începeam şi nu mai ştiam să sfârşesc

ca şi când aş fi purtat

pe umăr şoimul neînceput

ca şi când aş fi suflat şoimului

să nu mai plângă, iubito,

nu e nimic astăzi e numai

o pâclă de cer şi braţul meu

din care creşte un şoim

ochii lui care văd fără să privească

înnebuniţi de dragoste de tine

iubita mea

începeam – ca acum – şi nu mai

ştiau nici cine erau şi mai ales

de ce-mi scrii toate astea

în loc să mă uiţi, iubindu-mă

ca o flacără ce se apără

adâncindu-se într-un

pod de palmă

Advertisements

8 thoughts on “poveste

  1. “începeam – ca acum – şi nu mai

    ştiau nici cine erau şi mai ales

    de ce-mi scrii toate astea

    în loc să mă uiţi, iubindu-mă

    ca o flacără ce se apără

    adâncindu-se într-un

    pod de palmă” -pe cuvânt că mi-am privit podul palmei după ce am citit… Nu apari tu foarte des, dar când apari…

  2. 🙂 habar nu am, MC:)..nu stiu cine poate trece peste el, si nici cine ar putea trece pe sub el..dar e clar ca cineva trebuie sa-si asume si sarcina asta..:)

  3. numai ca toate lucrurile care sunt “asa cum ar fi trebuit sa fie” se muta mereu in niciodata, cu o precizie iesita din comun si cu sinceritatea unei borduri care te rastoarna cand te lovesti cu roata de la bicicleta in ea, asa cum mi s-a intamplat mie, candva, cand eram mic, si nu ma jucam de-a metaforele de jucarie care mi se par niste sclifosite in ultima vreme..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s