Mara mă invită la ea.

Mie îmi plăcea de Mara şi de cozile ei împletite. Mara era mai mică decât mine şi cumva mai profundă. Găsea mereu frunze căzute pline de semne şi când se uita la nori înţelegea lucrurile altfel. Încerca să-mi explice, dar eu înţelegeam doar că Mara ştia mai mult decât mine şi în alt chip. Mara găsea o semnificaţie până şi faptului că a căzut cu bicicleta şi şi-a zdrelit genunchiul.

Când fugea, era mereu atentă la felul în care fusta ei o urma. Era ca şi când ar fi vrut să se asigure că fusta repetă toate mişcările ei. Mara şi cu mine fugeam ţinându-ne de mână, dimineţile, când nu era aproape nimeni pe stradă şi ne era frică. Frica se măsura în intensitatea cu care ne strângeam de mână, în frecvenţa cu care întorceam capul, să văd dacă nu eram urmăriţi; şi mai erau bătăile inimii Marei, pe care o strângeam în braţe, aproape să mă prăbuşesc de oboseală. Şi ele măsurau frica. Frica mea mai ales. Frica mea că Mara, într-o zi, are să străbată până la capăt strada aceea, în goană, şi că eu n-o voi putea urma. Degeaba mă antrenam în fiecare zi pentru asta. Degeaba, ce mai!

Advertisements

6 thoughts on “aperitiv literar cu amintiri inventate

  1. nu, nu! Imposibil să nu fi cunoscut pe acea care trăieşte în imaginaţia ta…

  2. Nu, pur şi simplu e o aparenţă. În fond, Mara e acolo, alături, doar că nu se vrea văzută, probabil..
    totul e să vrei 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s