schimbându-ne între noi, confundându-ne unul cu celălalt. numai că se făcuse imediat dimineaţă, timpul ne recupera, acum, de pe pietrele fierbinţi ale uitării, unde ne încălzeam amândoi ca nişte şopârle uriaşe, privindu-se una în ochii celeilalte. şi deodată cu dimineaţa, lumea era străbătută de profunde schimbări, lucrurile alergau să-şi reia locul firesc, iar eu, ameţit de nesomn, nu reuşeam să găsesc cuvintele cu care aş fi putut-o face să mai rămână, câteva ore măcar, îmbrăţişată de clipa aceea, cu obrajii în palmele mele.

O să scriu, i-am răspuns, încercând să alunec din nou până în seara în care am intrat amândoi, îmbrăţişaţi, prin spărtura minusculă din zidul timpului monoton şi egal, într-un altfel de timp. Iarăşi stăteam amândoi în faţa uşii pe care am deschis-o cu grijă, apoi, o clipă mai târziu, degetele mele desfăceau curelele subţiri ale sandalelor ei care îi lăsaseră pe piele dâre de murdărie şi praf. apoi întunericul ne schimba conturul şi noi ne mişcam unul spre celălalt, ca şi când ne-am fi întins deasupra unui plămân care se ridica şi cobora deodată cu noi, dogorâtor.

Noi, mi-a spus Roxana, începem unul deodată cu celălalt şi în acelaşi fel ne sfârşim. Noi nu existăm decât atât timp cât existăm, şi nu mai suntem atunci cand nu mai suntem. noi, a început iarăşi, însă eu i-am aşezat peste buze degetul arătător, voind să ne întoarcem încă o dată în seara dinainte de orice seară, dimineaţă sau zi, în care totul avea să înceapă şi să se sfârşească mereu. noi, doar atât. nici o secundă în plus.

In ce consta caracterul indispensabil al cuvantului poetic? – propunere de dezbatere

M-am gandit sa va transmit si voua una dintre vechile mele framantari – una dintre framantarile perene ale filosofiei (si nu doar in ipostaza esteticii) si ale literaturii. Care este adevarul poeziei? De unde necesitatea ei, indispensabilitatea ei?

Exista o esenta a rostirii poetice? Iar daca exista, este ea perena, sau are un destin istoric, fiind intr-o continua transformare? Apoi tine aceasta “esenta” de exprimarea unor sentimente si trairi umane, sau presupune o deschidere mai vasta catre un orizont de intelegere in afara ratiunii calculatoare si a inflexiunilor afective?

Are poezia (literatura in genere) rolul unui catalizator emotional, are ea o responsabilitate care tine de sfera eticului, sau este scop in sine, facut de dragul lui insusi, frumusete in stare pura, imponderabila?

Din oglinda

atârnam grea de pleoapele tale

spânzurând în văzduhul rece

cu tălpile netede mângâind

aerul orb care se răsucea în avânturi

spânzuram

cu unghiile înfipte

în pleoapele tale

neasemuite alunecam

cu tălpile umede

pe luciul umerilor tăi

globii mei oculari

abia înmuguriţi

schimbau uneori lumina-

ntre ei

de ce? mă-ntrebai

dezgolindu-mi linistit sânul

sorbindu-l

de ce?

şi se făcuseră toate un praf fin

lipicios

care ne îngreuia respirarea.

Unde era Mara…

Întinde mâna şi Mara va veni şi se va preface în ea însăşi, mi-a spus – eram într-un vis – privind pe furiş în adâncitura palmei mele. Căuş, i-am strigat, înţelegând că nu-şi aducea aminte, fară să mă clintesc din locul acela. Din faţa lui. Aşteptând-o pe Mara. Cu răsuflarea tăiată. Pe Mara ai să o recunoşti – a continuat concentrat – mai ales după uşurinţa cu care nu există. Pe Mara… a început iarăşi, fără să mai termine, ca şi când Mara s-ar fi folosit de cuvintele lui ca de o vrajă. Ca şi când Mara ar fi fost deja acolo şi aş fi putut-o strivi dacă aş fi închis pumnul.

Ştiu, i-am spus, cântărind în palmă aerul de parca as fi mângâiat obrazul Marei. Apoi am fost chemat înapoi, cu violenţă, şi lumina dimineţii m-a despuiat de atingerea Marei, care îmi înflorise în palmă, ca de nişte petale.

