Ultima zi

Ultima zi in Bucuresti, pe Splai, suportand caldura si praful si zgomotul masinilor succedandu-se la distante inegale in timp. Ziua care incheie un an, ziua cu care se sfarseste o lume, ziua cand intru intr-un week-end prelungit, ziua in care dispar undeva, intr-un colt de tara, intr-un “acasa”, de unde Bucurestiul se va vedea numai la televizor, ca o salata de accidente, incendii, declaratii aiuritoare ale politicienilor, jurnalistilor, “vedetelor”.

Ultima zi in care eu nu stiu si nu pot sa-mi iau la revedere, in care ma despart de atatatea lucruri si oameni incat ar fi prea mult sa spun ca ma despart de adevaratatelea, si pe care tot la fel de putin ii pot lua cu mine. Ultima zi care a inceput sa treaca deja, pe muzica de ciocane pneumatice si girofar de salvare, care se taraste deja, ca un flux caloric emanat de cladirile incintate, pe jumatate bucurandu-ma, intristandu-ma pe jumatate.

Oricum ar sta lucrurile, si mai ales pentru ca am multe de impachetat, o sa incetez aici din aceasta odihnitoare plimbare peste tastatura, luandu-mi la revedere, in felul meu popriu si oarecum bizar, de la toate piesele sahului pe care l-am jucat aici, de la adversari si sustinatori, multumind, nu in ultimul rand, sustinatorilor mei, care au crezut in mine, desi era clar ca ultima zi e intotdeauna o forma de infrangere. E poate, totusi, si o forma de implinire. Desi in mod evident, nu cea mai indragostita de mine.

“Voiam sa-ti fac un semn, dupa plecare

Dar ce-i un semn de mana-n departare”

(Citat inexact din T. Arghezi, pentru “te iubesc, iubito!”)

Umilinta (V) – Adevarul te va face liber

Căzând ca o cortină trasă prea curând, mâinile tale au descoperit o faţă desfigurată de plâns. Muşchii obrajilor şi ai gurii aşezaseră trăsăturile într-o grimasă hilară, de neînţeles, imaginea perfectă a stării tale sufleteşti din clipa aceea. Liniştea era aproape sufocantă; cu neputinţă de suportat. Ai început să vorbeşti, dar parcă n-o făceai cu cuvinte. Te-ai oprit. Braţele atârnau de tine inerte. Privirea ei încremenise ca într-un spasm. Gândul se arcuia în gol. Cuvintele erau tot mai greu de găsit. I-ai mărturisit, în cioturi de fraze, tot ce putea fi mărturisit. Te apropiai, clătinându-te, înaintai ca un orb spre ultima silabă. Renunţai. Apoi te ridicai iarăşi până la cuvinte, reluai şirul, ca să ajungi, necruţător, la deznodământul căruia nu i te mai puteai sustrage. Până la urmă, ai înţeles că trebuie să spui totul. Fără nici o scuză, fără nici o amânare. Nu puteai s-o priveşti. I-ai mărturisit că erai impotent.

Înainte să rosteşti cuvântul, viaţa ta de până atunci, cât mai rămăsese din ea, luase sfârşit. Nu mai puteai, de acum încolo, decât să-ţi târăşti papucii dintr-o cameră în alta; să răsfoieşti aiureli şi nimicuri; să fumezi şi să te uiţi pe geamul de la bucătărie, pe geamul de la baie; pe gaura cheii. Să bei apă, multă apă; doi litri pe zi; vara dublu; aşa era sănătos şi tu îţi propuseseşi să trăieşti mult, dacă se putea la nesfârşit. Astea toate, într-adevăr, şi încă multe altele puteai face. Ce bine că erau multe. Ce liniştitor. Da, cât mai multe să fi fost să te poată acoperi; să te înnămoleşti în ele şi să te bucuri de fiecare minut pe care reuşeşti să-l treci cu bine.

