Despre noi, mi-a spus Roxana, alergând cu degetul arătător de-a lungul buzelor ei, nu trebuie să scrii nimic. bine, n-o să scriu, i-am spus, vorbindu-i în şoaptă, ca şi când cineva era acolo, într-un pliu al timpului sau al spaţiului şi aştepta, nemişcat, ca o orbită goală. apoi am sărutat-o, prinzându-i între buze degetul care aşezase în seara aceea, peste zâmbetele noastre, semnul tăcerii. chiar n-o să scrii?, se desprinse Roxana de mine, tresărind, ca şi cum s-ar fi deşteptat încă o dată în dimineaţa aceea, atât de devreme, îmbrăcată în tricoul meu, furinşându-se până la baie, unde avea să se prefacă iarăşi într-o altă Roxana, căreia îi zâmbeam fără să pot răspunde întrebărilor ei şi uneori fără s-o înţeleg. atunci, între noi nu mai rămânea decât gestul ei copilăresc, pe jumătate jucat, de a aşeza degetul arătător peste linia buzelor noastre, adăugându-le întunericului şi tăcerii din care ne desprindeam atât de greu, alunecând, schimbându-ne între noi, confundându-ne unul cu celălalt. numai că se făcuse imediat dimineaţă, timpul ne recupera, acum, de pe pietrele fierbinţi ale uitării, unde ne încălzeam amândoi ca nişte şopârle uriaşe, privindu-se una în ochii celeilalte. şi deodată cu dimineaţa, lumea era străbătută de profunde schimbări, lucrurile alergau să-şi reia locul firesc, iar eu, ameţit de nesomn, nu reuşeam să găsesc cuvintele cu care aş fi putut-o face să mai rămână, câteva ore măcar, îmbrăţişată de clipa aceea, cu obrajii în palmele mele.

O să scriu, i-am răspuns, încercând să alunec din nou până în seara în care am intrat amândoi, îmbrăţişaţi, prin spărtura minusculă din zidul timpului monoton şi egal, într-un altfel de timp. Iarăşi stăteam amândoi în faţa uşii pe care am deschis-o cu grijă, apoi, o clipă mai târziu, degetele mele desfăceau curelele subţiri ale sandalelor ei care îi lăsaseră pe piele dâre de murdărie şi praf. apoi întunericul ne schimba conturul şi noi ne mişcam unul spre celălalt, ca şi când ne-am fi întins deasupra unui plămân care se ridica şi cobora deodată cu noi, dogorâtor.

Noi, mi-a spus Roxana, începem unul deodată cu celălalt şi în acelaşi fel ne sfârşim. Noi nu existăm decât atât timp cât existăm, şi nu mai suntem atunci cand nu mai suntem. noi, a început iarăşi, însă eu i-am aşezat peste buze degetul arătător, voind să ne întoarcem încă o dată în seara dinainte de orice seară, dimineaţă sau zi, în care totul avea să înceapă şi să se sfârşească mereu. noi, doar atât. nici o secundă în plus.

Advertisements

3 thoughts on “Noi, nici o secundă în plus (poiestire)

  1. Sa nu incerci sa-ti faci o parere sau sa-mi arunci cu cutitul in jugulara. Pur si simplu am trecut pe aici si am dat o raita. Nu inseamna ca nu mi-a placut…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s