De-ale nimanui

Eu m-am gandit la asta – bine, e drept, nici n-am avut cine stie ce timp – dar poate gasiti voi ceva mai bun in loc. Si daca gasiti, va rog sa nu va deranjati sa-mi spuneti, sa nu strigati orzul la gaste, ca pe o ureche le intra, pe alta le iasa, asa asimptotic. Deci ma gandisem cat de usor e, adica cu cata usurinta se poate renunta la cele mai frumoase vise, pentru a fi fericit.

Parca suntem toti niste personaje de romane, pana si voi care atarnati, vorba lui Nichita, ca le zicea mai bine decat mine, de capatul privirii care va soarbe ca pe niste babe-oarbe ce sunteti (cu “u”, ca asa-i-n tenisul pe echipe jucat la academia romana, atunci cand nu ploua si joaca un pocher ca sa le vina inspiratia pentru lucrarile ale magnifice pe care le scriu:)

Bai ce chestie!

Advertisements

Liiceanu si Plesu acuza…

O perioada lunga de timp, cei mai de seama intelectuali si reprezentanti ai societatii civile si-au legat de Basescu speranta intr-o societate democratica nu doar de “fatada” si pentru comisiile europene, si au tinut cu incrancenare de aceasta legatura, de acest presedinte-jucator-impostor, oferindu-i circumstante atenuante, atunci cand nu ar fi trebuit sa o faca, exasperand pe unii dintre noi, lucrurile au luat, astazi, deodata cu pozitia luata de unii dintre cei mai influenti reprezentanti ai societatii civile, rezumata in articolul din Cotidianul. 

E ca si cand, dupa o lunga perioada de tacere pe care cei mai multi dintre noi abia o mai puteam indura, dupa o era glaciara care ameninta sa nu se mai termine, intelectualii din Romania s-au scuturat de acea deja odioasa adaugire “ai lui Basescu”, care devenise un fel de nume de familie, si au luat o pozitie ferma impotriva unor afirmatii cu caracter electoral, si care trada interese ascunse ale pesedintelui-jucator, suparat, din nu se stie ce motive, pe atitudinea prea “agresiva” a doamnei ministru Andronescu, cea care, pentru prima data in viata ei de ministru, merita cu prisosinta toate laudele care i se aduc. Numai de-ar duce cu bine la capat afacerea USH, adica anularea diplomelor obtinute ilegal, si stoparea unei afaceri cu diplome care prospera in ultima ani.

Salut acest gest firesc, si ma bucur ca scandalul generat de haosul generat de USH ne-a facut, pana acum cel putin, un mare bine. Basescu a ramas, in sfarsit, numai cu mecanicii auto si cu chelnarii al caror rol in societate il elogia atat. Si, cu putin noroc, o sa inchidem capitolul “Basescu” in cateva luni

Fragment de jurnal (datat inexact, undeva in 2006)

Azi mi-am cumparat o multime de carti, vreo cincisprezece. Mi-am cumparat şi corespondenta lui Heidegger, şi cartea lui Walter Biemel. Ce placere sa cumperi carti, intr-un fel, mai mare decât atunci cand citesti. Sa nu fiu totusi nedrept, ne e chiar aşa. Caci placerea de a cumpara carti e izvorata din aceea ca le cumperi în vederea citirii lor. Şi totusi ce imagine deplorabila, librariile. Carti indoite, rupte, cu reduceri de 50%, de care nimeni nu a auzit, pe care nimeni nu le cumpara, care zac acolo, ca niste bolovani, ca niste pietre, ca niste fiare vechi.

Am ispravit de scris recenzia la cartea lui Dragomir şi acum cred ca ma apuc din nou sa citesc. Sau poate o sa mai fac ceva la germana intai, şi dupa asta mai citesc ceva. E oricum deja 7, tot timpul trece timpul ca un descreierat, ca un idiot, ca un tembel, ca un moftangiu, şi toti ne asteptam la atatea de la el, eu în special astept multe grozavii, şi plantez tot felul de chestii în azi ca sa culeg fructele în maine, şi ma trezesc ca ba nu sunt coapte, ba sunt strepezite, ba le-au furat altii, şi aşa mai departe (sau ca în pilda biblica, nu le-am plantat în sol bun).

Sprijiniti-o pe Andronescu!

Masurile luate de fostul si actualul ministru al Educatiei, doamna Ecaterina Andronescu, sunt de o asemenea natura incat, pentru prima data de cand domnia sa este la conducerea acestui minister, s-a uitat de porecla “ambramburica” folosindu-se, tot mai des cuvinte laudative, cu care ministrul nu fusese obisnuit.

