Bolile de piele la trilobiti 6

Căpitanul Saragoza avea sincere momente de tristeţe, ba chiar depresie profundă, când medita la adevărul incontestabil că de tot şi de toate se alege negreşit praful, că totul e inutil şi că pentru nimic în lume nu merită nici măcar să-ţi târăşti picioarele de la o punte la alta, deşi el tocmai asta făcea, în vreme ce ofta jucându-se cu heruvimul de aur şi frământându-l în mâini ca pe o minge spartă. În aceeaşi stare de depresie profundă, aplecat peste babord, cu privirea împrăştiată ca un foc de artificii l-a surprins şi atacul piraţilor, a căror ambaracaţiune ar fi putut fi zărită la orizont suficient de devreme pentru ca întâlnirea cu ei să poată fi evitată. Acest lucru nu s-a întâmplat însă din păcate pentru că echipajul uneia dintre cele două nave purtând însemnele Casei Regale a Portugaliei era peste măsură ocupat cu alinarea căpitanului Saragoza care nu se mai putea opri din plâns şi care se stăpâni în ultima clipă să nu arunce în apă ochiul acela auriu, pe care îl cântărea în mână ca un bun jucător de fotbal american ce se pregăteşte pentru o lovitură imparabilă. Dacă n-a făcut gestul acesta care ar fi echivalat cu o sinucidere, este pentru că Benigno, unul dintre marinarii cei mai apropiaţi căpitanului, apreciat de toţi pentru îndemânarea cu care ridica sau cobora velele de unul singur pe vreme de furtună, i-a smuls din mâini în ultima clipă busola, iar căpitanul Saragoza a izbucnit într-un plâns vindecător, care avea să fie totuşi fatal întregului echipaj, desigur.

În timp ce întreg echipajul era preocupat de cele amintite mai devreme, nava străină care purta celebrul şi ameninţătorul însemn se apropiase suficient de cele două nave care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei încât să poată începe acţiunea de luare în stăpânire a celor două ambarcaţiuni, sau, în cazul cel mai nefericit, de scufundare a lor, lucru care era cel mai posibil, deşi nu şi cel mai dezirabil. În loc să ordone punerea în funcţiune a celor două tunuri cu care era echipată propria sa navă, cele mai bune tunuri cu care fusese vreodată dotată o navă cu vele, căpitanul Saragoza, străbătut de sentimentul inutilităţii tuturor lucrurilor ca de un spasm, a ordonat cu voce răguşită să nu se clintească un deget împotriva piraţilor. Fiecare îşi are propriul destin, continuă oftând căpitanul Saragoza, şi cu vocea tot mai sugrumată de plâns, şi nu i se poate sustrage, orice ar face şi oricât ar încerca. Să ne aşteptăm deci soarta, dragii mei copii, şi să ne împăcăm cu ea înainte de a veni, pentru că de schimbat nu putem schimba nici o iotă, îşi aminti inexact căpitanul Saragoza un citat din biblie, şi toată lumea păru cuprinsă de stupoare în faţa atitudinii bravului căpitan, care ar fi fost altădată gata să se împotrivească de unul singur unui asalt din partea piraţilor, şi cu oarecari şanse de reuşită, desigur.

Advertisements

Bolile de piele la trilobiti 5

Până să ajungă în mâinile puternice ale căpitanului Saragoza, busola a ajutat deci la fertilizarea femeilor care nu mai reuşeau să rămână grele, la ridicarea de la pământ a zmeielor şi – dacă e să dăm crezare aceloraşi vechi documente, pirdute odată cu moartea călugărului benedictin care fugise cu ele şi trecuse munţii spre Franţa – chiar la prezicerea unor răscoale şi, în bună măsură, la împiedicarea lor. Apoi, vreme de ani buni – ani care nu înseamnă nimic la scara istoriei – busola a zăcut îngropată în nisip, cu „aripile” distruse, ca un peşte uscat, stare în care de altfel a şi fost descoperită de tatăl celui care avea să devină căpitanul Saragoza şi care o va purta cu el la pescuit ani în şir – dar iarăşi, ce înseamnă câţiva ani la scara istoriei? – până când avea s-o dea uitării într-una dintre lăzile vechi, aruncate în podul casei.

