Caransebesul in doua zile..

…si alte povesti, scrise cu maneca umezita in cafea, ca sa-mi pastrez degetele treze. Sau despre cum am evadat din Bucuresti, despre cum am ajuns acolo – in Caransebes – cum am castigat un premiu – pentru poezie – si cum am cunoscut un poet: George Suru.

Acum mi se pare un titlu toata fraza asta. N-are a face. Sau are. La ora asta nu mai pot sa scriu decat in titluri. Adica asa cum scriu acum. Pe Roxana am vazut-o astazi, dar nu ne-am salutat. Fuma, si avea mana ocupata m-am gandit. Probabil asa si era. Dar n-are a face. Sau are. In Caransebes, intr-o cladire veche, aranjata cu mobila veche si cu fotografii vechi s-au recitat poezii. S-a vorbit. Despre George Suru o sa scriu cate ceva. Acum nu! Nu, pentru ca abia ma misc de la o litera la alta. Asa cum te tii de mobile in timpul unei ameteli. Cand Roxana mi-a trimis mesajul eram intre mobilele astea, ametit, si incercam sa ma tin pe picioare. Nu era atunci momentul sa desfasor argumente sofisticate despre lucruri simple. Dar n-are a face. Sau are. Oricum, o sa ma prajesc acum la un somn bun, de vreo 12 ore pana dimineata, cand totul o sa aiba alte intelesuri.

Dimineata cand esti odihnit, esti cu o zi mai tanar decat ziua precedenta. Imbatranim mai ales serile, cand citim pana ne dor ochii si ne spalam pe dinti pana ne sangereaza gingiile. Imbatranim brusc, mai ales atunci cand ne zdrobim in autobuze si in tramvaie unii de altii ca niste meduze. Atunci pierdem cei mai frumosi ani din viata. Dar n-are a face. Sau are?

Victor?

– Hai măi, lasă asta! Îţi spun, n-ai dreptate, orice-ai zice.

– Victor, nu mă mai contrazice că mă încetineşti şi nu mai termin.

– Te las, da’ tot n-ai dreptate, auzi?! Nu, nu mai auzi? Gata, eşti prins cu nebunia asta a ta de căutător de rime? Da ştii ceva, plec, plec şi te las aici cu inspiraţia, să-ţi faci toate plăcerile cu ea; văd că nu se mai poate astfel.

– Treaba ta, fă ce vrei, dar nu mă mai contrazice, ţi-am spus, că mă încetineşti şi mi s-a făcut îngrozitor de cald, cu zăpuşeala asta. Şi mai e şi Roxana, la care nu trebuie să mă gândesc. Uite, vezi ce-mi faci, mă faci să-mi pierd şirul şi minţile şi să rătăcesc iar printre ultimele două săptămâni căutând motive şi răspunsuri şi mi-e frică. Frică şi nu numai atât. Auzi! Bă’ tu ştii ce e aia frică? Frică de inspiraţie! Hai lasă-mă că mă încetineşti şi nu mai termin în veci. Pleacă, şi ia-o şi pe Roxana cu tine, să n-o mai văd.

– Să fiu al naibii dacă mă mişc de-aici! Îmi face prea mare plăcere să te văd prins în hăţişul ăsta, să mă plimb în urma ta fluierând, admirându-te; şi las-o pe Roxana să se gândească şi alţii la ea şi la aluniţele ei!

-Victor, dacă nu termini te pocnesc! Victor, ai plecat? Victor…

Cum il stiu pe Ionica

[…] După ce sfârşeai rondul prin casă te aşezai iarăşi în pat. Nu se întâmplă prea mare lucru. Abia dacă mai trece timpul. Asta ştiai pentru că verificai mereu ceasul. Începuseşi să numeri aşa aiurea, să cauţi cuvinte care încep cu ps; psihopat, psihoză…; pisică nu prea se încadra, nu  dar de dragul enumerării, meargă; rosti Iulia amuzată, şi eu mă gândeam că Iuliei îi plăcea mult mai mult să se audă citind decât să îmi citească mie; pastramă? – strigă Iulia observând că nu mai eram atent – nu, am zis eu, este la un a distanţă. Da’ cu ce-ai zis să înceapă, te-ai răstit tot la tine? Păi cu ps, nu? Parcă aşa. Ia să vedem; da, psigur: psalm şi pluralul. Bă’, da’ puţine erau; zici cu psî; dar stai mă că iei dicţionarul, le dai de cap la toate. Vrei să te ridici şi te bufneşte râsul; după asta tusea. Da’ ce-am înnebunit de tot, să caut psî-uri; bă fir-ar ele ale dracului de psî-uri, păi să mă caute ele pe mine dacă or avea chef!

***

mă înnebunea

trupul ei îmbrăcat neatent

jocul ei de-a tăcerea

sila ei jucată

n-am să te uit niciodată

şi n-am să te iert

îi spuneam

bucurându-mă de ea

ca de-o lume furată.

