De la Accademia di Romania am evadat în Roma, urcând printre platani şi pini spre Vila Borghesi.  Un loc invadat de oameni şi păsări de leandri înfloriţi în albastru, în roşu, în galben, în mov. De Magnolii uriaşe împrăştiind parfumuri ameţitoare. S-ar putea scrie un tratat despre copacii Romei, i-am spus Dianei. S-a scris deja, mi-a răspuns, zâmbitoare, îndemnându-mă să privesc tempul grec construit cumva în joacă pe o insulă minusculă din mijlocul unui lac. Ieşind parcă din timp şi din apă. Râzând. Învingând timpul.

În Roma, am observat, timpul trece cu o dezinvoltură descumpănitoare dintr-o epocă istorică în alta. Am plecat, asta trebuie spus, căutând Fontana di Trevi. Numai Diana ştia unde era. Noi nu. Când am dat cu ochii de prima fântână, în timp ce tocmai ieşeam din parc, am repetat entuziasmat numele fântânii. Nici vorbă, mi-a spus Diana, stăpânindu-şi râsul. Fontana di Trevi e de zece ori mai mare. Râd şi eu. Mergem pe Corso. Lume pretutindeni, lume şi clădiri impresionante, blocuri de piatră bimilenare, mărturisind despre vremuri care nu mi se pare că ar fi putut exista vreodată. Nu-mi vine să cred că bisericile şi colonadele şi obeliscurile sunt mai vechi decât platanii. Totuşi istoria invadează leandrii, curgându-ne printre degete ca apa pe care o bem abia suportând căldura. Isoria înscrisă în coloanele templului grec transformat în biserică. Mi-e tot mai cald. Mi-e frică. E îngrozitor de frumos. Ajungem la altă fântână. Fontana di Trevi? Întreb neştiutor, pregătit să scormonesc după o monedă. Să mă asigur că o să mă întorc cândva la Roma. Fontana di Trevi e de zeci de ori mai mare, îmi spune Diana izbucnind în râs, şi eu o privesc şi râd.

Piaţa Spania e invadată de lumină şi oameni. De flori şi păsări. Freamătă ca o vietate. Nu ne oprim. Mergem mai departe. Înainte de asta aruncăm câţiva bănuţi. Şi la adevărata Fontana di Trevi o să trebuiască să arunc, încep eu glumind, şi Diana îmi face semn să tac. O să arunc eu pentru tine.

Nu mai am monede.  Mi-e foame. Străzile lungi, străjuite de clădri, străjuite de leandri sunt fără capăt.  În Roma nu te poţi rătăci. Atunci să mergem fără să ne pese.

Ne rătăcim totuşi. Ne regăsim apoi. Toate străzile duc acolo unde suntem noi acum. Râdem. Diana arată cu degetul râzând, privindu-mă de foarte aproape. Fontana di Trevi, îmi şopteşte. Râd şi eu. Fontana di Trevi e de zece ori mai mare, răspund. Diana râde şi se sprijină cu mâna de umărul meu.

Diana râde şi apoi se face întuneric şi seară. În jurul nostru biserici, arcade, ziduri. Lumina se plimbă printre blocurilde piatră cu graţia unei italience desculţe mâncând îngheţată. Noi râdem.  Ana e cu noi. Ne hotărâm să vedem Coloseum-ul. De aici ar trebui să-l vedem, ne spune Diana. Dacă ar fi ziuă. Ne întoarcem toţi să privim.  Vedem o coloană crescând din întunericul limpede în lumina câtorva mici reflectoare.  Lumina se joacă printre ruine ca un copil care nu ştie nimic. Nu înţelege nimic. Râde. Întunericul e mult mai înţelegător.  E Columna lui Traian, hotărăşte Diana, şi noi nu mai râdem, nu mai respirăm.  E Columna. Trecutul se lasă privit numai cu răsuflarea tăiată, la lumina palidă a câtorva reflectoare. Numai tăcând. Diana se lasă îmbrăţişată şi râde.

Ana e obosită şi pleacă. Căutăm toţi trei hotelul. Nu-l mai găsim. Ana e obosită. Şi pleacă. Căutăm. Culegem cireşe amare şi le mâncăm. Diana a crescut cu un cireş amar, retezat acum câţiva ani, îşi aminteşte şi e tristă mâncând din cireşele copilăriei ei.

Advertisements

11 thoughts on “Orasul orbilor I

  1. da, ana e mereu obosită.
    cât despre diana, chiar a crescut cu un cireş imens în grădină, dar i l-au tăiat acum mulţi ani. pe-atunci, se urca în el şi se prefăcea că fură cireşe, deşi era la ea în grădină. (probabil n-avea mai mult de 6 ani).

    ah, şi bună dimineaţa! 🙂

  2. deci a fost frumos la roma…trebuia sa iti dau si pentru mine o moneda…ca sa ajung si eu odata, sau nu se pune?

  3. atatea monede am azvarlit eu in asa-zisele Fontana di Trevi, incat pot sa-ti trec si tie una in cont:)..Asa e, a fost frumos. A fost.

  4. mi se pare că m-am îndrăgostit… de fapt, nu… m-AI îndrăgostit de Roma, Paul!
    mulţumesc mult. 🙂

  5. Nu, Ana nu e mereu obosita si Paul va trebui sa continue povestea ca sa va convinga…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s