Lumea aia concretă până la sânge şi lucrurile care zgârie retina şi zdrelesc genunchii nu prea aveau de suferit. Se prăbuşise însă altă lume, a dorinţelor, a părerii de rău când te părăsea, la ora trei şi jumătate Lena, şi tu te prefăceai că ai fi vrut să rămână; te prefăceai până când ajungeai să crezi că totul nu era decât un joc; de pe geam priveai în urma ei şi te gândeai că mâine poate va veni iarăşi. Că mâine va pleca iar sau poate va rămâne.

Ai repetat încă o dată cuvântul, însă fără să o poţi privi, ca şi când umilinţa pe care i-o provocai ei era mai mare decât a ta. Acum, că a rămas într-adevăr, aşa cum ţi se părea că îţi doreai în fiecarea seară, nu se putea întâmpla nimic. Absolut nimic. Afară de faptul că s-a prăbuşit totul. Până acum imaginaţia ta crease un spaţiu în care întâlnirea mergea, în fiecare seară, mai departe; nu vă despărţeaţi niciodată; trupurile voastre străbăteau îmbrăţişate, noapte de noapte, realitatea sterilă, hrănindu-se dintr-un trecut în care acest lucru s-ar fi putut într-adevăr întâmpla. Din locul acela nu mai rămânea acum nimic. Realitatea dizolvase totul; nici un sertar n-a răms necercetat, nici o uşă nedeschisă; degetele ei au pipăit şi au întors pe dos fiecare rămăşiţă de iluzie; din străfundurile încăperilor tale cele mai secrete, chircit şi înfometat, se târa acum afară adevărul cel mai insuportabil şi mai nimicitor. Adevărul care avea să te facă liber. Adevărul care nu folosea la nimic şi nu era la nimic bun.

Umilinta (IV)

Înapoi de unde te-ai smuls cu atâta dificultate. Trupul tremurând al Lenei se lipeşte iarăşi de tine şi braţele tale schiţează mai întâi o îmbrăţişare, apoi se strâng firesc dăruind căldură. Nici nu ştiai că doi oameni pot sta îmbrăţişaţi aşa cum stăteaţi voi atunci. Nu era prima femeie pe care o ţineai în braţe. Nu, nu despre asta era vorba. Ci despre sinceritatea care făcea ca gestul să fie total. Ce odihnitor devenise dintr-o dată trupul de goliciunea căruia îţi era iremediabil frică. Însă în acelaşi timp, sentimentul de teamă continua să se intensifice. Aveai impresia certă că numai tu nu ştiai ce avea să urmeze; de fapt, nimeni nu ştia mai bine decât tine ce avea să aducă acel bis, cerut cu îndărătnicie de tine însuţi, când spectacolul trebuia să ia de mult sfârşit.

Iulia făcu o pauză discretă, pentru a observa dacă o ascultam. Ne-am privit o clipă, apoi ochii ei au căzut iarăşi asupra rândurilor scrise. Eram atent.

Lângă tine, trupul ei începea să se mişte. Nu mai tremura acum. Cât de viu era! Se desfăcea încet din îmbrăţişare, ca şi când aceasta ar fi trebuit să continue în alt fel, însă o treaptă mai sus. Mâinile ei au coborât de pe umeri cu intenţia clară de a repara dezechilibrul dintre cele două trupuri.

Hainele de pe tine începeau să te părăsească, fără vreun efort din partea ta. Cădea ultima barieră în spatele căreia te-ai fi putut ascunde, aşa cum sperai până atunci, la nesfârşit. De câteva ori mâinile tale au încercat să se împotrivească, ca şi când asta ar fi făcut parte din scenariul acelei nopţi. Însă orice era inutil, şi fiecare gest făcea deznodământul tot mai greu de evitat.

