Înapoi de unde te-ai smuls cu atâta dificultate. Trupul tremurând al Lenei se lipeşte iarăşi de tine şi braţele tale schiţează mai întâi o îmbrăţişare, apoi se strâng firesc dăruind căldură. Nici nu ştiai că doi oameni pot sta îmbrăţişaţi aşa cum stăteaţi voi atunci. Nu era prima femeie pe care o ţineai în braţe. Nu, nu despre asta era vorba. Ci despre sinceritatea care făcea ca gestul să fie total. Ce odihnitor devenise dintr-o dată trupul de goliciunea căruia îţi era iremediabil frică. Însă în acelaşi timp, sentimentul de teamă continua să se intensifice. Aveai impresia certă că numai tu nu ştiai ce avea să urmeze; de fapt, nimeni nu ştia mai bine decât tine ce avea să aducă acel bis, cerut cu îndărătnicie de tine însuţi, când spectacolul trebuia să ia de mult sfârşit.

Iulia făcu o pauză discretă, pentru a observa dacă o ascultam. Ne-am privit o clipă, apoi ochii ei au căzut iarăşi asupra rândurilor scrise. Eram atent.

Lângă tine, trupul ei începea să se mişte. Nu mai tremura acum. Cât de viu era! Se desfăcea încet din îmbrăţişare, ca şi când aceasta ar fi trebuit să continue în alt fel, însă o treaptă mai sus. Mâinile ei au coborât de pe umeri cu intenţia clară de a repara dezechilibrul dintre cele două trupuri.

Hainele de pe tine începeau să te părăsească, fără vreun efort din partea ta. Cădea ultima barieră în spatele căreia te-ai fi putut ascunde, aşa cum sperai până atunci, la nesfârşit. De câteva ori mâinile tale au încercat să se împotrivească, ca şi când asta ar fi făcut parte din scenariul acelei nopţi. Însă orice era inutil, şi fiecare gest făcea deznodământul tot mai greu de evitat.

Pentru câteva clipe ai reuşit chiar s-o opreşti. Atunci ea a ridicat privirea şi s-a uitat la tine deloc descumpănită, ca şi când însemnătatea gestului tău ar fi fost, pentru ea, alta. Într-adevăr era. Trupul ei s-a ridicat pe vârfuri şi răsuflarea ei ţi-a atins buzele, înainte să simţi gustul neplăcut de ruj al celorlalte buze, cele care nu erau ale tale. Saliva a spălat însă stratul de culoare cărămizie şi gustul lui a fost înlocuit de ceva în stare să-ţi dea un fior de plăcere. Ai simţit iarăşi mâinele ei mişcându-se, şi în spatele gestului intenţia era uşor de intuit. Abia când s-au oprit ţi-ai dat seama că nu mai rămăsese pe tine aproape nimic.

Ai încremenit iarăşi. Ea s-a desprins din îmbrăţişare şi s-a întins pe pat, acolo unde stătuse cu câteva ore înainte sprijinindu-se de umărul tău, neputincioasă; aştepta. Nimic nu prevestise comportamentul ei din clipa în care a refuzat să mai plece; atât de precis. Dacă ai fi privit-o atunci, ar fi trebuit să recunoşti că frumuseţea nu se ştersese cu totul de pe chipul ei, care mai păstra, ca pe o bijuterie de preţ tăinuită până atunci, ceva din prospeţimea tinereţii.

Chemarea ei n-a produs în tine nici un efect. Ai auzit-o cumva fără s-o înţelegi. Cuvintele se împrăştiaseră în încăpere, înainte să străbată timpanul. Corpul tău a revenit la nemişcarea din care se smulsese cu atâta dificultate. Ţi-ai mutat privirile pe trupul ei, urcând spre bărbia lăţită şi ridicată întrebător, apoi n-ai mai putut evita să-i întâlneşti privirea.

Ai fi vrut să-i spui ceva, însă ai sfârşit prin a îngăima nişte sunete ininteligibile, ca un fel de scuză. Tremurai. Ţi-ai strâns mâinile în jurul trupului. Mâna ei s-a întins spre tine ca o prelungire a unei chemări deja rostite. Ai încercat să faci un pas; pasul care ţi se cerea. Atunci totul s-a prăbuşit în tine. Ca şi când fuseseşi prefăcut într-un castel din cărţi de joc. Acum se risipeau, fără zgomot, pe jos. Ţi-ai acoperit faţa cu palmele. Nici tu nu ştiai când ai început să plângi.

Din pat, Lena te privea ea însăşi încremenită. Simplitatea şi firescul gesturilor ei, care o puseseră treptat în postura de a cunoaşte fiecare mişcare a ta, au fost deopotrivă iremediabil învinse. Un univers întreg scapase parcă de sub control, ca la un teatru de păpuşi când celui care mânuieşte personajele îi alunecă din mâini toate sforile.

Privirea neputincioasă a celui care vede prăbuşindu-se figurile atât de vii o clipă mai devreme, era privirea descumpănită a Lenei, care îşi acoperise, cu un gest nervos, trupul. Ca şi când abia acum şi-ar fi dat ea însăşi seamă că rămăsese fără nici o haină pe ea. I se făcuse frig; sau îi era teamă; teama inconştientă a celui mai slab, a celui învins.

Cum să refacă drumul înapoi, cum să reia complicata aşezare a lumii din acea noapte? Un labirint nesfârşit de clipe. Gesturi inutile risipite pretudindeni, cuvinte care îşi pierduseră conţinutul, îndemnuri care rămăseseră fără sens. Şi mai era privirea ta, cu neputinţă de suportat, ea însăşi suferindă. Gestul ei rămăsese suspendat, chemarea plutea în aer, fără destinaţie; o gură de aer deja respirată.

Advertisements

4 thoughts on “Umilinta (IV)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s