Din clipa în care ai înţeles că ea nu va mai părăsi, în noaptea aia, încăperea – silabisi Iulia cuvintele, pentru a mă face atent – ai devenit captivul unei desfăşurări fireşti. Ea şi-a lăsat din mână haina pe care se pregătea s-o îmbrace, apoi, fără să se grăbească şi fără să ezite, ca şi când asta i-ai fi cerut, a dezbrăcat aproape toate hainele de pe ea. La un pas de tine, trupul ei aproape gol, vag îmbătrânit, aştepta nemişcat ca o pradă hipnotizată. Tu deveneai, tot mai mult, un simplu spectator, ca şi când scena s-ar fi desfăşurat într-o proximitate totuşi sigură. Corpul tău devenise dintr-o dată un obiect inutil de care nu ştiai încă să te foloseşti. O priveai lipsit de orice gest care ar fi putut primi în ochii ei vreo semnificaţie. Niciodată, mai mult decât în clipa aia, nu te-ai simţit iremediabil refuzat de umanitate.

Cu toate acestea, ea nu părea descumpănită. Nu vedea, în lipsa ta de iniţiativă, decât un ultim prag care putea fi fără dificultate depăşit. S-a apropiat de tine, până când nu vă mai despărţea decât un pas. Tu înregistrai cu precizie fiecare mişcare a ei, fiecare gest, având convingerea că nimic nu se petrecea aievea. Ai văzut-o apropiindu-se până când corpurile voastre s-au întâlnit, şi abia atunci ai simţit mâinile ei arcuindu-se într-o îmbrăţişare. Fără să înţelegi însă că tu erai cel îmbrăţişat, mâinile tale continuau să atârne pe lângă trupul care intrase sub efectul deplin al unei anestezii generale. Însă ea ştia cumva că aşa urmau să se întâmple toate, ca şi când nimic n-ar fi putut-o descumpăni.

Ce uşor ar fi fost ca unealta aceea complicată care se chema trupul tău să găsească măcar atunci, când era deja de mult prea târziu, forţa de a respinge trupul ei care se apropiase de tine, aşteptând neştiutor, pregătit să se dăruiască până la capăt.

De ce nu mă asculţi, mă întrebă dintr-o dată Iulia, oprindu-se din citit, i-ar eu n-am putut să-i dau nici un răspuns. Mi se părea nedrept ca după discuţia din seara trecută să reluăm jocul nostru zilnic ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi nu doar nedrept, ci mai mult decât atât. Pur şi simplu nu puteam să fac lucrul acesta care ţinea, pentru ea, de firesc. Aş vrea să vorbim, i-am spus, să lămurim unele lucruri, să înteleg ce vrei şi mai ales cum. Vorbim tot timpul, mi-a răspus, zâmbind aproape ironic, apoi s-a întins spre mine, voind să mă sărute. Eu m-am dat înapoi, cumva speriat, iar ea a încetat să mă mai privească.

Ce vrei să-ţi spun?, m-a întrebat, folosind acelaşi ton care îmi devenise nesuferit şi în care n-o mai puteam recunoaşte, aşa că i-am dat singurul răspuns pe care ea probabil îl aştepta. Nimic, i-am strigat furios, apoi am tăcut amândoi ca şi când, într-adevăr, nu mai aveam nimic de vorbit unul cu celălalt. Şi poate că dacă n-ar fi început să citească, nimic nu mi s-ar fi părut mai firesc decât să mă ridic şi să plec, pentru a mă putea gândi la toate astea de unul singur. Să mă ridic, să plec, şi să nu mă mai întorc niciodată.

Advertisements

2 thoughts on “Umilinta (II)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s