Acest lucru nu s-a intamplat pentru ca doamna Adronescu s-a apucat sa coseasca, pe marginea drumului, precum domnul lovitura-de-ciocan (BOC!), cocotat inutil in fuctia de prim-ministru. Nu s-a intamplat pentru ca s-a suit, precum doamna Udrea, intr-o masina de curse, renuntand la andrelele si la mopul cu care a castigat alegerile.

S-a intamplat pentru ca doamna Andronescu a luat o masura justa si fireasca in cazul unui sistem universitar particular transformat, in ultima decada, intr-o industrie de inmanat diplome. Mii, zeci de mii, sute de mii de diplome, obtinute cu banii unor studenti care si-au dat examenul de licenta pe net, nu si-au cunoscut in viata lor miile de colegi, si probabil ca n-ar putea numi nici un titlu de carte, din cele avute la “bibliografie”.

Inflorirea institutiilor particulare de invatamant superior a condus la sufocarea si degradarea invatamantului de stat, care a ramas, treptat, fara studenti, in timp ce Universitatea-capusa Spiru Haret, condusa de un comunist de vaza, a ajuns a treia universitate ca numar de studenti, din lume. Studenti care nu exista decat in acte, care n-au trecut prin sediul universitatii decat ca sa se inscrie si sa-si ridice diplomele.

Din pacate, prima masura justa si pe deplin indreptatita luata de doamna ministru Andronescu, ameninta sa o lase pe aceasta fara functia de ministru, pentru ca menestrelul Geona, care canta in ton cu si mai afonul Vanghelie, s-au gandit dansii ca ministrul n-a consultat partidul cand a luat decizia de a anula zecile de mii de diplome obtinute ilegal.

E trist, dar in tara asta pur si simplu NU AI CU CINE!

1. prolog


– Acum am intrat; voi de unde sunteţi?

– Din joc, ca şi tine.

– Sunteţi adică ficţionali?

– Ficţionali şi vandabili în rate. Dar lucrurile astea nu ni se întâmplă doar nouă, ci se pot întâmpla oricui. Şi tu vei deveni, de la un timp, tot mai puţin real; asta dacă nu ţi se întâmplă deja. Dacă nu ţi s-a întâmplat deja, în lipsa ta.

– Mie, băi fraierilor, mie?, cum o să mi se întâmple mie aşa ceva?

– E cu neputinţă să te împotriveşti; fiecare am crezut că vom câştiga lupta până când ne-am dat, într-o zi, seama că lucrurile din jurul nostru erau mult mai reale decât noi. Câştigasem? Pierdusem? Greu de hotărât. Dar ce mai conta – conta, onta, oa (fluieră ecoul)

Jocul era opera de artă a mai multor generaţii de tehnicieni care desăvârşiseră, pas cu pas, unul dintre visele omenirii, şi care făceau parte din acea societate secretă care purta în trecut numele de Andromeda, sau de Capri I, ascunzându-se apoi sub diferite denumiri şi nume, care păstrau toate o doză de excentric. Dar cu asta nu am spus încă nimic. Însă avem timp.

– În jurul meu nu mai e demult nimic şi nimeni.

– Cum aşa? Care e numele tău?

– Dacă l-aş rosti, numele ar deveni mai real decât mine, am prezis eu, gânditor, trecându-mi mâna peste obrazul neras. Înţeleg că este o capcană, că voi nu vreţi, de fapt, decât să mă convingeţi să mă îndepărtez cu câteva secunde mai mult de mine.

– Care e numele tău, Grig? Lucian? Andrei? Iulian? Caius?

– Pe voi cum vă cheamă?

– Pe noi? Noi suntem ficţionali, ne poţi numi cum vrei tu.

– Voi n-aveţi nume, asta ar trebui să spuneţi deschis. Pe voi vă cheamă Grig, Lucian, Andrei, Iulian, Caius, pentru că nu vă mai cheamă nicicum. Vorbind cu voi sunt în pericol să ajung la fel de imaginar ca numele voastre.

Jocul, când înceapea, era un fel de delir scăpat de sub control. Să zicem, o partidă de şah, să zicem mutarea a şaptesprezecea, să zicem uite cum trece timpul, domnule, sau ceva asemănător, domnule, sau mai bine să nu. Sau de ce? Ce aveam de câştigat de aici? Jocul? Nu, jocul era un delir, un delir sau ceva asemănător, domnule, cum scria pe afişul ăla de la intrarea în clădire.

– Nu e deloc dureros să fii imaginar. E chiar plăcut, uneori rezonabil, foarte rar obositor. Cum te cheamă, Grig? Lucian? Andrei?

– Iulian. Caius. Nu mai rămân. E întristător să vorbesc cu voi. Şi pentru mine urmează o mutare  importantă.