Pentru câteva clipe ai reuşit chiar s-o opreşti. Atunci ea a ridicat privirea şi s-a uitat la tine deloc descumpănită, ca şi când însemnătatea gestului tău ar fi fost, pentru ea, alta. Într-adevăr era. Trupul ei s-a ridicat pe vârfuri şi răsuflarea ei ţi-a atins buzele, înainte să simţi gustul neplăcut de ruj al celorlalte buze, cele care nu erau ale tale. Saliva a spălat însă stratul de culoare cărămizie şi gustul lui a fost înlocuit de ceva în stare să-ţi dea un fior de plăcere. Ai simţit iarăşi mâinele ei mişcându-se, şi în spatele gestului intenţia era uşor de intuit. Abia când s-au oprit ţi-ai dat seama că nu mai rămăsese pe tine aproape nimic.

Ai încremenit iarăşi. Ea s-a desprins din îmbrăţişare şi s-a întins pe pat, acolo unde stătuse cu câteva ore înainte sprijinindu-se de umărul tău, neputincioasă; aştepta. Nimic nu prevestise comportamentul ei din clipa în care a refuzat să mai plece; atât de precis. Dacă ai fi privit-o atunci, ar fi trebuit să recunoşti că frumuseţea nu se ştersese cu totul de pe chipul ei, care mai păstra, ca pe o bijuterie de preţ tăinuită până atunci, ceva din prospeţimea tinereţii.

Chemarea ei n-a produs în tine nici un efect. Ai auzit-o cumva fără s-o înţelegi. Cuvintele se împrăştiaseră în încăpere, înainte să străbată timpanul. Corpul tău a revenit la nemişcarea din care se smulsese cu atâta dificultate. Ţi-ai mutat privirile pe trupul ei, urcând spre bărbia lăţită şi ridicată întrebător, apoi n-ai mai putut evita să-i întâlneşti privirea.

Ai fi vrut să-i spui ceva, însă ai sfârşit prin a îngăima nişte sunete ininteligibile, ca un fel de scuză. Tremurai. Ţi-ai strâns mâinile în jurul trupului. Mâna ei s-a întins spre tine ca o prelungire a unei chemări deja rostite. Ai încercat să faci un pas; pasul care ţi se cerea. Atunci totul s-a prăbuşit în tine. Ca şi când fuseseşi prefăcut într-un castel din cărţi de joc. Acum se risipeau, fără zgomot, pe jos. Ţi-ai acoperit faţa cu palmele. Nici tu nu ştiai când ai început să plângi.

Din pat, Lena te privea ea însăşi încremenită. Simplitatea şi firescul gesturilor ei, care o puseseră treptat în postura de a cunoaşte fiecare mişcare a ta, au fost deopotrivă iremediabil învinse. Un univers întreg scapase parcă de sub control, ca la un teatru de păpuşi când celui care mânuieşte personajele îi alunecă din mâini toate sforile.

Privirea neputincioasă a celui care vede prăbuşindu-se figurile atât de vii o clipă mai devreme, era privirea descumpănită a Lenei, care îşi acoperise, cu un gest nervos, trupul. Ca şi când abia acum şi-ar fi dat ea însăşi seamă că rămăsese fără nici o haină pe ea. I se făcuse frig; sau îi era teamă; teama inconştientă a celui mai slab, a celui învins.

Cum să refacă drumul înapoi, cum să reia complicata aşezare a lumii din acea noapte? Un labirint nesfârşit de clipe. Gesturi inutile risipite pretudindeni, cuvinte care îşi pierduseră conţinutul, îndemnuri care rămăseseră fără sens. Şi mai era privirea ta, cu neputinţă de suportat, ea însăşi suferindă. Gestul ei rămăsese suspendat, chemarea plutea în aer, fără destinaţie; o gură de aer deja respirată.

Pe jumatate visate

plecând

lăsam în urmă

mai ales culoarea mov

a pereţilor

zâmbetul tău

insectele care se legănau

grăbite peste noi

apa acidulată din pahar

care bolborosea mantre

mă împrăştiasem

în atâtea nimicuri

şi ciocul ascuţit al plecării

mă culegea acum

nepăsător

de pretutindeni

mâna începuse să-mi îmbătrânească

pe laba de metal

prietenoasă a uşii

când

trebuia să se întâmple

şi asta

scările au început să coboare

cu mine în grabă

spre stradă

acolo unde praful se aşezase deja

pe pantofi şi pe haine

plecând

lăsam în urmă la geamuri

pupilele mov nemişcate

ale vieţii pe jumătate trăite

pe jumătate visate.