Fum-si-virgula

Când obosesc de atâta scris – ca acum – îmi vine să nu fi scris nimic. Uneori mi-e greu cu mine. Mi-e greu şi gata. Mi-am zis mereu că trebuie să mă suport. Să nu mă pierd de mine. Să rămân aşa, atârnând, pe cât posibil şi cât mai lung timp. Să învăţ să folosesc punctşivirgula. Ticuri de scriitor, de nefumător, ticuri de om care se împiedică în cuvinte. Da, de nefumător; ticuri. Pentru că fumătorii folosesc cu dezinvoltură punct-şi-virgula – fum-şi-virgula. Nefumătorii sunt mult mai sănătoşi, e drept, dar gândesc mai puţin şi mai rar. Când fumezi devii conştient că respiri. De fapt nu ştiu daca aşa e. N-am fumat niciodată o ţigară până la capăt. Nu mă credeţi, nu? Bun. Ia să vedem, dacă o luăm pe aici ce se întâmplă? De exemplu, ideea asta cu împiedicatul de cuvinte duce la o alta. Cam ca un drum. Şi de aici iarăşi trebuie să stai şi să hotărăşti încotro. Poate de asta n-am să fiu niciodată scriitor. (Oare chiar n-am să fiu?) Mă hotărăsc foarte greu. Şi îmi place – ce eroare fatală – tot ce scriu. Dacă ne-am întors aici, bine. Nu încerc să conving pe nimeni de nimic şi nu ţin la convingerile mele. Oricine poate să mă convingă de orice pentru cinci minute. După asta mă enervez şi deodată cu enervarea dispare şi convingerea.  Iartă-mă că te-am întrerupt, Iulia, ce spuneai?

Ca pe un flutur

de mult nu mai rămăsese nimic

afară de scaunul stricat

forfotind de creaturi

minuscule şi înfometate

pe care creştea un strat de muşchi

brun şi prăfos

numai bun să-ţi aşezi

pe el capul

şi să priveşti cu ochii întredeschisi

iubito

tavanul străbătut de nesfârşite

şiruri de pânze de paianjăn

îndeajuns de multe

ca să se poată odihni

câteva duzini de muşte pe acolo

şi să putrezească

fi-ar ele ale dracu’

că nu le mai suport

cu cine le-a făcut

muştele astea care se plimbă

pe buzele tale

se îngrămădesc

în colţul ochilor tăi

şi îşi fac loc prin nări

spre creier

mai cred şi acum

că numai aşa

puteam să te păstrez

în alcool

iubito

ca pe un flutur

cu un ac uriaş de gămălie

însângerându-ţi melancolic

ceafa.

Reţetă pentru sentimente de unică folosinţă


În timp ce dictam Roxanei reţeta asta pe care tot de la ea o învăţasem, scrijeleam cu dinţii furculiţei lemnul lăcuit al mesei din bucătărie. Ai scris asta, da? Verificam eu exactitatea cu care reţeta era transcrisă, şi Roxana mă îngâna, ironic, şoptindu-mi: aha!

Se adaugă apoi o seară de aprilie sau de mai, o masă desfăcută în soare, câţiva copaci înfloriţi şi o sticlă cu vin. Apoi fata trebuie sedusă, cu fraze bine alcătuite din cuvinte ale căror etimologii trebuie atent verificate. Ai scris asta, nu? Verificam eu din nou, încercând să-mi dau timp de gândire, să nu greşesc cumva, iar Roxana mă îngâna râzându-şi de mine: aha!

Apoi se soarbe vinul şi se inversează mereu paharele, pentru a da senzaţia că ea nu bea, de fapt, decât foarte puţin. Se completează cu atingeri discrete, cu zâmbete şi priviri aruncate în joacă, şi se suflă din când în când în spuma propriilor gânduri, ca nu cumva să dea în foc. Ai terminat de scris? Am întrebat iarăşi, verificând în grabă să nu fi uitat ceva, iar Roxana mă privea amuzată, aruncându-mi din vârful buzelor: aha!