Propunere de afacere

Adresez acest mesaj tuturor acelora dintre voi care vor sa faca o fapta buna si sa traga si foloasele materiale de pe urma ei.  Deci haideti sa va spun despre ce e vorba si sa vedeti cum se leaga lucrurile. (Pana aici clar, da?) Sa povestesc atunci cum am dat eu ieri – iesisem un pic in strada ca in casa te sufocai de caldura – peste un bun prieten, aflat acum in slujba bine remunerata a sfantului duh, care-mi intinse, acoperindu-si cu grija gestul, o iconita de hartie, zicea el facatoare de minuni. Mi-a stat un pic gandul sa-l intreb daca n-are d’alea facatoare de bani, ca ar fi trebuit sa-mi atarn vreo cateva pe peretii despuiati de altfel ai camerei mele. Ar fi dat numai bine. Spui o rugaciune, si Dumnezeu iti baga 100 de lei in buzunar. Dupa nevoi, desigur.

Dar inainte sa dau eu sa-l intreb, imi dau seama ca iconita era chiar una dintr-acelea facatoare de bani, numai ca facea bani pentru cine le vindea. Cica era proaspata de pe muntele Athos. Eu reflectez, o clipa, la propunerea facuta numai prin multe aluzii a bunului meu prieten, care ma lasase sa cantaresc, o clipa, iconita in mana, si dupa asta ia fiti atenti ce-mi trece prin cap! Bun, ii zic, dar accepti plata in metafore “eco”, ca tot sunt la moda produsele astea “eco”.

El se uita la mine – ii stiam eu privirea asta bine, ca doar oameni suntem, si ne cunosteam de mult – si ma intreaba, aproape curios, si pe un ton usor ironic. Pai si ce doamne iarta-ma – i-auzi la el ce-l mai sare din discutie pe dracu’ – sa fac eu cu metaforele tale eco. Abtinandu-ma sa rad si sprijinindu-mi mana prieteneste pe umarul lui, ii sugerez foarte serios:

Pai vinde-le si tu mai departe..

Vara se-mbraca la Prada

I-auziti aici: E o chestiune fundamentala si de-asta va retin atentia – atata cata mai aveti, ca probabil sunteti toti lesinati de caldura la ora asta. Dar ma folosesc de voi si in stadiul asta, de filodendron, sau de coada soricelului. Voi ati auzit de planta asta, sau habar n-aveti, orasenilor? Bai deci fiti atenti ca nu mai zic a doua oara: a venit azi un tip pe la mine – un fel de var de-al meu, zicea maica-mea, dar la ea toti sunt veri cu noi – trecut prin toate greutatile vietii, cum se zice. Bun, zic, si ce sa fac eu, i-am spus, ca el mai mult nu vorbea.  Scrisese, asa sustinea el, un roman – nu cine stie ce, adaugase imediat, modest – si incercase sa-l publice pe la cateva edituri. Dupa “derularea procedurii standard” rezultatul se “standardizase” si el. Nu voiau sa i-l publice si pace. Pai si cum sa te-ajut eu, zic, ca am si eu “romanele” mele pe cap, si tot de “raspunsuri standard” dau.

Imediat il vad ca se ridica si pleaca. Gata?, ii sugerez eu sa se grabeasca. El nu-mi raspunde. Ma priveste numai, ca si cand ar trebui sa-mi zambeasca, da’ nu-i iese miscarea din buze.  Ca sa-l ajut, ranjesc eu. Atunci isi da drumul, si imi arunca, din usa, cateva vorbe care sunau cam asa: auzi, eu credeam c-am scris o porcarie, dar daca o sa mi-o tot respinga, o sa ajung sa cred ca-i de-a dreptul buna; altfel de unde atata unanimitate… A mai zis ceva si a iesit, ca si cand n-ar fi fost.

Mie – care, cum ziceam, am si eu romanele mele – mi-a trecut asa prin cap: ba’, si daca are asta dreptate?

Despre intalniri virtuale si (iarasi) despre Serbari

De ce sa spun ca tocmai ma pregateam sa scriu o noua postare, cand nu e adevarat? Nu faceam asta. Si mai ales nu aveam internet decat in doze de cate 10 minute, cat sa am timp sa-mi introduc parola de la email si sa arunc o privire in blocurile de peste strada.

Deci stiti acum ce nu faceam. Ce faceam? Ei, asta-i buna. Citeam, pe fragmente, pentru ca netul cadea din 5 in 5 minute, nu?, un “imeil” primit de la un fost-fost-fost coleg, din Timisoara, care mi-a trimis niscaiva poze cu Pasarea Colibri, spunand el ca ar fi fost cazul, daca tot am scris (mai mult aiurea, in opinia domniei sale) despre Serbarile Timisoreana, sa devin si putin mai “tehnic”.