Umilinta III (Silogismul destinului)

O clipă ai fost pe punctul să te salvezi, a reînceput Iulia, cu o voce nesigură, care trăda teama de a nu se adresa nimănui, de a străbate numai golul încăperii. Te-ai gândit să o împingi pur şi simplu, să o desprinzi de tine, să o loveşti, folosindu-te de forţa braţelor tale până atunci inerte. Dacă totul ţi se părea până atunci o iluzie, acum îţi devenise insuportabilă realitatea şi prezenţa ei. Să o loveşti, să o desprinzi de tine şi să pui capăt în felul cel mai brutal cu putinţă întâmplării aceleia. În aceeaşi clipă ai înţeles însă că nu puteai să faci asta. Nu faptul că ai fi umilit-o, că ai fi distrus ultimul resort al sentimentelor ei te-a oprit de la un astfel de gest. Ci altceva. Trupul acela care se dăruise atât de sincer şi deplin, venind atât de aproape de tine, aşteptând să fie cuprins în braţe, anulase, cumva, posibilitatea violenţei. Trupul ei, care începuse să tremure, nu putea fi rănit. Orice gest brutal fusese inexplicabil suspendat. Lângă tine stătea un trup din carne şi sânge care renunţase la orice precauţie; la orice apărare. L-ai îmbrăţişat.

Te-ai ridicat din pat, nimerind cu picioarele în papuci. Cineva nu greşise nici măcar acest sofisticat calcul matematic, pentru care altă dată îţi trebuia o jumătate de oră. Simţeai nevoia să fumezi o ţigară. Un vechi obicei, devenit reflex, te-a făcut să arunci o privire peste masa din cameră să vezi ce mai rămăsese după întâlnirea din noaptea precedentă. Uneori recolta era serioasă şi trecea dincolo de două-trei ţigări. Acum însă masa era curată şi în afară de scrumieră nu se mai afla nimic pe ea. Păi bine, dar nu se poate chiar aşa, să nu fi rămas nimic!

Ţi-ai târâit papucii până în bucătărie. Ce chestie! Aici totul era cu atât mai ciudat cu cât era mai bine rânduit. Totuşi nu este prea plăcut să-ţi strice cineva dezordinea. În urma noilor aranjamente şi permutări nu mai poţi să găseşti nimic la locul lui. După câteva inspecţii prin dulapuri ai găsit ce căutai. Mai lipsea o brichetă; asta era de fapt provocarea.

Întotdeauna când căutai bricheta, îţi trea prin gând că nu ştiai cât e ceasul. Păi da ce, era mare lucru să te uiţi? Ce fantastic ar fi dacă ai păstra bricheta lângă cesul de pe noptieră. În felul ăsta ar fi imposibil s-o mai pierzi. Ai putea face aşa cu toate lucrurile pe care le căutai mereu. Un morman uriaş la picioarele zeităţii ţăcănitoare cu cadranul rotund. Dar dacă ai pierde ceasul, te-ai gândit imediat, atunci ai pierde definitiv totul, aşa că era mai bine dacă ideea de mai înainte avea să rămână doar o idee.

Când ai văzut că era deja doisprezece ţi s-a făcut rău. Mai mult pentru efectul stilistic, dar ceva adevăr tot era. Păi nu te mai treziseşi la doisprezece în viaţa ta. Trecuse totul; ştirile, ţigarea de dimineaţă, cafeaua aferentă şi mai ales inutilele lupte cu timpul. Ca într-un meci de box în care nu ajungi până în repriza a noua.