Când am vrut să continui mi s-a făcut dintr-o dată rău, şi m-am sprijinit de umărul Roxanei, iar ea m-a privit amuzată, dar deloc înţelegătoare, ca şi când mă prefăceam şi ea ştia foarte bine asta. Nu era aşa. Te rog, hai să continuăm mai târziu, când o să-mi fie mai bine, i-am spus, în timp ce treceam îmbrăţişaţi amândoi pe canapea. Roxana tăcu mai întâi, apoi răzgândindu-se, îmi spuse: aha!

asta ca sa lamurim lucrurile

Îmi place să mi-l imaginez pe dumnezeu deasupra mea. Şi ce dacă dumnezeu nu există? Când mă gândesc la dumnezeu îl văd privind de undeva, de deasupra albastrului. Undeva între avioane şi sateliţi. Totuşi, când mă gândesc la dumnezeu, nu mă gândesc la sateliţi şi la avioane. Nu ştiu de ce. Când mă gândesc la dumnezeu îmi pare rău de mine că trebuie să fiu aici şi să găsesc şirul lucrurilor care atârnă de mine neterminate. Şi apoi mă gândesc iar la sateliţi şi avioane, la formele de zbor artificial inventat de oameni şi uit. Uit de dumnezeu şi uit că dumnezeu şi scriu dumnezeu cu aceleaşi litere cu care mi se face sete şi foame de cuvinte. De fapt aşa începe totul. Asta ca să lămurim lucrurile. Dacă scriu e pentru că uit. Şi uitând, lucrurile încep să mi se pară, se trezeşte în mine, cu violenţă, imaginaţia, şi apoi obosesc. Nu ştiu dacă merită. Ştiu că aşa se întâmplă şi că lucrurile pe lumea asta nu prea au un sens. Ai putea să-l găseşti, aşa, mai mult inventându-l şi mai de grabă în joacă. În timp ce priveşti pe fereastră un apus de soare. În luna mai. Îmi place să mi-l imaginez pe dumnezeu nefăcând nimic. Aşteptând poate, frământat de o durere de cap cât se poate de omenească. Ca şi mine acum. Deasupra mea. Mi-l imaginez. Între sateliţi şi avioane. Zbor fals. Nicăieri. Nicăieri pretutindeni. Ziua asta de mai. Care se termină. Apusul de soare. Uitarea. Literele cu care scriu. Neterminate. Pentru că uit. Asta ca să lămurim lucrurile.

aperitiv literar cu amintiri inventate

Mara mă invită la ea.

Mie îmi plăcea de Mara şi de cozile ei împletite. Mara era mai mică decât mine şi cumva mai profundă. Găsea mereu frunze căzute pline de semne şi când se uita la nori înţelegea lucrurile altfel. Încerca să-mi explice, dar eu înţelegeam doar că Mara ştia mai mult decât mine şi în alt chip. Mara găsea o semnificaţie până şi faptului că a căzut cu bicicleta şi şi-a zdrelit genunchiul.

Când fugea, era mereu atentă la felul în care fusta ei o urma. Era ca şi când ar fi vrut să se asigure că fusta repetă toate mişcările ei. Mara şi cu mine fugeam ţinându-ne de mână, dimineţile, când nu era aproape nimeni pe stradă şi ne era frică. Frica se măsura în intensitatea cu care ne strângeam de mână, în frecvenţa cu care întorceam capul, să văd dacă nu eram urmăriţi; şi mai erau bătăile inimii Marei, pe care o strângeam în braţe, aproape să mă prăbuşesc de oboseală. Şi ele măsurau frica. Frica mea mai ales. Frica mea că Mara, într-o zi, are să străbată până la capăt strada aceea, în goană, şi că eu n-o voi putea urma. Degeaba mă antrenam în fiecare zi pentru asta. Degeaba, ce mai!

Freiburgul in 3 zile..deocamdata

Daca m-am intors in Bucuresti, nu e numai vina mea. E si vina pilotului care a aterizat grozav pe o ploaie torentiala, cand imi trecuse deja prin cap ca acum, dupa ce am reusit sa rezolv toate problemele, se va termina subit totul cu un articol “interesant” de prima pagina. Bun, si apoi, desigur, vina mea, pentru ca m-am urcat in avion. Dar la urma urmelor ce aveam de facut? Cum as fi putut sa raman acolo? La cantat nu ma prea pricep – in Freiburg muzicantii ambulanti castiga bani frumosi, chiar eu am scapat in felul acesta de cateva zeci de centi (e drept, sunt cam zgarcit, dar deh!) – si poezii nu stiu sa recit decat in romana – lucru care nu-mi poate fi de vreun folos acolo. Asadar, nu puteam ramane, asa ca a trebuit sa ma sui in avion – daca asta vreti sa auziti – si m-am urcat, dar cu o parere de rau, sperand sa iau cumva cu mine strazile pietruite pline de flori, parcurile si tramvaiele care circula printre pietoni ca niste gascani printre boboci.

Si acum – ca sa n-o mai lungesc – iata-ma intors.  In Bucuresti, dupa o aterizare cel putin “interesanta” (ma repet, nu?). Si ce daca ma repet? Ma repet cand am chef! Sau cand sunt obosit! Sau cand am chef si sunt si obosit pe deasupra (adica atunci cand sunt irascibil!). Oricum – ca sa destanui un secret – de la toamna, da, de la toamna – sper – ma voi muta la Freiburg si o sa-mi para rau de voi ca o sa ramaneti aici, in tara asta plina de praf de Baragan si de coji de seminte.