Strazile indragostite (poiestire)

Strazile îndrăgostite se mută mereu, cresc şi înfloresc acolo unde nu suntem noi. Pe o stradă îndragostită o văd plimbându-se pe Mara. E un vis. Eu nu sunt acolo. Eu nu exist. Eu e o porcărie. M-am plictisit să spun eu. Să încep cu eu. Eu şi gata! Atunci Mara întoarce capul. Priveşte, căutându-mă cu privirea, până la capătul străzii îndrăgostite. Mara mă caută cu privirea până în cuvintele astea cu care scriu şi cu care începe strada îndrăgostită. Strada care se termină cu sandalele Marei, cu genunchii ei rotunzi, cu vârfurile degetelor ei care se leagănă prin aer, erotizându-l. Mara e ca o vibraţie luminoasă care se mişcă de la un spectru la altul. Nu mă poate însă vedea, atât de deşi sunt copacii depărtării. Iar eu iau cu mine mereu toată depărtarea dintre noi, aşa cum ai împinge o sanie pe zăpadă.

Sa-l descoperim pe GEORGE SURU impreuna!

„Atât de multă moarte e în pleoape

Încât dacă ochii mi-ar fi

Seminţe de flori

Ar rămâne goi stupii neamului meu…”

Între 16 februarie 1940 şi 30 mai 1979 George Suru a traversat, în grabă, lumea noastră pline de culori şi de praf, de oameni şi lucruri, şi a văzut că era frumoasă. George Suru e unul dintre poeţii necunoscuţi şi necitiţi, de care putem să nu aflăm niciodată, unul dintre poeţii condamnaţi la 30 sau 50 de ani de uitare, în timp ce critica şi criticii contemporani se ocupă cu elaborarea unor ample lucrări subîntinzând cele „cinci (!) secole de literatură românească”, scormonind prin scrisorile neacşilor sau bilete sosite de pe câmpul de luptă metafore şi euri lirice.

În tot acest timp, George Suru rămâne neclintit în uitare, iar peste poeziile lui se aşează praful coroziv al uitării. Mai târziu se va spune că „dacă ar fi fost descoperit mai devreme…”.

Eu l-aş aşeza pe George Suru undeva într-un pliu al expresionismului. O notă blagiană străbate din versurile lui (cele mai devreme citate ar putea trimite la acele păduri „ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi”) care au au sunetul clar al unei metafore găsite fără a fi fost căutate, al luminozităţii boreale, al chipului iubitei care sună în sânge, tot mai subţire: „aşa de subţire e chipul tău în sângele-mi/ Încât l-aş pierde prin ghearele de şoim […]”

Ceţurile, „rădăcinile albe ale arborilor corinteni”, „sunetul scurt/ Născut între potcoava argintată/ Şi gheaţa de dimineaţă”, colorează universul poetului caransebeşan într-un alb dincolo de culoare şi de sunet, un alb învăluitor şi îngăduitor cu prezenţa femeii care aduce „sânge de căprioare”, un alb paradoxal erotizant, de o intensitate stranie. În acest univers până şi umbrele sunt luminate – „din umbra luminată a păsării trecătoare” – iar această luminozitate, care se desprinde de lucruri, de care aburesc lucrurile, care cade de pe lucruri ca nişte petale e mai curând un fel de magie, de dimensiune eterată a lumii, prin care totul este în contact cu totul: „galbenii (negrul lipseste aproape cu desăvârşire) corbi cu zăpezile înnoptate”, „fântănile înalte” care se sapă către cer, „morarul alb al morilor de vânt cu fil său, cel albastru, al morilor de ape”.

Numai că diafanitatea aestei lumi, străvezitatea şi strălucirea ei transformă chipurile, de multe ori, în năluciri, în iluzii care se destramă şi se pierd, diluându-se, în albul ceţei, în adieri: „Femeia de ceaţă s-a destrămat,/ I-au trecut paşii în adieri/ Cum trece cocleala în monezi […]”.

„E timpul să cer luminii dreptate”, scrie poetul, iar dreptatea o poate cere, pentru că el însuşi i-a făcut dreptate luminii. Poeziei lui când i se va face însă dreptate?