Nu ştiai dacă să te bucuri sau să simulezi o părere de rău. Te-ai resemnat şi ţi-ai adus aminte că îţi trebuia un foc. Păi bricheta o pierduseşi de câteva zile; mai rămâneau chibritele pe care le-ai primit dimineaţa trecută de la Nicu, în dar. Trebuia să porneşti în căutarea lor acum şi cu asta puteai să-ţi ocupi cu uşurinţă următoarea jumătate de oră. În timpul ăsta mai puteai verifica cât era ceasul. Dar Lena unde era? Aşa ţi-ai adus iarăşi aminte. Parcă fusese ceva programat; un fel de silogism al destinului. Pe jumătate formalizat, silogismul ar putea arăta în felul următor:

(a) Găseşti o ţigară, deci ai nevoie de un foc.

(b) Ai nevoie de foc deci constaţi că este deja trecut de ora doişpe.

(c) Păi cum să nu fie ora doişpe după ce Lena a rămas la tine noaptea trecută.

Umilinta (II)

Din clipa în care ai înţeles că ea nu va mai părăsi, în noaptea aia, încăperea – silabisi Iulia cuvintele, pentru a mă face atent – ai devenit captivul unei desfăşurări fireşti. Ea şi-a lăsat din mână haina pe care se pregătea s-o îmbrace, apoi, fără să se grăbească şi fără să ezite, ca şi când asta i-ai fi cerut, a dezbrăcat aproape toate hainele de pe ea. La un pas de tine, trupul ei aproape gol, vag îmbătrânit, aştepta nemişcat ca o pradă hipnotizată. Tu deveneai, tot mai mult, un simplu spectator, ca şi când scena s-ar fi desfăşurat într-o proximitate totuşi sigură. Corpul tău devenise dintr-o dată un obiect inutil de care nu ştiai încă să te foloseşti. O priveai lipsit de orice gest care ar fi putut primi în ochii ei vreo semnificaţie. Niciodată, mai mult decât în clipa aia, nu te-ai simţit iremediabil refuzat de umanitate.

Cu toate acestea, ea nu părea descumpănită. Nu vedea, în lipsa ta de iniţiativă, decât un ultim prag care putea fi fără dificultate depăşit. S-a apropiat de tine, până când nu vă mai despărţea decât un pas. Tu înregistrai cu precizie fiecare mişcare a ei, fiecare gest, având convingerea că nimic nu se petrecea aievea. Ai văzut-o apropiindu-se până când corpurile voastre s-au întâlnit, şi abia atunci ai simţit mâinile ei arcuindu-se într-o îmbrăţişare. Fără să înţelegi însă că tu erai cel îmbrăţişat, mâinile tale continuau să atârne pe lângă trupul care intrase sub efectul deplin al unei anestezii generale. Însă ea ştia cumva că aşa urmau să se întâmple toate, ca şi când nimic n-ar fi putut-o descumpăni.

Ce uşor ar fi fost ca unealta aceea complicată care se chema trupul tău să găsească măcar atunci, când era deja de mult prea târziu, forţa de a respinge trupul ei care se apropiase de tine, aşteptând neştiutor, pregătit să se dăruiască până la capăt.

De ce nu mă asculţi, mă întrebă dintr-o dată Iulia, oprindu-se din citit, i-ar eu n-am putut să-i dau nici un răspuns. Mi se părea nedrept ca după discuţia din seara trecută să reluăm jocul nostru zilnic ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi nu doar nedrept, ci mai mult decât atât. Pur şi simplu nu puteam să fac lucrul acesta care ţinea, pentru ea, de firesc. Aş vrea să vorbim, i-am spus, să lămurim unele lucruri, să înteleg ce vrei şi mai ales cum. Vorbim tot timpul, mi-a răspus, zâmbind aproape ironic, apoi s-a întins spre mine, voind să mă sărute. Eu m-am dat înapoi, cumva speriat, iar ea a încetat să mă mai privească.

Ce vrei să-ţi spun?, m-a întrebat, folosind acelaşi ton care îmi devenise nesuferit şi în care n-o mai puteam recunoaşte, aşa că i-am dat singurul răspuns pe care ea probabil îl aştepta. Nimic, i-am strigat furios, apoi am tăcut amândoi ca şi când, într-adevăr, nu mai aveam nimic de vorbit unul cu celălalt. Şi poate că dacă n-ar fi început să citească, nimic nu mi s-ar fi părut mai firesc decât să mă ridic şi să plec, pentru a mă putea gândi la toate astea de unul singur. Să mă ridic, să plec, şi să nu mă mai întorc niciodată.