E limpede că bătrânul pescar, care se ocupa cu aceleaşi lucruri ca şi bunicii şi străbunii lui, şi a cărui existenţă se desfăşura cumva în afara curgerii fireşti a timpului, prelungindu-se în mit şi legendă, pana in fundul scarii istoriei, n-a avut nici o clipă habar de valoarea nemăsurată a ochiului plin de nisip pe care îl contamplase câteva clipe în lumina soarelui, înainte să-l azvârle cu un rânjet sec pe fundul bărcii. Ca orice om simplu, el a primit darul pe care i l-a pus în braţe soarta cu mirarea celui care n-are ce să facă cu el, şi cu sfiala de a-l arunca a celui care n-a primit în viaţa lui nimic. Dar dacă lucrurile au decurs în felul acesta, şi dacă heruvimul de aur – aşa cum avea să-l numească în taină căpitanul Saragoza, în vremea când îi închina rugăciuni şi-i aducea jertfe – a trebuit să fie găsit de cel mai nepotrivit om de pe pământ, este pentru că destinul se mai juca atunci cu vieţile oamenilor, făcând feste unora şi fericind pe alţii, absolut fără nici o noimă – aşa cum, potrivit câtorva prestigioase institute de statistică, se mai întâmplă şi astăzi, desigur.

Nu vom încerca să aducem justificări acestui fapt, asupra căruia am insistat deja prea mult, pierzând din vedere lucrurile cu adevărat importante şi la care vom reveni numaidecât. Înainte de a repune naraţiune pe cursul firesc, ar mai trebui însă spus că fără intuiţia ieşită din comun a căpitanului Saragoza – care, deşi nu avea pe vremea aceea mai mult de paisprezece ani, a reuşit să-l împiedice pe bătrânul său tată să renunţe la ochi în schimbul a câtorva kilograme bune de peşte – noi am fi fost privaţi de plăcerea acestei povestiri, iar lui i-ar fi fost imposibil să se ridice atât de sus pe scara socială încât să i se acorde onoarea de a conduce cele două ambaracaţiuni care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei, şi cărora le fusese încredinţată o misiune de o importanţă cu totul ieşită din comun, despre care vom spune însă mai multe la locul potrivit.

Bolile de piele la trilobiti 4

Câte astfel de busole vor fi fost fabricate înainte ca cel care se pricepea să le alcătuiască să fie confiscat de pesta care a triplat viteza cu care se trecea pe lumea cealaltă, înscriind sudul Portugaliei şi o bună parte din teritoriul actual al Spaniei între cele mai bune echipe la acest sport de altfel firesc, nu s-ar putea spune – n-ar avea nici un rost să ascundem lucrul acesta – cu exactitate, aşa cum probabil ar fi fost pe placul cititorilor noştri, şi – lesne de înţeles – aşa cum ne-am fi dorit şi noi. Au existat câteva documente desigur, care aminteau în treacăt de această invenţie şi dădeau unele detalii cu privire până şi la modul exact de fabricare, însă ele au fost distruse în incendiul care a mistuit în timpul Primului Război Mondial podul mănăstirii de maici în care erau păstrate. Speculaţii şi zvonuri vor exista însă întotdeauna, dar noi nu ne vom coborî la nivelul acestora. Astfel că cititorii de bună credinţă ai acestor rânduri vor trebui să se mulţumească cu informaţia că una dintre acele busole electrice –  cărora le era ataşată o mică morişcă cu apripi dintr-o hârtie rezistentă la apă, capabilă să genereze suficient curent cât să alimenteze busola de care era legat – au intrat, fraudulos desigur, în posesia căpitanului Saragoza, fiul nelegitim al unui pescar portughez.

