fragment de jurnal: 17 iun. 2007

Astazi am recitit cateva fragmente de jurnal si m-am gandit sa vi-l citesc si voua pe asta. Fara modificari, fara stilizari, asa cum l-am scris atunci, atat de departe de “batranul continent”, tocmai in inzapezita si aiuritor de frumoasa Alaska…

N-am mai avut de mult o zi atât de plină. A început promiţător cu vreo sută de pagini din Şotronul lui Cortazar, citite pe la vreo 3 dimineaţa la lumina naturală nu se ştie de unde izvorâtă. Adică clar că se ştie. Înainte de ora zece eram deja la Peter’s Creek Church, la vreo 20 de mile de Anchorage unde muzica, mai ales tobele au creat o atmosferă de concert în aer liber. Lumea sărea în picioare, ţinea mâinile în aer, era plăcut şi am stat mult să mă gândesc dacă resping asta doar fiindcă e diferit de ceea ce ştiu eu şi deci fără nici un motiv. Mi-am dat seama însă, că deşi toate versurile erau despre sau adresate Trinităţii, totuşi muzica juca rolul principal. Într-un fel plăcerea de a cânta obnubila smerenia şi pioşenia în faţă Tatălui Divin. Oamenii se simţeau foarte bine acolo, e drept, dar asta mai ales pentru că cântau. Concluzie: De ce a ars Templul de Aur al lui Mishima? Dintr-un motiv foarte simplu, ajunsese să fie venerat el însuşi, locul adică, pentru frumuseţea lui, şi Dumnezeul nu se mai putea zări de acolo. Plăcerea de a merge acolo „luase faţa” plăcerii de a-l slăvi pe Dumnezeu. Aşadar exista un motiv în afară de cel care nu era de fapt un motiv. După asta am mers pur şi simplu la ceea ce noi am numi „iarbă verde” şi chiar că era. Am mâncat un hamburger, am băut o pixă de suc, apoi pentru vreo două ore am jucat un fel de baseball. Cu ocazia asta am învăţat şi eu regulile de bază, mi-am îmbunătăţit condiţia fizică, am scos limba de un cot după apa care dispăruse pe o rază de vreo câteva mile, că doar sunt în america cu a mic pentru că sunt în Alaska, cu a mare. M-am întâlnit acolo cu MJ, cel cu care lucrasem la Golden Wheel anul trecut, singurul om cu care te puteai înţelege dintre toţi şefii ţâfnoşi şi proşti ca nişte pietre. Nici el nu mai lucra acolo. A fost plăcut să-l întâlnesc mai ales pentru că el a fost cel care a venit la mine să mă salute. Eu l-am văzut întâi, numai că am practicat strategia mea preferată, aceea de a vedea dacă celălalt va vrea să observe că eşti în preajmă sau nu. De la el am aflat că Anastasia, cea cu care m-am înţeles atât de bine anul trecut, dar şi cealaltă fată din Republica Moldova, nu mai ştiu cum o cheamă, veniseră şi în vara asta la Golden Wheel, acelaşi parc de distracţii unde ne întâlnisem cu un an în urmă. Tot acolo l-am întâlnit şi pe Cris, cel pentru care lucrasem ceva vreme, la construirea de case, şi am fos bucuros să văd că mă recunoaşte şi îmi ştie numele deşi eu, ca să fim drepţi (îmi place pluralul) (parcă scriu un roman, nu un jurnal, nenorocitul de mine care nu poate să fie sincer nici atunci când spune că nu poate să fie sincer, boul!) am cam uitat cu îl cheamă. După ce am ajuns acasă am mers să le fac o vizită mai ales că parcul de distracţii este instalat chiar lângă casa unde stau. N-am putut să vorbesc cu ele prea mult pentru că femeia aia scoasă dintr-un coş cu vipere care m-a gonit anul trecut cu vreo două maşini de poliţie şi cu ameninţări ca pe un nenorocit, le supraveghea foarte atent să nu le plătească cei 7,15 dolari nenorociţi ca să stea de vorbă. Am promis că o să mă întorc peste vreo două ore şi cred că aşa voi face. Ei şi acum e timpul să închei aici şi să mă întorc pentru scurt timp la lectură, şi poate fac şi un duş. Ar cam fi cazul. Am senzaţia că a fost într-adevăr o duminică reuşită.

Prima carte pe care n-am putut-o citi pana la capat

Cine da, din intamplare sau nu, peste Demoni si miracole (H.P. Lovecraft) trebuie sa azvarle cartea cat mai departe si sa uite instantaneu numele cartii si al autorului. Eu, din pacate, n-am facut asa. Si cu credinta ferma – desi tot mai zdruncinata – ca orice carte odata inceputa trebuie citita pana la capat, gasindu-se in mod necesar ceva bun in ea, chiar daca din pura intamplare, am inaintat pana la pagina 184.

Am citit fortandu-ma sa dau pagina, sa suport aiurelile fara nici o noima ale unui scris lipsit de orice calitati literare (fapt de care, in mod cert, nici traducerea nu este straina). Nu exista, in tot acest volum de povestiri o fraza bine incheiata, nici macar trei cuvinte bine potrivite unul langa altul. Se arunca cu lopata, la gramada, cuvinte stranii, idei absurd de prost exprimate, incercari “filosofice” de a raspunde la intrebarile ultime.

Galgaie pretutindeni de absoluturi, de creaturi de pe alte planete de miracole sfasietoare, de personaje care se fataie in sus si in jos prin universuri. Nu exista insa nicaieri nici cea mai mica preocupare pentru o minima coerenta, nu exista nicaieri un fir narativ, o poveste, incoerenta ea insasi scapata de sub control fiind singuea norma a scriiturii care se prabuseste adesea in pueril, in ordinar, in comun.

Pana acum credeam cu sinceritate ca pana si o carte proasta tebuie dusa pana la capat. Trebuie zvarlita cat colo abia cand ai terminat definitiv cu ea. Aflat insa in fata acestei carti a lui Lovecraft credinta aceasta a mea s-a prefacut intr-o absurditate. In loc sa azvarl timpul pe fereastra, sa ma enervez, sa ma ingrozesc, sa raman perpelex de lipsa completa de valoare a scriiturii am hotarat sa nu mai citesc un rand, in viata mea, scris de Lovecraft.

Dar daca aveti pofta sa va convingeti pe cont propriu, profit de aceasta ocazie pentru a anunta ca trimit aceasta carte, prin posta, celui dintai care isi va manifesta dorinta de a avea in biblioteca aceasta pretioasa lucrare, de o nebanuita originalitate.