– Acum am intrat; voi de unde sunteţi?

– Din joc, ca şi tine.

– Sunteţi adică ficţionali?

– Ficţionali şi vandabili în rate. Dar lucrurile astea nu ni se întâmplă doar nouă, ci se pot întâmpla oricui. Şi tu vei deveni, de la un timp, tot mai puţin real; asta dacă nu ţi se întâmplă deja. Dacă nu ţi s-a întâmplat deja, în lipsa ta.

– Mie, băi fraierilor, mie?, cum o să mi se întâmple mie aşa ceva?

– E cu neputinţă să te împotriveşti; fiecare am crezut că vom câştiga lupta până când ne-am dat, într-o zi, seama că lucrurile din jurul nostru erau mult mai reale decât noi. Câştigasem? Pierdusem? Greu de hotărât. Dar ce mai conta – conta, onta, oa (fluieră ecoul)

Jocul era opera de artă a mai multor generaţii de tehnicieni care desăvârşiseră, pas cu pas, unul dintre visele omenirii, şi care făceau parte din acea societate secretă care purta în trecut numele de Andromeda, sau de Capri I, ascunzându-se apoi sub diferite denumiri şi nume, care păstrau toate o doză de excentric. Dar cu asta nu am spus încă nimic. Însă avem timp.

– În jurul meu nu mai e demult nimic şi nimeni.

– Cum aşa? Care e numele tău?

– Dacă l-aş rosti, numele ar deveni mai real decât mine, am prezis eu, gânditor, trecându-mi mâna peste obrazul neras. Înţeleg că este o capcană, că voi nu vreţi, de fapt, decât să mă convingeţi să mă îndepărtez cu câteva secunde mai mult de mine.

– Care e numele tău, Grig? Lucian? Andrei? Iulian? Caius?

– Pe voi cum vă cheamă?

– Pe noi? Noi suntem ficţionali, ne poţi numi cum vrei tu.

– Voi n-aveţi nume, asta ar trebui să spuneţi deschis. Pe voi vă cheamă Grig, Lucian, Andrei, Iulian, Caius, pentru că nu vă mai cheamă nicicum. Vorbind cu voi sunt în pericol să ajung la fel de imaginar ca numele voastre.

Jocul, când înceapea, era un fel de delir scăpat de sub control. Să zicem, o partidă de şah, să zicem mutarea a şaptesprezecea, să zicem uite cum trece timpul, domnule, sau ceva asemănător, domnule, sau mai bine să nu. Sau de ce? Ce aveam de câştigat de aici? Jocul? Nu, jocul era un delir, un delir sau ceva asemănător, domnule, cum scria pe afişul ăla de la intrarea în clădire.

– Nu e deloc dureros să fii imaginar. E chiar plăcut, uneori rezonabil, foarte rar obositor. Cum te cheamă, Grig? Lucian? Andrei?

– Iulian. Caius. Nu mai rămân. E întristător să vorbesc cu voi. Şi pentru mine urmează o mutare  importantă.

Advertisements

6 thoughts on “1. prolog

  1. Cristi iti spun drept ca si eu astept cu tot interesul continuarea..mai ales ca trag nadejde ca o sa continue singura continuarea asta:)
    O zi buna sa ai!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s