Din acest punct însă, firele povestirii se complică iremediabil, astfel încât ne vedem datori să urmărim pe de o parte destinul acestui căpitan, încă de pe vremea când nu apăruse molima care accelerase uluitor ritmul de trecere pe partea cealaltă a oamenilor şi cailor deopotrivă, şi împotriva căreia medicina şi magia făcuseră front comun ca la Verdun – şi cu rezultate comparabile în ceea ce priveşte numărul de morţi şi dispăruţi – concentrându-ne în acelaşi timp asupra tuturor acelor personaje cărora le-a fost dat să ţină în mâini obiectul acela straniu, ce îşi depăşise cu mult timpul şi a cărui existenţă se prelungeşte în mit şi legendă. E clar pentru toată lumea că ochiul cu aripă (aşa cum fusese numită busola în una dintre acele documente dispărute despre care am amintit anterior) nu a picat pur şi simplu din cer în braţele căpitanului Saragoza, şi că toată priceperea lui de marinar nu i-ar fi putut aduce sfera aceea înaripată, de ale cărei virtuţi nu vom vorbi niciodată suficient.

Ca o curiozitate şi tot ar trebui amintit faptul că unii dintre cei care au avut-o în păstrare fie şi pentru câteva săptămâni nu s-au dumirit nicicând ce ar putea fi, şi au folosit-o în tot felul de ritualuri, pe seama ei punându-se şi o serie întreagă de minuni care ar părea fără îndoială nişte banalităţi pentru medicina actuală, dar care demonstrează încă o dată că ochiul acela cu aripi – aşa cum fusese numit într-una dintre cronicile pierdute în timpul marelui cutremur de pâmânt care a distrus zeci de mii de locuinţe de pe teritoriul actual al Portugaliei – era cu mult înaintea timpului său şi ţinea neapărat să-şi făurească propriul destin.

Bolile de piele la trilobiti 3

Dacă am enumerat până acum o serie întreagă de invenţii care au îmbunătăţit semnificativ viaţa la bord, şi care, în opinia unora, aveau să pună bazele navigaţie moderne, aşa cum o cunoaştem astăzi, am făcut-o dintr-o necesitate internă a naraţiunii, supunându-ne acelor legi inerente unei bucăţi literare care îşi poartă autorul la fel ca o mare spumegândă şmecheria încropită din scânduri şi dotată cu detectoare de mal şi altele asemănătoare. Supunându-ne aceloraşi legi care străbat de la un capăt la altul naraţiunea noastră, suntem nevoiţi să mai numim una dintre invenţiile cu care am insistat până acum, dar despre a cărei valoare nu vom vorbi niciodată îndeajuns. Pentru cei care nu şi-au dat seama încă despre ce este vorba, deşi ar fi trebuit să o facă până acum, vom spune că este vorba despre nici mai mult nici mai puţin o busolă electrică.

Şi-acum fiţi atenţi pentru că lucrurile se complică îngrozitor! Cu câţiva ani înainte de gripa îngrozitoare care a lovit ţinuturile de sud ale Portugaliei şi o mare parte din suprafaţa Spaniei, ucicând zeci de mii de oameni şi rănind grav alte câteva zeci, Academia Roială a Portugaliei pusese la punct un dispozitiv de cel mai mare interes pentru toată lumea. Era vorba, de-acum, de o busolă electrică, a cărei precizie era mult mai mare decât a unei busole obişnuite, şi care fu imediat prezentată Regelui Portugaliei. Acesta însă fu uşor zguduit de electricitatea statică a obiectului, care-i traversă mâna în care ţinea micuţa sferă până la umăr – lucru pe seama căruia ar fi fost atât de uşor să pui accesele de nebunie ale regelui, care aveau să urmeze la doar câteva zile.