Umilinta (I)

După plecarea tuturor – cu excepţia Lenei – destinul te îmbrâncise în văgăunile cele mai adânci ale umilinţei; şi parcă nici acum nu încetai să te rostogoleşti, să te afunzi tot mai adânc în  nesfârşitele ei pliuri. O umilinţă care pusese stăpânire pe tine şi crescuse în tine, absorbindu-te, ca o gaură neagră. Ce deznodământ neaşteptat, şi totuşi cât de firesc. În fond, ti-ai spus, de ce ai lăsat-o să rămână? N-ar fi trebuit decât să nu răspunzi în nici un fel vorbelor ei care te luaseră prin surprindere. Să nu înţelegi. Nu trebuia decât să zâmbeşti compătimitor şi cu un aer vag de superioritate. Asta ar fi fost nimicitor pentru ea; dar cât de frumos ar fi fost s-o poţi contempla coborând scările, purtând după ea vaporii de alcool din încăpere şi regretele tale; apoi de la geam ai fi urmărit-o cum se pierde la capătul unei străzi, în întunericul nelocuit, molfăind aceleaşi remuşcări, al căror gust îţi era atât de familiar.

Dacă ţi-ar fi părut rău? Dar nu se întâmpla aşa în fiecare seară? Nu devenise despărţirea ceva atât de suportabil tocmai pentru că nu era niciodată definitivă? De vreme ce erai destul de convins că s-ar fi întors. Poate nu seara următoare, însă n-ar fi trecut două, trei zile şi ar fi fost iarăşi acolo, ca şi când era aşteptată. Şi chiar era. De data asta însă ai scăpat din mână jocul acesta al aşteptării mereu amânate, niciodată până la capăt consumată şi ai lăsat-o să rămână.

Cine ar trebui sa ia atitudine?

Domnule Preşedinte Băsescu,

Nu sunteţi conducător de gară şi ţara asta nu-i un vapor care n-are nevoie de recitatori din Lorca sau de cititori din Kant ca să intre în port şi să stea bine acolo. Să trăiţi! Nu sunteţi, dar sunteţi pe cale să deveniţi primul dictator post-comunist al României, dacă nu v-aţi grăbit deja şi aţi luat-o înaintea cuvintelor mele. Şi la cum se gudură cu mâinile împreunate a rugămite fierbinte tot intelectualul mai răsărit pe lângă SPP-iştii domniei voastre, mi-e teamă că tinichigiii şi chelnării vor fi cu atât mai puţin pregătiţi să înţeleagă ce se petrece înainte să fie cu vreo cinci minute prea târziu.

Cred că jubilaţi, domnule Preşedinte, să vedeţi cum au sărit toţi meşterii cuvintelor să îndrepte ce-ai stricat matale cu barda ta hăhăitoare, pe care o balansezi, hipnotizant, deasupra capetelor noastre. Cum s-a grăbit toată lumea să explice ce voia să spună „de fapt” domnul Preşedinte, şi cât de greşit s-a înţeles totul, şi câtă rea voinţă din partea tonomatelor- filosofi care nu ştiu şi ei o meserii serioasă – brăţară de aur – şi atârnă de gâtul economiei româneşti ce duce atât de amară lipsă de tinichgii specializaţi şi de mecanici auto.

Numai idioţi ies de pe băncile şcolii, idioţi şi filosofi, pe rând, şi cu primii parcă ai mai avea ce să faci, îi mai pui prim-miniştri, îi mai trimiţi pe la câte o ambasadă, sau pe la câte o televiziune, dar cu ceilalţi parcă nu iese mare lucru.

