„Atât de multă moarte e în pleoape

Încât dacă ochii mi-ar fi

Seminţe de flori

Ar rămâne goi stupii neamului meu…”

Între 16 februarie 1940 şi 30 mai 1979 George Suru a traversat, în grabă, lumea noastră pline de culori şi de praf, de oameni şi lucruri, şi a văzut că era frumoasă. George Suru e unul dintre poeţii necunoscuţi şi necitiţi, de care putem să nu aflăm niciodată, unul dintre poeţii condamnaţi la 30 sau 50 de ani de uitare, în timp ce critica şi criticii contemporani se ocupă cu elaborarea unor ample lucrări subîntinzând cele „cinci (!) secole de literatură românească”, scormonind prin scrisorile neacşilor sau bilete sosite de pe câmpul de luptă metafore şi euri lirice.

În tot acest timp, George Suru rămâne neclintit în uitare, iar peste poeziile lui se aşează praful coroziv al uitării. Mai târziu se va spune că „dacă ar fi fost descoperit mai devreme…”.

Eu l-aş aşeza pe George Suru undeva într-un pliu al expresionismului. O notă blagiană străbate din versurile lui (cele mai devreme citate ar putea trimite la acele păduri „ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi”) care au au sunetul clar al unei metafore găsite fără a fi fost căutate, al luminozităţii boreale, al chipului iubitei care sună în sânge, tot mai subţire: „aşa de subţire e chipul tău în sângele-mi/ Încât l-aş pierde prin ghearele de şoim […]”

Ceţurile, „rădăcinile albe ale arborilor corinteni”, „sunetul scurt/ Născut între potcoava argintată/ Şi gheaţa de dimineaţă”, colorează universul poetului caransebeşan într-un alb dincolo de culoare şi de sunet, un alb învăluitor şi îngăduitor cu prezenţa femeii care aduce „sânge de căprioare”, un alb paradoxal erotizant, de o intensitate stranie. În acest univers până şi umbrele sunt luminate – „din umbra luminată a păsării trecătoare” – iar această luminozitate, care se desprinde de lucruri, de care aburesc lucrurile, care cade de pe lucruri ca nişte petale e mai curând un fel de magie, de dimensiune eterată a lumii, prin care totul este în contact cu totul: „galbenii (negrul lipseste aproape cu desăvârşire) corbi cu zăpezile înnoptate”, „fântănile înalte” care se sapă către cer, „morarul alb al morilor de vânt cu fil său, cel albastru, al morilor de ape”.

Numai că diafanitatea aestei lumi, străvezitatea şi strălucirea ei transformă chipurile, de multe ori, în năluciri, în iluzii care se destramă şi se pierd, diluându-se, în albul ceţei, în adieri: „Femeia de ceaţă s-a destrămat,/ I-au trecut paşii în adieri/ Cum trece cocleala în monezi […]”.

„E timpul să cer luminii dreptate”, scrie poetul, iar dreptatea o poate cere, pentru că el însuşi i-a făcut dreptate luminii. Poeziei lui când i se va face însă dreptate?

Advertisements

2 thoughts on “Sa-l descoperim pe GEORGE SURU impreuna!

  1. “Eu l-aş aşeza pe George Suru undeva într-un pliu al expresionismului. O notă blagiană străbate din versurile lui” – trebuie să recunosc că eşti un maestru al acestor analize, şi nu spun asta ca să te flatez. Pliul expresionismului mi-a bucurat ochii la această oră… Felicitări. Aştept de fiecare dată cu mare interes să postezi…

  2. draga Cristi, imi face la fel de mare placere sa te citesc. Iar ultima postare a fost, asa cum iti spuneam, formidabila. Demna de un volum de povestiri..poate o sa facem, candva, unul impreuna:)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s