Căzând ca o cortină trasă prea curând, mâinile tale au descoperit o faţă desfigurată de plâns. Muşchii obrajilor şi ai gurii aşezaseră trăsăturile într-o grimasă hilară, de neînţeles, imaginea perfectă a stării tale sufleteşti din clipa aceea. Liniştea era aproape sufocantă; cu neputinţă de suportat. Ai început să vorbeşti, dar parcă n-o făceai cu cuvinte. Te-ai oprit. Braţele atârnau de tine inerte. Privirea ei încremenise ca într-un spasm. Gândul se arcuia în gol. Cuvintele erau tot mai greu de găsit. I-ai mărturisit, în cioturi de fraze, tot ce putea fi mărturisit. Te apropiai, clătinându-te, înaintai ca un orb spre ultima silabă. Renunţai. Apoi te ridicai iarăşi până la cuvinte, reluai şirul, ca să ajungi, necruţător, la deznodământul căruia nu i te mai puteai sustrage. Până la urmă, ai înţeles că trebuie să spui totul. Fără nici o scuză, fără nici o amânare. Nu puteai s-o priveşti. I-ai mărturisit că erai impotent.

Înainte să rosteşti cuvântul, viaţa ta de până atunci, cât mai rămăsese din ea, luase sfârşit. Nu mai puteai, de acum încolo, decât să-ţi târăşti papucii dintr-o cameră în alta; să răsfoieşti aiureli şi nimicuri; să fumezi şi să te uiţi pe geamul de la bucătărie, pe geamul de la baie; pe gaura cheii. Să bei apă, multă apă; doi litri pe zi; vara dublu; aşa era sănătos şi tu îţi propuseseşi să trăieşti mult, dacă se putea la nesfârşit. Astea toate, într-adevăr, şi încă multe altele puteai face. Ce bine că erau multe. Ce liniştitor. Da, cât mai multe să fi fost să te poată acoperi; să te înnămoleşti în ele şi să te bucuri de fiecare minut pe care reuşeşti să-l treci cu bine.

Lumea aia concretă până la sânge şi lucrurile care zgârie retina şi zdrelesc genunchii nu prea aveau de suferit. Se prăbuşise însă altă lume, a dorinţelor, a părerii de rău când te părăsea, la ora trei şi jumătate Lena, şi tu te prefăceai că ai fi vrut să rămână; te prefăceai până când ajungeai să crezi că totul nu era decât un joc; de pe geam priveai în urma ei şi te gândeai că mâine poate va veni iarăşi. Că mâine va pleca iar sau poate va rămâne.

Ai repetat încă o dată cuvântul, însă fără să o poţi privi, ca şi când umilinţa pe care i-o provocai ei era mai mare decât a ta. Acum, că a rămas într-adevăr, aşa cum ţi se părea că îţi doreai în fiecarea seară, nu se putea întâmpla nimic. Absolut nimic. Afară de faptul că s-a prăbuşit totul. Până acum imaginaţia ta crease un spaţiu în care întâlnirea mergea, în fiecare seară, mai departe; nu vă despărţeaţi niciodată; trupurile voastre străbăteau îmbrăţişate, noapte de noapte, realitatea sterilă, hrănindu-se dintr-un trecut în care acest lucru s-ar fi putut într-adevăr întâmpla. Din locul acela nu mai rămânea acum nimic. Realitatea dizolvase totul; nici un sertar n-a răms necercetat, nici o uşă nedeschisă; degetele ei au pipăit şi au întors pe dos fiecare rămăşiţă de iluzie; din străfundurile încăperilor tale cele mai secrete, chircit şi înfometat, se târa acum afară adevărul cel mai insuportabil şi mai nimicitor. Adevărul care avea să te facă liber. Adevărul care nu folosea la nimic şi nu era la nimic bun.

Advertisements

One thought on “Umilinta (V) – Adevarul te va face liber

  1. in zilele de azi, luand initiativa sa iti asumi un adevar, de orice natura o fi el, si sa ii conferi valoare, pentru tine si ceilalti ce ar putea sa rezoneze similar, te trezesti ca esti cam luat de …”naiv”… “idealist”… “static” … ori “inadaptabil la noile cerinte si vremuri”. cu siguranta acum importanta individului este data (in ochii majoritatii) de numarul “relatiilor”, conturile bancare, cat iese din afacere, monden, trenduri, musai sot/iubit cu care imparti o viata chiar daca conversatia obisnuita se leaga de “ce a mai facut x la serviciu/viata privata”. Cred eu ca oamenii capabili sa imprime un alt fel de parcurs, atat in vietile lor cat mai ales in ale celorlalti, vor fi tot mai marginalizati si tot mai putini si mai deznadajduiti. Cred insa si in valori autentice, da` oare putea sa se exprime in acest context urat, amoral, lipsit de coloana vertebrala? eu sunt o fire mai pacifista, de felul meu, dar revolta se tooot aduna. sper ca poate cei ce or citi aceste ganduri, desi departate de postarea ta, sa NU uite ca au dreptul si – ma feresc sa spun obligatia ci – impulsul firesc de a invata ceva din/de la aceasta lume doar pentru a “imprastia” bine, adevar, dragoste, pentru a o ingriji si pentru a o “canta” mereu, unic, individul, intr-un mod personal care sa conteze si sa schimbe macar cel putin un petic din ceea ce exista ori va exista.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s