Şi acum haideţi să ne prăpădim cu toţii de râs, să ne arătăm cu degetul unii pe alţii şi să ne facem că nu s-a întâmplat nimic grav, că e bine aşa cum e, că Preşedintele a glumit când a zis asta, că n-avea mitraliera în mână şi că n-a condamat la moarte pe nimeni, încă, pentru număratul categoriilor aristotelice sau pentru studiul lui Heidegger. Să râdem, aşa, apotropaic, şi „să trăim bine”. E un ordin.

Tuca, Nicu, Franti si o partida de carti…

Toţi aşteptaseră momentul în care avea să înceapă jocul de cărţi ca pe cel mai important eveniment al zilei. Ce se întâmpla în afară de asta nu prea interesa pe nimeni. Numai Franţi avea copii, mai precis un băiat, dar era deja într-a noua şi nu-i mai ducea grija. Când mai trecea pe acasă, îl mai întreba de note, de una alta. Bani îi dădea şi el şi mamă-sa. De altfel băiatul era descurcăreţ din fire. O luase şi el, de bine de rău, pe urmele lui taică-su, şi se întâlneau uneori în câte un bar. Băiatul fugea de la şcoală şi tată-su de la lucru. Faţă de Aurica amândoi păstrau o tacere mormântală. În secret însă, se mai împungeau amândoi, dar în rest se înţelegeau bine.

Lasă-l mă să-şi trăiască anii, că şi noi ni i-am trăit pe ai noştri, ne explica Franţi filosofia după care îşi educa fiul, în timp ce bătea cărţile, în viteză, etalându-şi talentul.

Tucă găsi şi el ceva rezerve de entuziasm, ce jucăm, băieţi, în seara asta?, rosti rar, mestecând de probă o scobitoare, după ce o învârtise ceva vreme printre degete. Apoi îşi luă seama, plescăind din buze, şi sorbi o gură de cafea. El ar fi jucat orice, dar parcă avea, mai mult ca niciodată, poftă de o cruce. Franţi, care mânuia concetrat cărţile, se opri ca să privească spre ceilalţi la fel de întrebător. Atâta vreme cât avea să câştige, nu îi prea păsa ce jucau. Erau chestiuni de detaliu.

Perioada negocierilor nu dură prea mult, şi majoritatea s-a supus bucuroasă alegerii lui Franţi, aflat el însuşi în incertitudine. Avea să se joace şeptică, şi taberele fuseseră îndelung disputate. Cu Nicu nu prea voia să joace nimeni după ce auziseră povestea lui Franţi. Tucă însă n-avea nimic împotrivă să piardă, şi acceptă imediat să joace cu oricine. Chiar şi cu Nicu. Totul era aşadar stabilit.

Fiecare ţinea cu grija cărţile, le privea rar, cu mişcări agile din coada ochiului, ca la un veritabil campionat naţional. Jucătorii erau concentraţi, se supravegheau unii pe alţii pe furiş, nu aveau încredere nici în partenerii lor; ia arată mâna aia! Nu, nu, păi stai aşa, da’ tu cu ce ai dat tura trecuta? Franţi arătă cu o mină resemnată dama de ghindă pe care o cunoştea toată lumea, după semne, fără să întoarcă pe faţă cartea. Nicu căuta el însuşi în cărţile lui, răsfirându-le cu mâna; apoi păru că se lămureşte; nu aia măi meştere, lasă că aia o ştim noi, da, da, o ştim. Franţi căuta nervos prin cele trei mâini câştigate de el până atunci, ca să-i dovedească lui Nicu că nu trişease.

Aşa. Deci când am dat eu cu asul de tobă n-ai prins, nu? Uite vezi, arătă Nicu, destul de calm încă. Până aici bun, nimic de zis. A doua oară ai prins, da’ a prins şi Tucă, uita aici şaptele de ghindă. Îl vezi, da? Nicu se aplecase peste masă şi răsucea cărţile de pe o parte pe alta, fără să poată concepe că Franţi ar fi reuşit să câştige jocul fără să trişeze. Tucă îi privea impasibil, şi oarecum amuzat, concentrându-se să păstreze echilibrul fragil al scrumului care se aduase în vârful ţigării, lasă Nicule că îi batem tura asta, zise molfăind capătul ţigării pe care îl îndesase prea mult în gură.