Cei care au făcut atunci parte din delegaţia Academiei Roiale a Portugaliei îşi amintesc foarte bine de zâmbetul afişat de rege în urma acestei întâmplări şi de gluma suflată la urechea reginei-mama – pe care n-a fost cu putinţă să o audă nici cele două însoţitoare ale ei. Şi cu toate acestea, spunea cu vădită părere de rău şeful delegaţiei, regele se hotărî să nu găsească nimic special la invenţia care-i fusese prezentată, în ciuda entuziasmului celor care îl însoţeau, dând ordin ferm să nu se mai fabrice astfel de unelte diavoleşti. Aşa cum se întâmplă întotdeauna în astfel de cazuri, când sunt tot felul de interese nedesluşite în joc, busolele au continuat totuşi să fie construite într-un atelier păstrat secret, undeva, în sudul Portugaliei, pe unde hălăduia, în vremurile despre care insistăm să vorbim, acea nefericită molimă care umpluse cimitirele de sate.

Visul

Genunchii goi ai Marei, peste care îşi aşezase botul căţeluşa Lulu, moartă de frig şi ea ca un pui de căprioară în zăpadă, tremurau lipiţi unul de altul ca nişte boabe uriaşe de strugur. Era de vină dimineaţa aceea care începuse atât de devreme, lumea era de vină şi răutatea ei încrâncenată, pentru că Mara mă privea acum aproape speriată, ca şi când i-ar fi trecut prin minte „ce-o să facem”. Eu eram undeva în preajmă, cu mâna streaşină la ochi, descoperind în depărtări înfăţisări omeneşti şi mâini fluturând a chemare, dar dimineaţa miroasea mai degrabă a frig şi a frică. Mara mă prinse de mânecă, râzând enervată, ca şi când mi-ar fi cerut a două oară ceva ce uitasem, şi eu i-am prins obrazul şi privirea în palmă şi am rugat-o să mai rabde un pic până când se mai scutură dimineaţa de rouă şi se topeşte mirosul acela strident de lună rotundă şi rece şi nouă. Dar, iarăşi o spun, pentru că trebuie şi pentru că nici eu nici Mara nu ştiam prea mare lucru atunci, şi nu prea ştiam ce să facem, nu eram decât doi copii care creşteau împreună, deodată cu căţeluşa Lulu care se bâţâia pe lângă noi, fluturând diabolic din coadă, ca şi când ne-ar fi făcut în ciudă cu blana ei deasă. Lulu încălzeşte-mă, i-a strigat Mara, acoperindu-şi cu ea genunchii vineţii, care se coloraseră ca nişte struguri uriaşi înăuntrul cărora ai fi putut vedea, privind atent, cum se îmbrăţişează sâmburii unii pe alţii ca nişte copii aşteptând să fie şi să se nască.

Hai, îmbrăţişează-mă şi tu, a scâncit Mara, îmbrâncindu-mă înfuriată, şi eu am clătinat din cap, bucurându-mă ca şi când aş fi reuşit să bag aţă într-un ac cu gămălie. Şi când am luat-o în braţe pe Mara mi s-a făcut rău de plăcere – şi cum îmi era pe deasupra şi frig –  am vomitat peste genunchii vineţii ai Marei şi peste blana căţeluşei Lulu o pastă aproape fierbinte, şi apoi am leşinat de groază. Când m-am trezit, Mara murise, şi căţeluşa Lulu o muşca, abia respirând, de faţă.