Asa am aflat – nu stiu el de unde stia, dar ce mai conteaza – ca vreo 60 de mii de resiteni au participat la serbari, si ca Parcul Victoria, in opinia lui, ar fi putut avea vreo 12 hectare mai mult, asa, sa se simta toata lumea in voie. De parca stia el ca nu s-a simtit si asa. Bun.

Pe un ton usor amuzat, m-a intrebat daca n-am de gand sa ma mut in Timisoara, pentru zilele urmatoare, unde se vor relua Serbarile Timisoreana, avand impresia ca eu as fi ceva in genul acelor vanatori de eclipse, care alearga tot globul, in sus si in jos, de parca ar umbla dupa ei o Xantipa metafizica (i.e. o streche – n. red.)

Tot de la el am si programul, care corespunde, in unele puncte, cu cel de la Resita, mai ales ca Sambata asta vor canta Vank si Holograf, Duminica Loredana si Pasarea Colibri, pentru ca maine serbarile sa se deschida, spunea el, cu artisti de muzica populara (Stana Izbasa, Dumitru Stoicanescu), dar si de muzica usoara (Bere Gratis – logic nu? si Compact), avertizandu-ma ca nici o “formatie”  de muzica clasica nu-si va face totusi aparitia – stiind de ignoranta mea aproape totala in ceea ce priveste ceea ce numeam candva “muzica usuratica”.

Am raspuns mesajului, si am primit o invitatie, serioasa dupa cate inteleg abia acum, de a ma muta la timisoara, unde imi promitea sa ne reluam vechiul obicei din liceu, de deschide fiecare zi, de dimineata, de la 12 :), cu o partida buna de jocuri pe calculator (Heroes jucam noi, in vremurile in care luam portii reduse de ore de matematica, romana, informatica, si altele, pe vremea cand ne duceam la scoala numai cat sa plece si parintii nostri multumiti la lucru)

N-am raspuns invitatiei lui, si nu stiu daca o sa-i mai scriu vreodata. Si nici el nu stiu daca o sa-mi mai scrie. Si nici daca o sa ne mai vedem macar. Cert este insa ca vom ramane prieteni.

In loc de autostrazi..(portiunea Brasov-Comarnic :)

Străzile îndrăgostite flutură în faţa noastră ca nişte aripi de coasă, despletite, alergând către noi; străzile astea, spui tu, ca şi când ai fi alcătuit pe loc, din cuvinte, un gând, au început să mă plictisească; şi pe mine, mă grăbesc să răspund, să ţi-o iau înainte, să fiu una cu tine; să ne-ntoarcem atunci, strigă unul dintre noi – de foarte aproape – n-aş fi ştiut să spun cine.

Şi plecăm; numai străzile îndrăgostite atârnă ca o roba de noi, ca o cană plina de muschi si sparta aşteptând pe o margine de fântână seacă.

Strazile indragostite s-au mutat in niciodata.

poiestire de toamna

Străzile îndrăgostite şerpuiesc şi dansează înaintea paşilor noştri. Noi ne aşezăm obosiţi pe pietrele ofilite de pământul reavăn şi moale, începând să visăm, îmbrăţişaţi, cu tâmplele abia atingându-se.

La dracu’ e-atât de cald aici, spui tu, muşcând din „e” ca dintr-o pară urmată de-o cratimă de vierme.

La dracu’ îngân eu, mai mult pentru mine, şi oarecum mirat, obosit încă de îmbrăţişarea încheiată atât de abrupt. Dar tu te sprijini încă de mâna mea, privind aiurea, şi buzele tale rostesc de la sine nişte cuvinte care ar putea trece drept roşii, cu multe buline. Eu râd. Râdem amândoi ca nişte mânji proaspăt fătaţi, dumnezeu ştie din ce burtă de iapă. Dumnezeu nu există, îmi povesteşti tu, întrerupându-mă, şi eu n-am altceva mai bun de făcut decât să-ţi dau dreptate, aşa, în silă. Cum ai da apă de băut la o cămilă.

Dar tu te desprinzi uşor magnetizată din sărutul meu îndelung şi lasciv, şi un fir de salivă se întinde între buzele noastre şi pocneşte, rupându-se, ca o coardă întinsă. La dracu’ spui tu, şi mă doare-n radical din paişpe dacă dumnezeu nu există; când spui asta, aproape ca-i putea trece drept tristă. Dar nu, tu râzi şi mă iei în braţe; râdem amândoi ca nişte cuţite străpungând nişte maţe.

Şi ne sărutăm iarăşi, îndelung şi lasciv. Şi ne lăsăm pe spate, îmbrăţişaţi, filtrând ca nişte bureţi uriaşi vântul care ne răsfoieşte ca pe-o carte.