Nicu nici nu se gândea la aşa ceva, păi da, mă’, aşa vezi; deci dă tu mânuţa asta înapoi. Sigur. Nu, nu, stai aşa, aia cu aşii, lasă potloagele la tine, cei asta; păi ce facem aici, ne jucăm, sau ce facem? Măi maestre! Franţi cedă o mână după ce Nicu confecţionă o regulă numai bună să fie încălcată de acesta, care însă făcuse la rândul lui o şmecherie şi mai mare şi era mulţumit că rămânea cu punctele câştigate din cele două mâini.

Jocul se reluă, însă mecanismele de supraveghere erau turate la maxim şi nimeni nu-şi mai permitea luxul să soarbă din cafea. Să-şi aprindă o ţigară, nici gând. Numai Tucă era liniştit, şi mulţumit că juca de partea lui Nicu; ăsta ar fi fost capabil să te învârtă o jumătate de noapte şi să îţi facă timpanele tăiţei, numai ca să câştige înapoi o mână de două puncte. În seara asta însă Nicu se întrecea pe el însuşi. Şi o făcea pentru că trebuia să suplinească într-un fel lipsa de noroc, cu celelalte calităţi, nu puţine, care ar fi putut face din el un jucător desăvârşit.

O ceasca de cafea, va rog..

Din ceaşcă,

vaporii se ridicau mlădiaţi de curentul slab de aer din încăpere. Afară se înnorase. Nările aşteptau ca doi dulăi deja asmuţiţi, la două palme deasupra, căderea în extaz. Pânzele de receptori olfactivi unduiau în aburul fierbinte şi plin de arome, făcând fibrele nervoase să vibreze ca nişte coarde vocale tăiate din greşeală de bisturiul unui chirurg, nesfârşit de moale. N-ai fi fost primul. O lume întreagă s-ar fi putut ridica la cuvânt. Nu se întâmpla aşa din comoditate şi din teama că totul ar dispărea în neantul din care se zvonise. Era unul dintre momentele care ar fi putut produce acea sublimare în care toate contrariile se dădeau peste cap şi se îmbrăţişau ca saltimbancii, în aer, la circ. Chipurile se vărsau unele într-altele, amintiri disparate şi trunchiate reveneau şi se coagulau în mănunchiuri de imagini, ici şi colo înfloreau sentimente; dendritele se subţiau de plăcere. (Dendritele sunt – îmi răspunse Iulia serioasă – un fel de aţe care ies din celulele creierului ca dintr-un ghem şi se agaţă de alte ghemuri şi tot aşa la nesfârşit, de miliarde şi miliarde de ori, dar pe mine mă neliniştea explicaţia asta, şi mi se părea că dendritele ar fi un fel de boală, un fel de scămoşare a neuronilor; desigur nu i-am mai spus şi asta Iuliei, care era nerăbdătoare să citească mai departe şi nu să asculte aiurelile mele.)

O lume întreagă era creată din materia subtilă a vaporilor de cafea care continuau să urce spre nări, plini de rod. O singură sorbitură, şi senzaţia s-ar fi împrăştiat rapid în tot corpul, ca un muşuroi de electroni. Din abur erau făcute toate, din abur şi din fumul ţigării aspirat de plămâni până la asfixiere. Te-ai întins pe pat, ameţit, sorbind încă o dată din ceaşca de cafea, cu ţigara aprinsă în gură. Ochii se împăienjeniseră şi agonizau după ploape, mişcându-se tot mai imperceptibil, ca nişte indicatoare seismice inutile, dar de foarte mare fineţe. Ce bine ar fi fost dacă aşa avea să te găsească îngerul. Călătorind în extaze, dându-te de-a dura prin universuri. Ai adormit, fără grija timpului, cu ţigara atârnând printre buze, scuturându-se de scrum în scobitura gâtului.