Inutilă pricepere

Inutilă, inutilă pricepere de a construi piramide de cuvinte; inutilă precizie, inutilă căutare a cuvântului; nimic nu e mai mult decât o tăcere sâcâitoare, dimpotrivă, e mult mai puţin, e nesfârşit mai puţin decât tăcerea îmbufnată a Marei care mă căuta prin casă când ne jucam de-a ascunsa, încă mai puţin decât tăcerea mea de atunci, înnăbuşită de emoţia de a fi, în sfârşit, găsit. Îmbrăţisările noastre nu se pot transcrie; nu se poate transcrie nici măcar zâmbetul ei pe care îl port în mine neputincios ca pe un dar de care nu mă pot niciodată bucura, ca pe un chip spre care nu mă pot nicicând întoarce să-l privesc. Cuvintele mele sunt absenţa intensă a Marei, cântărind mai puţin până şi decât baloanele pe care le făcea ea – mestecând gumă şi sărutându-mă – şi pe care le lăsa să explodeze în spatele buzelor mele deschise ca pentru un sărut. Cuvintele mele nu fac nici cât firul acela de gumă care se întindea între mine şi ea, şi care continuă să se întindă, invizibil, până altundeva, până acolo unde buzele Marei îl sorb, pregătite să sufle iarăşi aer în balonul de gumă care creşte în gura mea întredeschisă ca un plămân artificial care mă ţine în viaţă şi de care respiraţia mea atârnă ca o bucată de aţă. Nu era Mara, era abia dimineaţă.

Pentru ca…

…Andi a gasit cu cale sa-mi ofere “distinctia” blog d’oro – pentru care ii multumesc cu o intarziere demna de invidiat si pentru pasagerii de pe Titanic – si eu voi oferi mai departe premiul, asa cum am inteles ca se cade.  Si eu, cu precizia mea de invidiat, pentru care nu voi fi niciodata pretuit suficient, si care a facut din mine extraordinarul vanator de vant “ci devant”, voi trece mai departe premiul, oferindu-l Diei, pentru intreaga sa cariera in blogosfera, pentru fabuloasa existenta a lui MC, pentru jurnalul esuat ca si pentru unul dintre cele mai frumoase bloguri disparute..

Iertare pentru departare

Am parasit pentru o vreme asa, dintr-o data, cum ai fugi peste granita, locul acesta, lasand o multime de lucruri neterminate; ma intorc acum insa, promitand ca data viitoare cand voi pleca sa las un bilet prins in usa, sau infipt cu o gamalie pe undeva pe aici, ca sa nu credeti ca existenta mea e una intermitenta, si ca apar si dispar cand imi vine pofta, asa cum face dintotdeauna Mara (desi, intre noi fie vorba, noi care suntem cei mai buni prieteni, lucrurile chiar asa stau, si stau asa nu numai in cazul meu, ci in cazul tuturor)..

Si mai promit ca voi reveni de maine, ceva mai viu decat astazi, si mai teafar, si ca ma voi pune iarasi foarte serios pe treaba, voi redeveni cel mai bun vanator de vant din imprejurimi, chiar daca, uneori, nu prea e de vreun folos iscusinta asta..

Cotidianul in epoca lui Cornel Nistorescu

Ca un organism adus la viata de biologi, prin complicate mecanisme genetice, si care scapa apoi de sub control, avand un comportament imprevizibil si violent, Cornel Nistorescu, recuperat parca de undeva, dintr-o ferma criogenica, tine cu tot dinadinsul sa transforme Cotidianul intr-o scalambaiala injurioasa, atancand intr-un mod grosolan multi dintre fostii redacatori si colaboratori ai Cotidianului; nimeni nu trece, in ochii patrunzatori ai domniei sale intoarsa la viata dintr-un pliu al timpului altfel decat drept reprezentantul unei specii sau alteia de nevertebrate sau de batricieni, extraordinarele cunostinte biologice si gama larga de injurii si cuvinte colorate fiind, deocamdata, singurul lucru etalat de noul redactor-sef cu ingamfarea unui organism care a trecut de mult de acele stadii inferioare pe care le identifica la oponentii lui. Evolutia, in cazul asta, nu anunta insa nici un lucru bun.

Transformarea disputelor  in schimburi golanesti de cuvinte murdare, cenzurarea articolelor, “insuflarea” unei atitudini militaresti, de batalion anti-basescu, reprezinta decesul brusc si provocat al unui ziar pe care multi dintre noi il deschideam cu placere zi de zi. Si toate acestea sunt datorate experimentatului intr-ale jurnalisticii, tovarasul C.N.

Sa ne traiasca! (Dar, daca se poate, sa ascunda de noi lucru asta.)